Spații culturale nr. 93 (11)

Mihaela BĂBUȘANU

Semne și însemne

Un volum de poezii într-o lume agitată.
Un volum de poezii care se prezintă sub forma unui gheizer. Un gheizer alimentat dintr-un vulcan tăcut în care mocnesc de ceva vreme, rădăcinile ontologice ale Mihaelei. Miezul îl reprezintă originea acesteia, Băbușa, satul autoarei. Un sat, un univers. Universul copilăriei, cu bunici, cu părinți, devenite persoanele cheie care, alături de natura generoasă, creionează un univers marcant pentru copila plăpândă și visătoare care vorbea cu fluturii, cu florile, cu ploaia și cu vântul, cu tot ce exista aievea și cu tot ce își imagina.
Universul exterior al Băbușei a fost asumat și cuibărit în toată ființa Mihaelei într-un ghem fierbinte, gata să erupă. Rădăcinile băbușene rămân referința supremă, sunt cele care vor defini viața poetei, cele care o vor alimenta continuu și cele care vor propulsa către exterior, prin scris, toate energiile unui suflet de o puritate care se poate măsura în carate.
Din adâncimile nebănuite ale acestui vulcan mignon izbucnește poezia Mihaelei, gheizer înalt, cald și viu foarte bine direcționat spre lumină. Miezul în care dospește energia latentă, și rădăcinile de foc se poate regăsi în Sămânță: „…mama, bunica, mătușa, cununa vieții lor s-a uscat/ și s-a făcut totuna cu pământul/ dar semințele lor au rămas roditoare,/ secera morții niciodată nu le va pieri sămânța…”.
Poezia Cununa, în care „strămoșii privesc cu admirație” transcende granițele lumii materiale. Plină de emoție este imaginea tactilă din Mâinile mamei, în care, prin atingerea mâinilor pruncului Mihail – purtătorul din prezent al energiilor originare, prezența mamei este regăsită printr-un proces de refacere a unui lanț energetic pe axa triadei trecut, prezent viitor.
Mâinile mamei sunt prezente mereu, prin transcendere și substituție, de dincolo de timp. Transcenderea strămoșilor în prezent prin purtătorii de rădăcini actuali, este o temă care apare ca un fir călăuzitor în poeziile Mihaelei în care este abordată tema familiei și a moștenirii unei comori genetice inestimabile. Ochii albaștri ai tatei, în aceeași tematică transcendentală trecând de data aceasta și prin regnul vegetal, „… s-au preschimbat/ în flori de nu mă uita/ care mă fixează ștrengărește/ în fiecare dimineață de pe perna de-alături.”
Poemul Istorie ne duce în lumea amintirilor care trăiesc prin regnul vegetal dominant al copilăriei „… Stejarul din fața porții…”, obiectele marcante, un inventar în jurul căruia a crescut, s-a dezvoltat și a visat poeta: „Cuverturile galbene cu negru de sărbătoare/ Pălăria verde cu păr de mistreț a tatei, Tabloul din 86 de la bâlci,/ Broșa de la 18 ani a mamei,/ Toată agoniseala și osteneala lor/ Casa noastră”.
Casa, leagănul și adăpostul familiei la a cărei streașină, o pasăre simbol, rândunica, își mai face cuib, un strop de speranță. Nostalgia copilăriei de pe meleagurile Băbușei răzbate, șuvoi, din poeziile Îngerii mei, Băbușa, Dor nestins, Bunicii din povești, Simțire, Durere. Poezia Strămutare, aduce tema schimbărilor majore, a plecării forțate de la sat într-un mediu din ce în ce mai artificial, mediul urban. „Sunt o bucățică de pădure/ din Cantonul Silvic nr. 9 Băbușa/ Strămutată în buricul Bacăului și transformată în parc.”
Dacă alienarea omului prin urbanizare sălbatică și lipsă de înțelegere față de mediul natural, distrugere și autodistrugere este o altă temă abordată de poetă, discret în multe alte poezii, în Strămutare, aceasta este prezentată plenar și fără rețineri.
