Spații culturale nr. 93 (14) – Râmnic, mon amour!
Valeria Manta Tăicuțu
Și vântul, pe-aici, pe la noi, cum își mai face el de cap, să juri că se trage din neam de deputați/
senatori ori măcar ceva secretari în vreun departament de partid și de stat al norilor, acolo unde se
dezleagă averile, durerile și puterile! Beizadea sadea (deși unii și alții îl consideră, de fapt, bastard sadea,
ba, mergând mai departe cu injuriile, sunt plebeieni nelalocul lor care afirmă că n-are nici mamă, nici
tată, că a apărut, așa. din senin, ca o emanație revoluționară a tuturor perioadelor postdecembriste din
pleistocen și până în zilele noastre, tributară meandrelor concretului și sinergiei faptelor și greșelilor din
părinți), vântul care ne bate mai tare ca poliția și necazurile nu-i de-o seamă, de-o făptură și de-o mamă
(am zis deja că n-are) cu noi, cei incapabili să se ferească din calea lui și să trăiască în dulce și
confortabilă ignoranță, cu grijile puse în cârca lui Dumnezeu, drăguțul, singurul care ne mai poate salva
de el și de toți cocoțații pe viața noastră.
Ca orice fenomen cu justificare absconsă, vântul, mai ales cel dinspre răsărit, își bate joc de noi:
vine cu miros siberian de sânge și răzbunare, cu vaiete de morți și cu niște fantome plimbate, mai întâi,
prin cotloane kaghebiste, înainte să ajungă în loc cu verdeață, cu ape, și păduri, și lanuri de grâu, și mine
de cărbune aur argint și alte alea, cu fântâni la care nu mai vin fecioarele pe-nserat, că s-au cam terminat,
dar și cu puțuri de petrol și sate construite pe pungi enorme de gaz, cu Dunăre, și Carpați, și Marea
Neagră și vai, mamă, ce popor! Vântul de răsărit n-are să aducă niciodată vreun zvon, măcar, despre
tezaurul pierdut în primul rezbel, despre jafurile, violurile ș.a.m.d. comise, după al doilea rezbel, de
„armata eliberatoare”. Dacă-l asculți cu atenție, ceea ce nu-i prea greu la margine de bărăgan al
deportaților, auzi, printre rafale, străvechiul davai ceas, davai palton, asezonat cu lozinci și comenzi
versificate și cu atât mai înspăimântătoare. Mulți cred că vântul de la răsărit și acoliții lui, brizele,
brizulicile, șoșicile și monii-simeonii, se bazează pe memoria slabă a unui popor obișnuit cu râsu` –
plânsu`, cu traiul de azi pe mâine și cu strămoșescul „las` că merge și așa!”. Ce-i drept, e drept, de când
au murit Ștefan cel Mare, și Vlad Țepeș, și… (na, că am uitat și mai cine!), a început să ne lase memoria,
vorba unui patriot, zice: „neicusorule, mă duc la frigider și uit de ce m-am dus!”. Uităm suferința, așa
cum suntem gata să ne uităm tradițiile, limba, cultura și alte chestii fără însemnătate pentru vântul de la
răsărit și pentru cei care-i dau nas.
În contrapartidă, vântul dinspre vest e gospodar, un fel de Dorel care se pricepe la toate, repară,
strânge și aduce tot ce-i trece prin cap: de la fumul deșeurilor arse pe câmp, într-o horă dementă a
reciclării etnice, la gazete de partid finanțate doar în caz de campanie electorală și foarte puțin după
aceea, de la miros de tămâie, colivă și mâncare săracă de post, la abureli cu vom face și vom drege, ca
să trăiți bine: și trăim, cu factura la apă mai scumpă decât cea la energia electrică, cu gunoiul care zici
că-i de aur, la cât costă ca să fie ridicat, cu locuri de muncă încă în stadiul de neființă, ca și construirea
de școli, ca și interesul real și temeinic pentru cultură și educație. Sunt bune și aburelile, dar cu ele nu
intri nici în rai, nici în Schengen, ci undeva, unde gândul se sparie și gura nu îndrăznește a spune răspicat,
că mai există și CNA pe lumea asta de-amaruri și de chin.
Și uite cum te iei cu vorba și uiți esențialul, la crême de la crême, adică pe distinsul, destinsul și
perversul vânt de la miazănoapte, aducătorul de ceață pe creier și pânză pe ochii plânși! Ce-i drept, e
bună ceața, nu mai vezi decât la un metru în fața ta, îți pierzi, ca porcul (pardon de expresie), capacitatea
de a privi în sus, spre cer, toate acestea contribuind la statutul tău de sclav modern, care se
autosugestionează că e liber și că trăiește în democrație.
Despre vântul de la sud nu mai trebuie spus nimic. El e însărcinat cu ațâțarea incendiilor din insule,
cu creșterea și îngrijirea puilor de tornadă, precum și cu alte dezastre de sezon. Nu se ocupă cu nimicuri,
ca vântul gunoier, nu face politică și n-are cot în care să-l doară de noi.
