Ora de muzică – De la Copeland… cântare
Frontboard-ul….
Câte songuri n-au dat la iveală filmele și câte n-au fost de top? Multe și foarte puține. Dacă luăm doar exemplul lui You’re The One That I Want. Sau What a Feeling. Din peliculele cu dansatori. Ce mi-a venit în minte imediat. Dintre cele puține care n-au fost numărul 1 se numără și Don’t Box Me In, soundtrack-ul filmului Rumble Fish, cu o „modestă” postare în Uk Single Chart pe locul 91.”Modestă” pentru motivul că concura totuși în Anglia, în 1983, când erau pe piață o tonă de artiști foarte buni și foarte titrați. Concura cu însăși trupa din care făcuse parte și care și ea se lansase pe piață cu un album. Am ascultat, am vizualizat fondul imagistic și vă pot mărturisi că nu este dintre piesele acceptabile fără rezerve și fără analize structurale. Dificultățile constau în faptul că obișnuința ultimilor 30 de ani plini de pop comercial a distrus tipul de apreciere pozitivă dincolo de triadele tonică-subdominantă-dominantă și mediantă inferioară-sensibilă-tonică, facile, ofertante cu posibilitățile melodice mai ales de când plaja de adjuvante – efecte – a crescut, s-a specializat, s-a diversificat, s-a inovat și încă oferă surprize. Ba pe alocuri melodia poate fi considerată… inutilă. La prima vedere nu spune nimic ori ceea ce încearcă să transmită este greu deslușibil, deloc anexabilă sufletului, incompatibilă cu un transfer chimic de la nivel muzical la nivel celular. Căutările despre acest cântec au dat la iveală și coautorul piesei, cel care a susținut linia vocală principală și a adăugat materialului sonor o muzicuță – numele lui este Stan Ridgway, fondator al trupei americane Wall of Voodoo -, și anteriorul single al lui Copeland, Rich In A Ditch, despre care Wikipedia, în pagina conferită artistului, în cronologia carierei lui, nu îl menționează.
Tocmai de aceea rămâne încă incitant acest „pelerinaj” la „moaștele” muzicilor de acum hăt, dar nu mulți, ani.
Instrumentația îi aparține în sine lui Stewart, chitare, bas, claviaturi, tobe. Coperta față a vinilului are ca antet titlul piesei. Dedesubt numele celor doi protagoniști, de la stânga Stewart Copeland și Stanard Ridgway, litere majuscule, prenumele de șase ori mai mici, deasupra numelor, iar sub al lui Ridgway în paranteze este menționat: vocal. Evident, pozele celor doi, ipostaze-prim-plan din videoclip, Stewart cântând la chitară, Stanard în fața microfonului pe stativ. Mențiuni jos: compus și performat de Copeland-Ridgway; produs de Stewart Copeland. În partea opusă: din soundtrack-ul peliculei originale „Rumble Fish”. Regia videoclipului aparține lui Howard Deutch, soț al actriței Lea Thompson, începându-și cariera cu videoclipuri – Billy Idol și Billy Joel beneficiind de serviciile lui -, continuând cu filme, primul, Pretty in Pink, 1983, avându-l pe Joe Cryer (Two and a half man) printre protagoniști, dintre cele 39 (majoritatea seriale de televiziune între ele), ultimul, în 2023, Will Trent (tot serial).
Nenica Stan…. Și multe, și puține. Născut în deșertul californian, Barstow, crescut în Los Angeles. A stat o noapte la mititica când avea 12 ani, pentru că fura semne stradale. A fost fascinat de folk, motiv pentru care primește la 14 ani de la părinți un banjo. Numele trupei sale, Wall of Voodoo se datorează unei remarci a unui prieten, după ce au înregistrat câteva ritmuri cu un aparat numit Kalamazoo Rhythm Ace drum machine și Stan compara în glumă Farfisa (orgă) și multipla mașină de ritmuri cu ale lui Phil Spector pe albumul Wall of Sound, iar prietenul a opinat că sună mai mult ca… wall of voodoo. Și poate avea dreptate. Stilul eclectic îmbină sunete electronice alături de fel de fel de ustensile din bucătărie, cratițe, oale, voci care povestesc, voci care sunt puternic stilizate, cu texte ironice la fantasmaticul celebru vis american. Doar 12 albume personale din 1986 până în 2016. Muzică de film. În colaborare cu Wexstun se aventurează pe teritoriul compozițiilor ce au servit ca suport instrumental artistului plastic Mark Ryden (suprarealism postmodernist). Colaborări cu alți artiști.