O altă temă majoră în poeziile Mihaelei este transformarea ființei, trecerea prin viață, prin timpul personal cu bune și cu rele. Poeta definește iubirile trecătoare (pentru unii) prin crudul joc dual, împlinire – neîmplinire cu visări periculoase care lasă cicatrici pe suflet, cicatrici care dor, uneori. Trecerea prin starea de îndrăgostire este trecerea spre înțelegere și maturitate, prin înțelegerea faptului că o relație poate fi, la un moment dat golită de sens, vidată și foarte dureroasă, ca în Nerostire. Variații ale temei se regăsesc în Neostoire, Conștientizare, Iubire de sezon, Iubitul meu, Offline, Arheologie.
Regăsirea sensului vieții și împlinirea unui întreg ciclu karmic, așezarea și liniștea sufletească, revigorarea legăturilor profunde cu strămoșii vine în mod neașteptat, poate, prin întemeierea unei familii și este stabilizată prin venirea pe lume a pruncului Mihail – Dacian. Mihail este pruncul așteptărilor, pruncul dorințelor, pruncul cosmic, pruncul în care sunt energiile vitale ale unui neam străvechi. Legătura profundă, totală și intensă dintre trecut – prezent – viitor, ca trinitate sfântă, Fiului meu, Mihail-Dacian: „… Tu îmi ești rost dar și-alinare,/ Îmi ești și împlinire și uitare/ Îmi ești cadoul alor mei de-adio/ Și felul lor de-a spune că-s cu mine,/ Ești bucurie și-osteneală dulce/ Ești o minune blondă și vioaie/ Ești cel menit să-mi împlinească rostul/ Să ducă numele strămoșilor departe…”.
Împlinirea și legăturile importante odată regăsite în pruncul familiei ne sunt prezentate nouă în poeziile: Lumină la mijloc de drum, Trăind în prezent, Cununa. În Al nostru Prâslea, trinitatea trecut – prezent – viitor transcende cu respect și pietate, către biblica Sfântă Treime: „Sâmbăta și Duminica dimineața, Prâslea al nostru cel blond,/ Întinde o mânuță în dreapta, se uită în stânga,/ Să fie mama și tata amândoi în pat/ Deoparte și de alta, dimpreună,/ Treimea noastră cea de o ființă/ Și de a Preasfintei Treimi trebuință…”.
Tema incursiunii în adâncurile ființei, a meditației ontologice este abordată cu subtilitate și curaj de poetă, expunând fiecare pas al vulnerabilității feminine personale. Expunerea și filtrarea vulnerabilităților ca și trecerea pas cu pas prin interogări diverse și dureroase asupra sinelui sunt departe de a slăbi forțele poetei; din durere și stări anxioase acumulate și filtrate va izbucni gheizerul emoțional, copleșitor de puternic. Modalitățile prin care sinele este interogat, sunt fie prin scufundare în durerile percepute chiar și fizic, claustrofob ca în Neostoire: „… Rămâi ostatic într-o celulă…”, fie prin rătăcirea în natură și amorțirea temporară în amalgamul de amintiri și sentimente prin artificiu medicamentos (Furtună): „… Scotocesc precipitat prin poșetă/ Și înghit rapid, fără apă,/ Un analgezic puternic/ Care-mi oprește temporar,/ Furtuna simțirii”.
Lista dorințelor, De Sânziene, Cine sunt eu?, În horă, Trăind în prezent, Amintiri din oglindă, Istorie, Autocritică, Ținta-i neuitarea, Poemă, Sunt, File de jurnal, Normalitate, Flăcări sunt introspecții care, printr-un proces de osmoză, filtrează și sublimează în rime un proces dificil de autocunoaștere, de autoevaluare și evaluare a sinelui în relație cu ceilalți.
Poeta trece prin stări în care se recunoaște în posibile avataruri ale Extremului Orient cu flori de cireș, kimono-uri înflorate și gheișe îmbujorate, ființe și situații eterice, plutitoare și obsedante. Lumea plutitoare orientală răzbate, în poeziile prezentului volum, prin unele ecouri de care reflectă tehnica poeziei haiku, poezie, un stil poetic dificil, tradițional japonez.
Poeta stăpânește aceasta tehnică dificilă și o integrează firesc în poezia practicată. Descrierea imaginilor cu impact vizual imediat, cuvinte-cheie penetrante ajung să exprime un univers deosebit de complex prin cuvinte puține. Mihaela folosește într-un mod cu totul personal categoriile estetice obligatorii are stilului poetic haiku: stările emoționale intense (Aware), dimensiunea atemporală a naturii și eternitatea (Fueki) în contrapondere cu dimensiunea trecătoare a naturii (Ryuko), frumusețea inteligenței umane și a naturii în general (Mei). Este prezent patosul lucrărilor (Mono No Aware), negativitatea de sorginte Zen (Mushin), tristețe și singurătate acceptată (Sabi), melancolie și austeritate și misterul însingurării (Wabi și Yugen), eleganța și naturalețea formelor poetice (Karumi).
Titlul volumului de poezii este tot o translare către haiku, semnul și însemnarea fiind figuri de stil specifice. Poeta folosește cu măiestrie, trasând, imaginar cu tuș și pensulă japoneză cu personalitate caracteristică, paradoxul, simbolul, aliterația și acea variație aluzivă specifică Extremului Orient.
Un vis Anatolian apare ca un episod nou și rafinat, Sultană.
„… Toți trandafirii Anatoliei înfloresc azi/ doar pentru mine…”.
Un intermezzo, dorință de evadare spre prețuirea în aur a valorilor fizice, rapid (auto) ironizată prin înșiruirea sacadată a salcâmului parfumat și a unor feluri de mâncare cu miros puternic cu specific turcesc: prăjitură însiropată – baclava, sarma, binecunoscuta halva și încununarea amiezelor prelungi și languroase din cerdacurile anatoliene cafeaua. Aceste finețuri sunt juxtapuse unor simboluri masculine ale fotbalului contemporan care au făcut vâlvă în fostul imperiu bosforan: Lucescu și Hagi. Toate se acestea se petrec într-un vis ca o vacanță sub dominația trandafirilor anatolieni care se deschid ca omagiu unui avatar legendar, adorata sultană Hurem.
Simțire, Din lacrimă, Doar visând fapte, Iubitul meu, Reîntâlnire, De-ar fi să mă iubești, Offline, Prea târziu, poeziile de dragoste compuse de poetă se înscriu în aceiași parametrii emoționali flamboaianți, într-o introspecție profundă specifică poeziei de tip haiku. Poeziile surprind prin antiteza cu impact puternic dintre lumea veche care se exprimă prin obiecte vechi și prezentul exprimat prin obiecte moderne, aparținătoare secolului al XXI-lea, programe IT ori rețele de socializare: „facebook” (Poemă), „în nicio prezentare un power point” (De-ar fi să mă iubești).
O mărturisire de credință este Poezia mea. Introspecție, analiză, critică, explicație și argument. O poezie de maturitate plenară și luminoasă, o conștientizare a locului pe care, acum dar și de acum încolo, poezia Mihaelei îl va ocupa: „Poezia mea a venit pe lume ceva mai târziu/ Decât o cer tendințele/ (…)/ Poezia mea are părul bălai și ochii albaștri/ și poate cel mai atractiv conținut”.
În încheierea acestei mici prezentări pot să spun că, în funcție de sensibilitatea fiecărui cititor, de starea de spirit a momentului, de ambientul momentului, poeziile dezvăluie fațete și irizații noi și surprinzătoare, întocmai ca un diamant cu multe carate care nu pot fi cuprinse în totalitate, așa cum un gheizer nu poate fi cuprins. Șuvoiul diamantin care este poezia Mihaelei Băbușanu poate fi doar admirat ca o ființă – neființă magică, mereu altfel.