Sper să nu uit de Rich….
Conținutul Don’t Box Me In-ului. V-am dezvăluit că nu este ușor de ascultat. Mai încerc o dată. De la primele note și ritmuri impactul auditiv este al unui raggae practicat de The Police, dar cu acorduri de chitară ce evită corzile subțiri, așa cum sunt ele cântate în clasicul raggae se regăsesc la octavă pe pian. La și Sol Majore. După câteva măsuri amăgitoare apar disonanțele. Cu SolM începe, dar, chitara are note ciudățele pe corzile la și re, pornind de la si – si, re, fa, sol, lab, mib, solb, sol, re, fa, sol, fa, sol -, în contextul în care muzicuța execută o linie melodică solistică contrapunctată – re, re, sol, re (octava ascendentă), do#, lab, fa, reb, do, sol, la, sol, fa, mi, re -, pe un Solb Major. Însă nu este cea mai „neconformă” juxtapunere de note și armonii. După strofa „ortodoxă” – LaM9, FaM9, SolM, FaM, SolM -, cu note aferente acordurilor, vin părțile sucite. LabM9, SolbM9 (bis) care dau impresia lui MibM și RebM, din cauza poziției riffurilor, care evidențiază notele mai înalte. Dramatism pe ultimele două acorduri: Mib diminuat și Re diminuat. Și de la început până aici. Din acest loc încă o parte și mai ciudată din alte două acorduri instabile (a trebuit să iau chitara, deși sunt executate pe claviaturi cu un warm pad din acele vremuri): diminuatele lui Mi și Mib, eclectice de sib și la, repetate de patru ori. Suntem la mijloc, unde se inserează măsurile raggae de la debutul piesei. Urmează pachetul armonic |MiM|SolM/LaM|, executat de opt ori, apoi |LaM|LaM/ReM|FaM/SolM|. Solo de muzicuță la fel de „nepotrivit” melodic pe toată strofa a doua și celelalte părți cu diminuate. Refrenul este reprezentat doar de textul titlului și armonia aceea contrapunctată, textul fiind la finalul intervenției muzicuței. După alte mici amestecuri de părți instrumentale de pe la început și finalul zonei de solo, piesa se încheie cu sunete de fus stilizat cu efecte (chorus, flanger…) pe nenumărate treizecidoimi.
Chestiune ce-mi amintește de o bucățică muzicală personală foarte apropiată ca sunet și identică ritmic. Iar ciudățeniile melodice au și ele un corespondent în alt „zbucium” din tinerețe trecut la indicativul Alien….
Haideți să vedem și textul ce poveste are. De cauți, găsești și alte detalii. Nu numai Stanard Ridgway, ci și Funsten. Cele trei fiindu-i nume și prenume. Deci. Tu mergi, eu voi alerga și te voi urma îndeaproape, tu chemi, eu voi veni și nu vreau să-mi amintesc de unde vin, undeva acolo, la capătul barului, acest pește înoată într-un borcan/ Simt că mă reține ceva, de ce sfârșit voi avea parte?/ Nu mă închide, nu mă închide./ Va veni o vreme când nu-mi voi aminti de ce mi-a fost teamă, și voi înota în mare, nu mă voi mai lovi de pereții de sticlă, ochii mei arată roșii când lumea mea se preschimbă în albastru/ Și voi părăsi orice, asta este sigur, și voi sări într-o altă nouă piele și nu vei mai putea atunci să mă închizi!/ Dă-mi drumul!/ Sunt câteva locuri unde n-am mai fost, e un ocean în afară unde o să înot, e un râu care curge chiar după ușă, mă întreb, mă întreb, ce?…. Și pentru ca eclectismul muzical să aibă un partener textual, finalul se zbate între suprarealism, ilogic și metaforă: și dacă uneori nu pot vorbi, veți ști că acestei table îi lipsește o bucată de cretă.
Domnilor, am priceput acum tot: și muzical, și literar. Piesa are tot ce-i trebuie. Cu instrumente și scule noi de înregistrat, cu mici modificări și adăugiri, ar avea șanse să rămână memorabilă.