Cristina ȘTEFAN

A citi poezie: Dan Movileanu – Oniricul

Suburbiile somnului, ed. Salonul literar, 2023, te poartă în lumea fantastică a viselor, într-o lume suprarealistă, ale cărei semnificații le poți devoala în multitudine de imagini, de interpretări, de sensuri. Libertatea de a alege aceste variațiuni, aparține cititorului și Dan Movileanu, poetul, aduce și mijloacele interpretării odată cu sugestia acestei lumi fantastice, bine înrămată, filmică, creativă și fără sfârșit.
Visele – lumea subconștientului nostru, aceste rămășițe, poate, din alte vieți, inexplicabile științific încă, uneori a fi dorințe ascunse, alteori avertismente, uneori line și paradisiace, alteori coșmaruri, alcătuiesc personalitatea noastră din umbră, un alter ego, la care nu avem liber arbitru; ele vin și pleacă, simpli vizitatori ai realității noastre de zi cu zi. Poeziile din Suburbiile somnului par a fi scrise dintr-un dicteu automat, vin în imagini fantastice, într-un limbaj adeseori livresc (volumul conține la final un glosar, un dicționar de cuvinte rare folosite în texte), dar care induce personalitatea autorului în tehnica lirică.
Mi-amintește, paradoxal, de un roman unicat, de lumea fantastică a lui Alexandru Vona din Ferestrele zidite, o carte cu un destin meschin, în pofida laudelor primite de la Mircea Eliade („Cartea D-tale are un destin curios, de carte fermecată”) iar Vona se confesează: „Cartea asta mi-a fost dăruită. Am transmis-o, n-am scris-o. Ca și cum mi-ar fi fost dictată.”. Al. Vona a fost uitat și cartea sa unicat, de asemenea. Astfel spus, la lectura poeziilor lui Dan Movileanu am avut acest sentiment. Versurile sale sunt insuflate dintr-un interior, vin din lăuntrul vieții sale ca vis, visare, visând… imaginația poetului folosind ca redare, finalmente. Este aici o realitate interioară.
Câteva titluri sugestive: Adolescent întârziat pe-un curcubeu, Peretele de sticlă, Prin tunel o pasăre cu ciocul galben, A treia gură, Plantez încă busturi de lut.
„Când ne vom sprijini de pereții/ de gheață ai orașului San Atoriu/ visele noastre să nu se lovească/ unul de altul ca doi copaci uscați/ pe-o halebardă bine ascuțită/”, p. 47.
Din acest oniric se dezvoltă lumi fantastice, dar nu vorbim de acel fantastic estetic ca la Dimov, de pildă, nici la acea scufundare deplină în vis ca în Sărmanul Dionis a lui Eminescu, ci, aici, vorbim despre cel învecinându-se cu straniul, cu miraculosul: „treceau pe lângă mine crapi uriași/ în stilul crowl/ le vedeam spinările/ cât crestele unor cocoși anahoreți/ din când în când scoteau/ din gâtlejuri câte un cucurigu/ (un fel de S.O.S.) amenințându-mă/ într-o supremă satisfacție/”. Sau: „mi-a crescut brusc părul (un fel de/ span gălbui) până la călcâie/ puteam să mă-nvelesc cu el/ să mă ascund ca-ntr-o căpiță/ de fân din visul unei ființe/ cu ochii blânzi/”
Vise explicite, care caută soluția în realitate, o lume imaginară la marginea ordinii normale a vieții, dar oare în acest veac al super tehnologizării, când calculatoarele și telefoanele smart ne-au devenit prelungiri cerebrale, mai putem avea imaginație? Mai putem visa? Dan Movileanu răspunde: „nodul de visuri cât un nor atomic/ s-a așezat pe un cuib de barză/ am adormit chiar pe pământul umed/ să mă visez în visul meu/ din față și profil/ să mă elucidez asupra unui sentiment aproape fizic/”.
Pe lângă imaginație, (Michel Foucault spunea că însăși imaginația implică visul), oniricul lui Dan Movileanu cercetează, inovează, creează spații și întâmplări suprarealiste puternice, ceea ce face reală filozofia antică prin care „Viața este vis” – Pedro Calderon de la Barca.
În multitudinea de cărți de poezie apărute în ultimul deceniu, în genuri diferite, Suburbiile somnului ale vrânceanului Dan Movileanu, fac o apariție aparte prin genul liric mai rar abordat, cel suprarealist, iar realizarea acestui volum are implicate mijloacele specifice acestui gen, limbaj, imaginație, imprevizibilitate ca și figuri de stil potrivit folosite, la personificări și hiperbole găsim chiar performanțe. Este un volum bine venit și nădăjduiesc să aibă cititori pe măsura reușitei lui.
Îi dedic lui Dan Movileanu o sintagmă din filozofia chineză a viselor. Chuang-tzu spune că tărâmul viselor este la egalitate cu tărâmul conștiinței. Deocamdată, visele rămân mister, dar cert este că fac parte din spiritualitatea umană.

Octavian MIHALCEA

ATHANOR TRANSPARENT

Apărut în cadrul Colecției COEDIȚII (Editura LIBRA, București / Éditions HUMANITAS, Montréal), volumul bilingv de versuri al Virginiei Carianopol, Portret după natură / Portrait d’après nature, desfășoară un proces complex al metamorfozelor, transfigurări nu de puține ori radicale, totul în vederea ajungerii la mult dorita esență. Se petrec ascensiuni incandescente cu mare amplitudine, modificări aduse celor ce constituiau până acum habitudini. Simțurile sunt supuse hipertrofierii. Nelimitarea ia accepțiuni paradigmatice. La nivelul naturii, febrilitatea marchează toate elementele. Ciclul existențial pare integrat unei zodii alchimizante: Galante, sărbătorile primăverii/ Seve amețitoare bat în ritmuri alerte,/ Noi armonii./ În aer miresme, albine,/ Culoarea aprinsă a clipelor,/ Cerul trecând iar prin noi/ Greieri de foc/ O adiere foșnindă prin crengile tinerilor cireși.// Nimic nu-ți mai tulbură liniștea/ Privirea străbate dincolo de neștiuta lumină a anotimpurilor/ Mersul orologiilor – orele, zilele, viața/ O cruciadă prin fluidul nocturn al stelelor/ Timpul, această golgotă reîntorcându-se în tine,/ Alături fluviul vieții/ Printre asurzitoare zgomote, fum/ Traversând marile lumii metropole. (Galantele sărbători). O dorință melodică de evaziune ne poartă deasupra regiunilor supuse evanescenței. În poeziile Virginiei Carianopol, solitudinea va fi asumată estetizant. Zeul, omniprezent, veghează mutabilele etape ale periplului prin lumină. Persistă impresia desfășurării unor detalii dintr-o metafizică acvatică. Tainele se îngemănează cu focul care mistuie și face să renască. Ochiul nocturn glisează seducător. Cristalul inimii e căutat prin labirintul fantasmatic ce ne înconjoară. Călătoriile șerpuitoare au transparențe impresionante. Ipostaze benigne camuflează neliniștile: Duminică. Seară de iarnă/ Zăpadă – liniște albă/ Tăcută, perfidă capcană./ În cameră, vasul cu flori/ Ca niște mici ființe înspăimântate/ Pentru o clipă simți/ Lumina și întunericul/ Binele și răul -/ Un văl de speranță/ Ca un alter-ego/ În care viața se cheltuie toată,/ Cu vuiet flămând de lupoaică. (Seară de iarnă). Printre variatele problematizări, pulsațiile vitale vor avea mereu un rol salvator. Sângele hrănește athanorul ființei. Esoteric, spectacolul de sus se regăsește și jos, având în prim-plan idealul germinației holistice. Din când în când, meandrele timpului revelează particularități al căror halou ingenuu impresionează neabătut. Și totuși persistă Vechi neștiute înțelesuri în această ultimă lacrimă (În aerul vioriu), componentă saturniană a viselor vieții, a vieții viselor. Treptat, stări hipnotice influențează peisajele interioare proprii poeziilor din Portret după natură. Structuri intermediare, translucide, asigură scufundări prin zăpezi silențioase. Actul interiorizării este primordial în lirica Virginiei Carianopol. Versurile au o cromatică dăruită plurivalenței. Chipuri mai mult sau mai puțin cunoscute intră și ies pe uși de fum, anunțând jocuri atemporale fecunde. Amurgurile hibernale scot la iveală sensuri tremurătoare, oglindiri mângâietoare ale focului. Presiunea temporalității este atenuată de forța vibrației sintagmelor poetice. Într-un loc, forme dintr-o lucitoare procesiune cavalerească vestesc proximitatea încercărilor umbrei, cea adeseori ocultată în noi înșine: Bogate veșminte, alese cu grijă/ Lângă armura purtându-ți însemnele sărbătorești/ Lângă arme, arginții strălucind în noapte,/ La plecare prietenii spun cuvinte sărace/ Gesturile iau locul cuvintelor, întâmplărilor./ Propria umbră/ Mai sigură și mai tare decât viața însăși,/ Tăindu-ți calea,/ Depărtându-te spre depărtările reci/ Haloul de întuneric micșorează lumina din jur/ Închipuind forme stranii, prevestitoare/ Pe cer se arată semne de foc,/ Și totul se întunecă grăbit. Dispare/ Sub șerpii nopții. (Semne prevestitoare). Pe parcursul căii întâlnim sensibilizări enigmatice. Persistă credința că, în orice moment, scara pe care am clădit-o poate fi destructurată. Recluziunea marină se arată drept soluția optimă în aceste momente: Și marea spre care privesc și care mă cheamă,/ Marea năvălind la picioarele mele/ Cu mici vietăți,/ Tăcute, singure,/ Deasupra vântul, o boare de viață, culoare/ Respirându-mi plămânii,/ Învăluindu-mă. (Peștișorii de aur). Tabloul frisonărilor nocturne comportă variate nuanțe. Uneori, lacrimile compun arhitectura unei stele ce veghează sinele. Prin apele misterului se petrece atât de speciala ascensiune a peștilor. Lumina inimilor ființează și în registru noptatic, odată cu natura abisală a rănilor. Pulsatilul univers spiralat reunește oceanic viața cu moartea. Fluturi lirici descind înspre nemărginire. Variatele introspectări realizate de Virginia Carianopol dezvăluie amalgamări caracteristice traseelor hiperimaginative. Nelipsitele drame sunt profilate pe marginea prăpastiei. Ton soteriologic, Miroase a val de ninsoare/ Zvârlit către cer. (Portret după natură). Lumina, fluturii, flăcările animă fluidul orologiu încă puțin știut. Din urmă vine timpul, zeul bătrân/ Și-acoperă totul. (Zidirea umbrei).

Ottilia ARDELEANU

Zbor pe-un gând către cuvânt!

Recentul volum de poezie al lui Cornel Pulbere, Lazaretul destinului, este un vulcan liric. Stă să erupă în oricare moment. Fiecare poezie este lavă încinsă, o izbucnire din adânc. Da, cuvintele sale ard, luminează infraroșu. Iubirea face parte din peisagistica lirică a autorului. Îmbibată de izuri primăvăratice, ori de aere marine, iubirea este cămașă pentru fiecare anotimp, este revenire la momentul imaculat al primei îmbrățișări, al primului sărut: Azi am cules un coș de ghiocei/ Să-ți pregătesc o ie pentru primăvară,/ Să-ți plimbi făptura zveltă pe alei/ Mimând iubirea cea de prima oară.
Tot în acest registru, Cornel Pulbere scrie un lanț întreg de poezii de iubire, un soi de „ars amandi”, călcând pe urmele lui Ovidius Publius Naso pe care îl evocă în poezia sa, motiv de a se transforma într-un exilat al iubirii, într-un posibil surghiunit, cedând poemului nescris: M-ai exilat la malul mării tale/ Ca pe un Ovidiu cufundat în gânduri”; „Voi suporta cu stoicism surghiunul/ Ca o răsplată a poemelor nescrise.
Celebrul carpe diem este un îndemn pentru a da importanță fiecărei clipe din viață, iar Cornel Pulbere găsește că viața este un fenomen ireversibil. Ori o trăim, ori nu!
Fenomenul social îl întâlnim în deplinătate în acest volum. Autorul simte greutatea unei politici aberante care dezarmează, împovărează și intrigă, nu concepe să se afle sub destinul unei mentalități precare. Până când va dura viața asta proscrisă? se întreabă retoric acesta. Din punct de vedere cultural și moral, poetul se revoltă împotriva unor personaje facebook-iene care vor să pară ceea ce nu sunt, apărate de perdeaua de pixeli de după care acelea pot declanșa fițe și cozi de păun: Pe Facebook face pe mimoza/ Și la pretenții nu se lasă,/ Pe loc te păcălește poza/ Se vrea a fi simandicoasă./… Cică-i preasfântă „erudita”/ Se-nchină fanii ca la moaște,/ Se gratulează Afrodita/ Prin grații care să te miște.// Dar dac-o iei la scuturat/ Nu are clase nici cât trenul,/ Să nu vă fie cu bănat/ Mi-e silă să mai scriu catrenul. Răsturnarea valorică a scalei actuale îl afectează pe poet care nu cere nimic, decât să fie pus pe raftul vizibil al societății: Dac-aș reconstrui o piramidă de valori/ Aș pune-o doar cu vârfu-n jos,/ Aș măsura prostia chiar și de două ori/ Căci a ajuns răbdarea să ne doară pân’ la os. Și cum să nu fie intrigat de prostie și incompetență? Rostul poetului e să militeze pentru armonie, curaj, dăruire, omenie: Incompetența stă pe scaunul cel mare/ Și promovează un diletantism mascat,/ Ce naște vorbe și idei fără valoare/ Într-o retorică cu conținut blazat.// Vom îndrepta cu greu această stare/ Căci astăzi parcă nu mai e voință,/ Privesc în depărtarea fără zare/ Tot oscilând între speranță și căință. Poetul face referire la nepăsare, neomenesc, plictis, conștiințe îmbâcsite, vulgaritate, un torticolis – fin exemplu al unei afecțiuni privind verticalitatea, tonusul, cerebralitatea. Dezechilibrul existențial duce către conotații (anti)patriotice, când viitorimea caută fericirea dincolo de granițele teritoriului în care s-au format ca oameni și valori: Azi mai coabităm, tacit, de complezență/ Fiindc-am rămas să locuim această țară,/ Căci la apel, toți patrioții au absență/ Crezând că-s mulți covrigi în coadă, pe afară…
Desigur, poetul este un împătimit al cuvântului, de aceea se simte onorat să îl serbeze în poezia sa, într-o manieră personală: Am tot zburat pe-a gândului aripă/ Spre locul unde s-a născut cuvântul. Pentru curajul de a spune lucrurilor pe nume, poetul e mereu blamat: Sunt prizonierul vorbelor ce dor/ Și acuzat pentru inepte fapte. Acesta recunoaște că e vulcanic, direct, luptător pentru un crez: Eu m-am născut din lavă de iubire/ Și am trăit ca un Vezuviu pe pământ,/ M-am instruit să fiu conchistador din fire/ Cu a iubirii artă, eu am făcut un legământ.
Cornel Pulbere este un îndrăgostit de mare, iubitor de Eminescu, cel care avea un singur dor: „Să mă lăsați să mor/ La marginea mării”!: Pe faleză de la mare/ Plânge-a doină o vioară,/ Cu un ,,dor de Eminescu”/ Simt că-ncepe să mă doară.
Este un romantic incurabil care simte să transforme până și viața unei frunze într-o trăire personală, menit fiind să viseze la nemurire: Căci frunză dac-aș fi, aș învăța să cad/ Într-o cădere fastă lipsită de durere,/ M-ar duce poate vântul într-un ținut nomad/ Călătorind pe-o ramură de vis, spre alte ere.
Poezia lui Cornel Pulbere nu este lipsită de un anumit procent de umor, sarcastic de cele mai multe ori, așa cum (se) trăiește momentul lui întâi aprilie, o zi cu ghinion sau cu minciună, cine poate ști șarada acestei zile? Numai că autorul face trimitere la peisajul social al actualului, la intrigantul cotidian lipsit de umanitate, la înșelăciune, avariție, indiferență și altele: Astăzi minciuna peste tot e artă/ Iar cei ce o primesc sunt sclavii ei/ O molima ce face ziua noapte,/ Indusă de fantome și mișei/ Cei care zilnic sunt cu adevăru-n ceartă.
Umbre și lumini semnifică un alt teritoriu liric, al omului cu multe fațete, ostil, pervers, inuman, ori dimpotrivă, deschis, primitor, cumsecade.
Cumva, în intrinsecul poetic, e loc de rugă și căință: Un Eu și Tu, păcat primordial/ La judecata lumii cea ostile,/ Într-un scenariu iluzoriu și banal/ Ce fură din agenda vieții, zile.
Cuvântul lui Cornel Pulbere este chiar un zbor, este valul de iubire/ Cu-a lui creastă despletită.

Distribuie: