Spații culturale nr. 93 (10)
Cărți prezentate de:
Petre ISACHI
Teatrul savinian – o posibilă alternativă la somnambulismul existențial
Răul/ „răutatea” – principalul suport de existență al dramaturgului sau înlocuirea realității cu hiperrealitatea*
Motto:
„Ceea ce mă deranjează enorm e că nu ajung la adevăr căutându-l.
Fiindcă cel care-l caută nu-l află și-l caută neaflând și, vorbind socratico-creștin, știe neștiind” (Petre Țuțea).
Dacă i-ar fi citit, printr-un miracol, textul definitiv al comediei Hotel România, genialul I. L. Caragiale mi-ar fi spus – suntem deja în plină ficțiune – cu onestitatea care i-a pregătit exilul în Germania: Mare moftangiu Viorel Savin ăsta al tău! (Înlocuind, desigur, numele lui V.S., cu cel al lui Kant, propoziția eliptică de predicat i-a fost adresată cândva, prietenului său, Eminescu). De ce al meu?, aș fi vrut să-l întreb…, dar mi-am amintit brusc de „răutatea” junimistului, comentată inteligent-estetic și obiectiv, de criticul și istoricul literar, Garabet Ibrăileanu:
„Desigur că marele nostru satiric nu e un om bun. O spun aceasta fără grijă, căci sunt convins că pentru el aceasta nu e un blam. Să mă explic în ce constă răutatea lui Caragiale. Pe Caragiale, în opera sa cu caracter social, nu-l inspiră decât răul. Muza sa este răutatea, vulgaritatea și prostia contemporanilor săi. Și nu că vede lucrurile mai rele decât sunt, dar el nu vede decât răul ( … ). Oare Miticii, Georgeștii și Protopopeștii n-au nimic omenesc în ei? (…) Există asemenea oameni, numai răi cum ni-i zugrăvește Caragiale?”.
Tematizarea „răutății” estetice și chiar sufletești a autorului Grand Hotel „Victoria Română” se impunea parcă de la sine. Cam toți contemporanii săi ajunseseră la concluzia că junimistul născut la Haimanale/ Ploiești, nu ar fi avut nimic „sfânt” în el… Eminescu care avea toate motivele, dacă ne amintim de incidentul erotic, Veronica, l-a poreclit cinicul… Chiar se poate vorbi și de o filosofie cinică la autorul dramei Năpasta, dar amânăm pentru când vom ajunge la o piesă ce vizualizează mai bine idealismul eroic întors pe dos. Actuală mi se pare în Hotel România, opinia lui Caragiale: „să nu contrazici niciodată părerea proastă pe care o au ceilalți despre tine”. Ca și în cazul genialului său predecesor, pentru scriitorul băcăuan, Viorel Savin, „ființă foarte complexă” – cu aceeași ascuțime a minții și a limbii – răul, prostia, vulgaritatea, impostura, violența și ticăloșia contemporanilor, lumea văzută ca „un vast bâlci” l-au contaminat iremediabil de
aceeași dispoziție rea, de aceeași „răutate” estetică, absolut necesară pentru a-și propune să facă din Conul Leonida față cu Reacțiunea, implicând intertextualitatea, un motiv literar ideal, ce actualizează celebra „greșeală de auz” din adevărata/ originala capodoperă a Teatrului caragialean, după opinia subsemnatului, dacă ar fi să selectăm dintre comediile O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută, D-ale Carnavalului.
Nici în lumea lui Caragiale (Zarifopol și Ralea o argumentează cu rigoarea și subtilitatea care-i caracterizează), nici în cea a lui Savin, participanții/ actanții la eternul bâlci al deșertăciunilor nu au sentimentul complicității sau al vinovăției, încât nimeni nu trăiește cu adevărat, autentic viața, iar în context îi lipsește total sentimentul responsabilității. Cum nota chiar Nenea Iancu, „deși împrejurările în care se ivesc întâmplările se deosebesc întotdeauna, întâmplările nu sunt de atâtea nenumărate feluri cum ni s-ar părea nouă muritorilor.” (Diplomație subțire, 1911). Dimpotrivă, istoria se repetă, iar revoluția – tema preferată pe care-și construiește Viorel Savin, Romanele din B, septenat romanesc, polifonic, interogativ și tragico-absurd – „e o înaintare pe loc. Nimic nu mai poate fi inventat după facerea lumii; doar dacă te situezi în afara ei și creezi o lume nouă. Revoluția nu adaugă nimic Ideilor lui Platon”, comentează cu sarcasmul și ironia-i cunoscute, filosoful peripatetic, Petre Țuțea, fost student al atipicului profesor Nae Ionescu, la Universitatea București, coleg cu Cioran.
Dacă am admirat de la bun început, geniala idee a lui Savin de a sugera „înaintarea pe loc” printr-o colaborare, estetic vorbind, cu celebrul cuplu Efimița – Leonida jucați în „spectacolul nostru”, de Ada – Blatz, cei doi actori bătrâni care (nu) încurcă profesional „împușcăturile din piesa de teatru”, cu „cele declanșate de asasin”(Hotel România). Mă mir și mă tot mir cum de cel mai jucat dramaturg din „societatea românească de proastă condiție”, p. 14, refuză să înțeleagă că „textul literar este o mărime negociabilă” (Florin Manolescu), și nu a folosit în modul eficient al mentorului său, Caragiale, (nu doar din această comedie aparent desuetă) toate structurile de apel: (extra)textuale – notorietatea autorului, coperta a IV-a, publicitatea, rețelele de difuzare, traducerile, critica literar-teatrală, sesiunile de comunicări, universitățile specializate, dedicațiile, întâlnirile cu cititorii/ spectatorii etc., dar mai ales nu a încercat la Bacău, înființarea unui Teatru privat care să-i joace piesele, în stagiuni (cvasi)permanente, pentru a crea o atmosferă specifică, de curiozitate, de senzație, de interogație și înțelegere de către publicul larg a problematicii/ actualității pieselor sale.
Rog cititorul să-și imagineze și să judece efectul dedicațiilor lui Caragiale, nu doar la momentul istoric respectiv, ci și astăzi, încât ele rămân adevărate ierarhii anticipative în istoria culturii române, dacă sunt raportate la un public ierarhizat mai larg: „O noapte furtunoasă este dedicată d-lui Titu Maiorescu, Conu Leonida față cu Reacțiunea, d-lui Iacob Negruzzi, O scrisoare pierdută, d-lui Petru Th. Missir, Năpasta, d-nei Ana T. Maiorescu, schița Norocul culegătorului, unor ucenici tipografi, O invenție mare, amicului Iosif Gobl, Cănuță, om sucit, lui Delavrancea, Două loturi, lui Gherea, volumul Momente, din 1901, „strălucitului maestru N. Grigorescu”, și Schițele nouă (1910), prietenului Al. Vlahuță”.
Iacob Negruzzi, secretarul Junimii, trebuie să fi fost încântat la culme de intriga/ invenția lui Nenea Iancu, dar și de faptul că împușcăturile lui Ipingescu sunt luate de Efimița – în cele din urmă și de Leonida, drept manifestări ale unei „revoluții”, care-i transformă pe cei doi eroi în victime, încât înfricoșate vor să sară pe fereastră, pentru a ajunge în fieful republicanilor la Ploiești. Desigur, personajul actant al evenimentelor din decembrie 1989, Viorel Savin, – de revăzut Romanele din B., volumul 2, Viața ca o scârbă – s-a întrebat cum este oare posibil ca acest qui-pro-quo auditiv, provincial, gaetkeeper/ lider de opinie, exemplu tipic de manipulare, poate să capete proporții naționale/ internaționale. Se știe, în farsa lui Caragiale, Leonida citește cu regularitate ziarul:
„Așa cum îți spusei, mă scol într-o dimineață, și știi obiceiul meu, pui mâna întîi și-ntîi pe „Aurora Democratică”, să văz cum mai merge țara. O deschiz… și ce citesc? Uite țin minte ca acuma: „11/23 Făurar… a căzut tirania! Vivat Republica!”.
Dacă Leonida este victima ziarelor, manipulării prin liderii de opinie – amintirea revoluției de la 11 februarie 1866 îl împinge pe spiritul teoretic al familiei, spre scrisoarea de „patru vorbe”, dar și spre utopica Republică, unde toți au lefuri bune, egale, bașca pensii, dar și dreptul de-a nu-și plăti datoriile etc. -, Efimița, spiritul practic al casei, este victima lui Leonida în care crede necondiționat („Ei! Cum le spui dumneata să tot stai s-asculți; ca dumneata, bobocule, mai rar cineva.”) și care rămâne pentru ea un erou, încât imediat obiceiul mitocănesc de a trage cu pușca este luat drept „revoluție”. Comic este din acest moment, cum Efimița își convinge soțul, iar Ada, pe Blaz, în acțiunea din teatrul în teatru, de la Hotel România (de ce „România”: pentru că aici toți sunt surzi și niciodată nu se aud unul pe altul”, ne spune spiritul practic, Ada, din comedia lui Viorel Savin), de corectitudinea interpretărilor lor.
Blaz/ Leonida sunt construiți cu „răutatea” necesară, care le conferă autenticitate și personalitate, pe întâlnirea dintre teoria politică (mass-media, știri false, manipulare) și practică (revoluția, eternă – „înaintare pe loc”), dintre spațiul domestic închis, pretins autonom, și spațiul larg/ infinit al existenței sociale și pe dialectica relațiilor dintre victimă și erou, tot o victimă care trăiește existențial lumea. Pentru a fi realmente convingător pentru cititori/ spectatori, dramaturgul Viorel Savin care intuiește în Leonida cel mai complex și mai autentic personaj al Comediilor lui Caragiale, implică și vizualizează direct procedeul intertextual al teatrului în teatru:
(„În camera lor, Ada și Blaz joacă „în oglindă” ceea ce se petrece pe ecran – Asistăm la o aproape tragică interpretare simultană a „realității textului caragialean”, pe ecran, și la cea a „realității triste a celor doi actori” profund implicați în destinul textului):
ADA (EFIMIȚA): Leonido! Scoal-că-i foc, Leonido!
BLAZ (LEONIDA): Unde-i foc?
ADA: Scoal-că-i revuluție, bătălie mare afară!…”
BLAZ: Aș! Vorbă să fie! Ce te pomenești vorbind, domnule?
ADA: Bătălie la toartă, soro: pistoale, puști, tunuri, Leonido, țipete, chiote, lucru mare, de am sărit din somn!”.
În fragmentul citat, dramaturgul băcăuan oferă spectatorului o posibilă cheie de lectură. Cum vom vedea, dacă citim „aproape tragica interpretare simultană”, Blaz/ Leonida, liderul de opinie se opune nevricoasei Mițu și totuși, atunci când cedează, lucrul acesta nu se întâmplă decât tot cu ajutorul ziarului: „Unde mi-e gazeta? (nervos) că dacă o fi să fie revuluție, trebuie să spuie la Ultime știri”. „Împușcăturile” din Conu Leonida față cu Reacțiunea vs. cele din Hotel România – text definitiv, octombrie 2023, Luncani – configurează, în mod paradoxal, aceeași poveste a unei Revoluții fictive, aceeași artă transistorică a manipulării prin mass-media. Nu întâmplător, omul de afaceri, Virgil Hrescu îl confundă pe Garibaldi cu Gorbaciov. „Alte măști, aceeași piesă”, ar spune, probabil, Eminescu invidios, poate, în sinea lui, nu pentru arta lui Nenea Iancu/ Viorel Savin de a folosi parodia ca teorie și practică a discreditării, ci pentru ambiția și geniul de a face concurență stării civile și realității politizate excesiv. Nu povestea unei societăți românești „de proastă condiție”, ci povestea comico-tragico-absurdă a fiecărui personaj în parte individualizează și actualizează farsa existențială: „Da, sunt un actor bătrân! Însoțit de o actriță bătrână, dar încă cea mai frumoasă femeie din lume!… (Frână stridentă. Spectatorului de alături): De ce ai oprit?… Da, încercăm să trecem strada, dar nu reușim. Pentru noi, trecerea asta a devenit o aventură periculoasă, dar trebuie totuși să trecem. De ce? Pentru că mergem să revedem spectacolul Conu Leonida față cu reacțiunea: Culmea carierei noastre, domnule! Mergem să-l revedem într-o cameră împuțită de hotel, fiindcă… noi suntem actori pensionari și ați auzit: suntem prea săraci ca să ne putem procura un televizor ca lumea!…” – povestea lui Blaz Corneanu, actor, Conu Leonida în spectacolul tv; Televiziunea națională.
Toate personajele din „capitala unui Județ, în zilele noastre” se povestesc și sunt povestite de un narator sașiu. Se știe alegoria omului sașiu: una arată cu mâna, în altă parte se uită cu ochii și altceva vorbește/ gândește, încât noi, cei ce revedem „spectacolul” suntem obligați să alegem, să dăm bacșiș, să nu ne zgârcim cu judecățile de circumstanță. Narațiunea fiecărui personaj corupt într-un
fel, de o anume „revoluție”, de ieri, de azi, de mâine – amintește de principiul lui Boileau: când scria ștergea trei din patru cuvinte – este inconfundabilă, are ceva unic, are o intrigă interioară conjugată cu pluralitatea conflictelor Lumii. Nouă personaje-tip transfigurate în nouă scene incluse caragialean-genial într-un act al unei revoluții în revoluție care reconfirmă înaintarea noastră pe loc – opinia lui Țuțea. Personal cred, dimpotrivă, că potențează căderea în istorie, disoluția mentalului colectiv nu doar al neamului românesc. Povestea și limbajul omului de afaceri, Virgil Hrescu, justifică „răutatea” și resentimentele autorului împotriva prostocrației contemporane.
Cu inteligență estetic-artistică, dramaturgul din Luncanii Bacăului configurează arhitectura noii lumi post-1989, folosind procedeele ploieșteanului junimist: ironia, satira, umorul, supralicitarea, oximoronul, comicul de situație, de limbaj, de moravuri, paradoxul, tipologia (infra)realistă, efectele tragice ale ignoranței, criza comunicării, pluriperspectivismul subiectiv, moftul, analogul istoric, conformismul specific românesc, indistincția adevăr – minciună, trecut – prezent, demagogia etc. Revelatoare în sensul continuării originale, postmoderne a esteticii, poeticii și poieticii caragialene este în Hotel România folosirea oximoronului. Cititorul va fi observat deja cum Leonida îi spune Efimiței domnule, iar ea îi răspunde cu soro.
Dacă Cocu, recepționera hotelului, crede că „împușcătura vine din televizor: doar vezi ce-i pe ecran…!”, Adalina Sfert, Coana Efimița în spectacolul televizat/ „domnule”, este singura care nu se înșeală: „Blaz! S-a tras în camera de vizavi…!”. Spre deosebire de ea, Bodi, polițist comunitar detașat la hotel „România”, îi spune lui Cocu, „Mi s-a părut că aud un pistol de 9 milimetri. Îi cunosc plesnitura…!”. Paradoxal, dar Efimița/ Adalina Sfert rămâne singurul personaj lucid al piesei, care nu ezită să fluture tigaia „ca pe o unealtă de luptă” – Savin Moftangiul a intuit, depășindu-și maestrul, că în orice moment al unei revoluții, nu există o armă de luptă mai eficientă decât o tigaie goală – citește o posibilă foamete. Comicul de situație este potențat prin simultaneitatea acțiunilor: Scenele 6 – „În București, la Leonida” și 7 – Asasinul: La recepție, În camera lui Hrescu etc. sunt modele de intertextualitate. Dar să ne întoarcem la unchiul Hrescu și la nepotul Victor să vedem cum „luptă”, soro, Blaz și domnul Ada. Autorul omniprezent, omniscient și ubicuu, frate de cruce cu Nenea Iancu, în demistificarea revoluțiilor, prezentifică Istoria, noile „măști” surprinse în absoluta lor banalitate:
„În camera lui Hrescu:
HRESCU (arată spre televizor): Uite ce ai făcut! Acum, cine plătește…?
VICTOR (eliberat, îl lovește puternic în cap. Hrescu se prăbușește. Victor țintindu-l cu pistolul): Tu
plătești! Cu viața! (Blaz lovește ușa cu piciorul, Victor tresare speriat.)
ADA (năvălește în cameră. Vede pistolul în mâna lui Victor – i-a auzit amenințarea macabră – și îl lovește cu tigaia, din toate puterile, în creștet: Azi nu moare nimeni, domnule! (Victor scapă arma se prăbușește fără cunoștință.)”.
Colaborarea dintre cei doi dramaturgi este strălucită. În acest sens, scena „În București, la Leonida” este o capodoperă. Personajele prezente sau absente implicate în dialog: Hrescu, Leonida, republicana Mițu, Bodi, Cocu, Gorbaciov, Garibaldi, Comitetul Județean de Partid, poporul (desigur, furios), „lume, lume”, spectacolul de la televizor privit de Bodi, Cocu, de Hrescu, dar și de cei doi protagoniști, Efimița – Leonida, îl determină pe omul de afaceri, „adevăratul revoluționar”, să fie convins că ceea ce se transmitea la Televiziunea Națională, „Era-n decembrie 89…”. Este transfigurată aceeași „lume, lume” atemporală asemenea celei sintetizată cândva de I. L. Caragiale în Politică și cultură (1896):
„Lumea aceasta se aseamănă cu un vast bâlci, în care totul e improvizat, totul trecător, nimic înființat de-a binelea, nimic durabil. În bâlciuri se ridică barace șubrede, pentru timp foarte mărginit, nu monumente durabile, care să mai rămână și să folosească și altora decât acelora ce le-au ridicat. Artă, literatură, filosofie – astea sunt monumente pe care nici nu poate, aici n-ar avea de ce să le ridice o lume cum e cea de astăzi la noi”.
Personajul savinian se caracterizează în adevărata lui esență nu doar prin comportament, ci și prin limbaj. Despre originalitatea limbajului din Teatrul dramaturgului băcăuan se pot scrie volume întregi. Scriitorul stăpânește cu deosebire lexicul specific profesiunilor tradiționale și al grupurilor sociale. În cadrul limbajului (dialogic, propriu, figurat, ideologic, filosofic, poetic, artistic, literar, gazetăresc, familiar, standard, tehnic-profesional) disociază sau interferează în comunicare, funcțiile limbajului: funcția metalingvistică – orientează limbajul asupra lui însuși; funcția fatică – verifică stabilirea comunicării, prelungirea sau întreruperea ei; funcția conativă: orientează mesajul spre destinatar în vederea descifrării lui de către acesta; funcția emotivă/ expresivă: exprimă atitudinea față de conținutul mesajului transmis; funcția referențială/ denotativă/ cognitivă: orientează limbajul spre context, spre semnificat. Voi cita un fragment, pentru a vă convinge de limbajul folosit de Virgil Hrescu, om de afaceri, în rolul de Don Juan. Cine este fericita? Vă las să descoperiți singuri…:
„HRESCU: … (Sieși cu dispreț): Râme de oameni. Zdrențe…! (Trage o dușcă zdravănă direct din sticla cu șampanie. Formează un număr pe mobil): Alouuu!… Alo! Domnișoara Eleonora?… Bună dragă!… Ce mai faceți, frumoaso?… Eu, ce să fac? Aștept cu dor în piept!… Cum să fiu? Sunt „buenos dispuso siniora”, pentru că am încredere în „cuvântul doamnelor”. Ți-a plăcut colierul? … Da? … Ei, pentru asta te-am invitat aici: să văd cum îți stă!… Nu, nu, pe cuvânt de onoare: numai și numai pentru asta! Dar ți-am pregătit și altceva!… Nici nu visezi dumneavoastră minune mică, ce surpriză ți-am pregătit! … Nț, asta se spune în direct și… contra!… Ei, contra ce? Contra unui pupic neimportant…Te asigur, prințesă: totul e de mare discreție! Victor nu are cum, și nici nu trebuie să afle, fiindcă … este numai treaba noastră! … Ei, și ce? Îmi este interzis să fiu „domn” cu logodnica nepotului meu? (…) Vine, Vine, Vine! … Doar e femeie, ce dracu!? (Sughite. Către televizor): De ce mă bruiați, bă, cu chestii de Caragiale, tocmai când am probleme de suflet?”.
Prezentatoarea de pe ecranul Televiziunii naționale se caracterizează prin funcțiile limbajului nu doar pe ea, ci însăși instituția statului, surprinsă în plină acțiune, însuși prezentul. Același delir verbal, aceeași superficialitate și ignoranță agresivă:
„PREZENTATOAREA (pe ecran): … De fapt, când râdem la un spectacol Caragiale, râdem de incapacitatea eroilor lui de a trăi tragic. Eroii lui au pierdut sau nu au avut niciodată limpede dimensiunea istoriei. Sentimentele profunde le lipsesc, contingentul le guvernează reacțiile, gândurile și sentimentele – nu există nimic demn, totul este maculat și nesigur. Este aproape imposibilă o ierarhizare morală a personajelor din această lume de comparși în care importanța lor este propusă, fatal, de cantitatea textului debitat. Cât despre personaje pozitive sau negative, nici vorbă, căci paradoxal, Caragiale… le iubește pe toate, cu o tristețe cu atât mai terifiantă cu cât se obligă să se prefacă bine dispus. Caragiale arde pe scenă sau în foaia tipărită, tragedii existențiale. O scrisoare pierdută este, de fapt, o dramă cu happy end; la fel și Conu Leonida față cu reacțiunea. (…).
COCU: Prezentatoarea tocmai a încheiat „slujba de pomenire”. Proștii ăia de la TV nici măcar nu știau dacă doamna și domnul sunt în viață și că se află cazați la noi. Șezi!”.
Conștient sau nu, „Prezentatoarea” – personaj absent ca și Neagu sau Domnișoara Eleonora – susține că I. L. C. „arde tragedii existențiale”…; în fapt, vedem o tragedie absurdă a supunerii. Ne interesează dacă Viorel Savin îl continuă pe autorul dramei Năpasta? Continuitatea și discontinuitatea teatrului savinian este evidentă Cum și unde vede el o posibilă „trezire” din somnambulismul existențial predominant într-o România aflată în cădere liberă? Am în vedere existențialismul topit în Teatrul savinian – Bustul – politică și mahala; Căderea; Ginere de import; Funia sau Comedia supunerii; Greșeala; Poarta sau Inițierea; Ștefan după-amiaza; Doamne, fă ca Schnauzer să câștige!; Tu nu ești trupul tău; Cifrocomedia; Bătrâna și hoțul; Insolația; Lucruri și ființe; Închisoarea de sunete (Clopotul); Despre Eustina și Frangopol (Colegii); Bucuria de a fi îndurerat la Tomis – care ne propune, spre deosebire de antecesorii săi, o abordare personală, directă și ființială. Caragialâcul savinian – evident din Hotel România; „contaminări” mai există și în alte piese ale dramaturgului din Luncanii Bacăului – propune oare „o reabilitare a nației noastre care, în cele din urmă își capătă demnitatea, protagoniștii rivali
nu se mai pupă în Piața Independenței, femeia refuză tentația amantlâcului, justiția își îndeplinește menirea?” (Rodica Lăzărescu).
Desigur, prea frumos să poată fi adevărat într-o Românie locuită de „extratereștri” precum Ada și Blaz, „două jucării stricate”, convinși că „nu se mai poate face nimic”… sau de un Hrescu, „omul recent”, cameleonic, ipocrit și laș, care se/ ne întreabă „Pentru ce au murit tinerii la revoluție? și protestează ca într-un caragialâc autentic: „Jos dictatura!… Oameni buni, nu mai e de trăit în „România”! Eu emigrez în Sicilia! Jos Comuniștii!… Jos!”. Doar Adelina Sfert rămâne ea însăși și constată „prea multă necinste sau ură…”. Cui prodest? A fost oare vreodată altfel?
Și totuși dramaturgul Viorel Savin ne vorbește/ transfigurează în Hotel România un fapt de viață real, trăit de unii dintre noi, Revoluția din decembrie 1989. Scriitura ne sugerează universul teoretizat de Baudeillard în Simulacre și simulare, pentru care un lucru este real, doar dacă poate fi reprodus la nesfârșit, iar lucrurile unice nu există practic. Sugestia dramaturgului este că nu mai trăim într-o lume a dualității de tip ființă și aparență sau real și concept, ci într-o lume a semnelor și simbolurilor ce sunt identificate cu „adevărul”. În lumea hipereală din Hotel România, autorul elimină cu intenționalitate nevoia de imaginar, tocmai pentru că nu mai există nicio distincție între realitate și ceea ce este imaginat. Cele nouă personaje saviniene trăiesc într-un simulacru generalizat pe care nu-l dau niciodată la schimb pentru real, ci îl schimbă pe un alt simulacru, într-un circuit neîntrerupt, fără referințe sau circumferință. Dramaturgul reiterează ideea că într-o cultură bazată pe simulacre și simulare, televiziunea este adevărată regină, iar televizorul arată adevărul dorit de spectatori. Fiecare vede și înțelege ce poate si ce vrea. Spectacolul lumii ne oglindește în realitate figura spiritului nostru. Oriunde s-ar uita Cocu nu-și vede/ simte decât genunchii insuficient încălziți de Domnul Bodi.
Omul configurat de V.S. în „Hotel …” nu mai este un produs al propriei personalități, așa cum ne-au învățat tradiția filosofică și teologică, ci un cyborg care consumă și reproduce idei și imagini, din media, din publicitate și din politică. Înlocuirea realității cu hiperrealitatea – „crima perfectă”, cum o numește Baudrillard – este cu adevărat performanța estetică a dramaturgului Viorel Savin.
Cea mai mare calitate a scriitorului băcăuan sunt „părerile lui libere”, cum ar spune Nenea Iancu, pe care le exprimă fără complexe, oferindu-le drept leac împotriva „mutismului nostru” și a prostiilor ce ne bântuie atunci când nu vorbim, cum se exprimă Blaz Cornescu, „despre „împușcăturile” din piesa de teatru! Ne referim la cele declanșate de asasin!” (p. 80). Citind și recitind „textul definitiv” al caragialâcului Hotel România i-am auzit pe cei doi dramaturgi convinși de funcțiile cognitiv-educativ-estetice ale Teatrului și uniți într-o gândire dimpotrivă, âprefigurat satirică, acuzându-ne, parcă pentru eternitate, de frică, indiferență, supunere de sclav, resemnare, prostie,
lașitate: „Trecem pe lângă absurditate, și nu ridicăm măcar o sprânceană revoltată; auzim neghiobia, și nu zbârcim măcar dintr-o nară dezgustată; vedem impostura și ticăloșia și zâmbim frumos, ca la întâlnirea celor mai bune cunoștințe” (Păreri libere, 1900).
*Viorel SAVIN, HOTEL ROMÂNIA (un caragialâc) – teatru – ( 1 ), text definitiv, Rotipo – 2023
Mihai VINTILĂ
Cimitirul nevaccinaților. Poveștile Brăilei spuse la un colț de timp
Poveștile Brăilei au fost spuse de-a lungul timpului de nume mari ale literaturii române precum Panait Istrati, Mihail Sebastian sau Fănuș Neagu. Din acest motiv ele par multora cunoscute, par a fi intrat cumva în cadrul poveștilor naționale românești.
În ultimul timp mai mulți scriitori din Brăila au abordat și ei poveștile orașului așa cum au fost ele, conturând o imagine, credeam eu, aproape completă. Au apărut cărți semnate de Ioan Munteanu, Ghinea Mitrea, Lucia Pătrașcu, Cătălin Lungu, Doina Popescu – Brăila, Dan Moldoveanu, Lazăr Bobi pentru a da doar câteva nume literare ale Brăilei contemporane. Orașul Brăila, evenimentele, cartierele, oamenii ei au fost descrise. S-a conturat astfel o istorie a orașului. Nu credeam că ar mai putea exista un alt unghi din care să poți privi locul și întâmplările care au brăzdat fața Brăilei. Sorin Ovidiu Bălan găsește în romanul său Cimitirul nevaccinaților un astfel de unghi, absolut inedit și totodată surprinzător.
Fiu al Brăilei, fiu al unui om de litere premiat cu marele premiu al Uniunii Scriitorilor din România și mă refer aici la regretatul scriitor și om de teatru Ion Bălan, Sorin Ovidiu Bălan s-a lăsat ani de zile purtat de barca jurnalismului și nu a găsit liniștea necesară literaturii deși a fost mereu aproape de ea și de multe ori chiar implicat în fenomen. Absolvent al unei facultăți de ziaristică, profesor universitar de jurnalism, ziarist cu vechi state în presă și televiziune, Sorin Ovidiu Bălan se întoarce acum la origini, precum fiul risipitor, încercând să ni le explice, să ni le spună din punctul său de vedere. Romanul Cimitirul nevaccinaților este un roman paradoxal, un roman la granița dintre real și ireal, dintre poveste și fabulos.
Autorul construiește o lume aparte, o decupătură de viață, iar tot orașul se învârte și se privește din acest punct, din această decupătură. Personajele principale sunt groparii unui cimitir central al orașului în care, brăilenii, vor recunoaște ușor cimitirul Sfântul Constantin. Aici este locul unde teoretic viața se încheie. Ei bine, pentru autorul nostru, nu este așa. Aici viața continuă după viață, timpul merge înainte și înapoi, pentru a ne ajuta pe noi să aflăm poveștile locului, poveștile orașului și mai ales ale oamenilor. Personajele sunt conturate asemenea unui zgraffito, pe care cititorul îl desface, foaie cu foaie, strat cu strat. Povestea nu este spusă ci livrată cu porția pentru ca farmecul să fie mai gustos iar dezvăluirile mai adânci.
Cunoscând orașul și istoriile sale, autorul nostru ni le reinterpretează. Avem astfel, fapte și povești cunoscute, precum celebrul pelerinaj al cortegiului unui mare actor sau întâmplarea uimitoare a unui OZN care a aterizat lângă o biserică! Numele care au dus faima locului sunt și ele prezente. Toate momentele și figurile apar în roman reinterpretate, remodelate într-un fel care le dă autenticitate. Acesta este unul din marile atuuri ale autorului – puterea de a face credibile poveștile, de a le purta prin timp pentru a contura ideile pe care vrea să ni le transmită sau doar să ni le inducă subtil pentru a ne pregăti de alte lucruri la fel de fantastice.
Structurat în două zeci și trei de întâmplări, care dau forma capitolelor, romanul este unul aparent ușor de citit. Stilul autorului se hrănește din ușurința de a scrie și de a povesti a jurnalistului iar lectura este agreabilă și bine gradată pentru al face pe cititor să fie incitat, să caute mai departe firul povestirii. Este aici Sorin Ovidiu Bălan un fel de variantă feminină a Seherezadei care povestește, nu pentru a-și salva viața ci pentru a putea continua o poveste cu o alta, de a zidi dacă vreți varianta sa de istorie a locului.
Titlul este el însuși o poveste. Cimitirul este locul unde timpul nu mai este timp, unde vremurile au răbdare cu oamenii din interiorul lui, unde negrul este alb și răul ia forma binelui. Nimic nu este cum ar trebui să fie deși, aparent, toate sunt la locul lor. Ideea nevaccinaților cred că vine din suferința pandemică a autorului care s-a simțit obligat a o descrie. Cimitirul nevaccinaților este conturat a fi singurul loc al libertății de expresie, al libertății de acțiune și mai ales a libertății de a spune nu. Ajunge într-un final locul rezistenței și locul de unde pornește renașterea vieții.
Așa cum poate ați înțeles până aici, nu voi face referire la evenimentele din roman, deși aș putea-o face. Vreau să las cititorul să descopere singur poveștile, să intre în labirintul întâmplărilor și să pășească în această adevărată zonă crepusculară a Brăilei. Pot însă să spun că veți găsi bunătate, crimă, milostivenie, tupeu, încredere, iubire, poezie, conducere, supunere dar mai ales credință. Este un roman al credinței în oameni și în bine.
Sorin Ovidiu Bălan intră în galeria scriitorilor brăileni, la îngemănarea realului cu fantasticul, așa cum le stă bine condeierilor locului. Se simte în el ADN-ul de brăilean, pe care-l propovăduia distinsul său părinte. Prin citate, expresii și aluzii fine se poate descoperi o întreagă literatură națională și universală pe care însă autorul nostru o ascunde sub forma aparent banală a limbajului colocvial. Această carte a fost scrisă nu de ziaristul, nu de profesorul Sorin Ovidiu Bălan, ci de sufletul său de brăilean revoltat. Mai aștept astfel de revolte benefice literaturii!
*Sorin Ovidiu Bălan, Cimitirul nevaccinaților, București, editura Evenimentul și capital, 2023, 352 pagini.
Dorina STOICA
Cel care simte inima cărților*
Scriitorul și jurnalistul Cornel Simion Galben este o personalitate, distinctă și distinsă, a literaturii contemporane. Este cunoscut și apreciat, în mod deosebit de condeierii de prin zona Moldovei și nu numai, datorită mai ales atenției cu care s-a aplecat timp de patru decenii asupra cărților multor autori, cărți pe care nu doar le-a citit, ci le-a și recenzat. Nu știu dacă a numărat vreodată cărțile despre care a scris cu atenție, pasiune, spirit critic dar și cu admirație pe alocuri! Sunt multe!
Stabilit în Bacău, implicat în viața culturală, o prezență activă la majoritatea evenimentelor, pasionat de artă, de citit și de scris, de literatură, om al timpului pe care l-a parcurs, dar și al timpului prezent, interesat de tot ce înseamnă manifestare concretă și creativă a inteligenței umane, având o vastă experiență în domeniul presei, putem spune despre Cornel Galben că s-a impus definitiv și onorant între oamenii valoroși ai Bacăului și nu numai.
„Cartea de față, „Lecturi aleatorii” nr 6, publicată la Editura „Studion” Bacău (2023), cuprinde recenzii doar ale unor cărți de poezie și se așază onorant, la poziția 36 în palmaresul scriitoricesc al celui ce este scriitorul Cornel Galben. Mare iubitor și cititor de poezie (și chiar creator) îndrăznesc să afirm, fără pretenția de a emite o părere avizată, ci doar una empatică, scriitorul Cornel Galben are capacitatea și intuiția de a recunoaște și evidenția valoarea, talentul acolo unde acestea există. Părerile și evaluările sale exprimate în recenziile publicate mai întâi în presa literară, apoi în cărțile din ciclul „Lecturi aleatorii” s-au dovedit în timp juste.
Aș pune cele ce voi afirma în continuare pe seama faptului că, pe lângă marea dragoste pentru cuvântul scris, dumnealui e o persoană credincioasă, drept pentru care ani la rând (mulți, vreo 40), a scris și a tot scris, a publicat în reviste și a promovat scriitori despre care nu știa aproape nimeni, unii dintre aceștia fiind în prezent validați de critica literară și de cititori, recunoscuți pe plan național și nu numai. A făcut această fără vreun interes, apreciind doar prin prisma conținutului cărții, cu pasiune, cu sinceritate, ca un adevărat samaritean, trudind cu multele sale ore de scris, de citit și de evidențiat nu personalitatea proprie, ci a celorlalți.
Am beneficiat de prin 2016 de atenția acestui cronicar cu suflet mare, Cornel Galben, când nu știu în ce fel a ajuns la domnia sa o carte de poezie semnată de mine despre care a scris și a publicat cronica într-o revistă cu egida Uniunii Scriitorilor, deși nu mă cunoștea și nu-l cunoșteam. De atunci a scris despre cărțile mele niște cronici deosebite, pe care citindu-le mi-am văzut sufletul oglindit ca o salcie într-o apă curgătoare și pentru aceasta îi mulțumesc și îi port recunoștință.
Am colaborat pentru întocmirea fișei de autor și includerea mea în dicționare de personalități (2020, 2021) din zona Bacăului, a scris fără să aștepte nici măcar un cuvânt de mulțumire, surprinzându-mă de fiecare dată prin trimiterea linkului spre revista unde apărea publicată cronică despre vreo carte de-a mea și pentru aceasta aduc mulțumire lui Dumnezeu că, în evoluția mea de scriitor, am avut parte de astfel de oameni speciali (nu este singurul, dar este unic!).
Scriu aceste cuvinte, nu propriu-zis despre cartea pe care tocmai am primit-o și despre care mi-a spus autorul că va fi ultima de acest gen, datorită multelor preocupări ce-l împiedică să se concentreze asupra cititului, marea sa pasiune, ci ca un mic gest de recunoștință pentru aplecarea constantă asupra scrisului meu și recenzarea mai multor cărți pe care le-am publicat de-a lungul timpului, în special de poezie.
Și în acest volum de „Lecturi aleatorii” sunt două cronici, prima intitulată „Cea ce se face Lumină” (la cartea „Timpul ce îmbătrânește în mine”, Editura „Grinta”, Cluj Napoca, 2018, p. 137-140), cea de a doua – „Poezia, ca o salvare de preț” (despre „Sentimente sub formă de acatist” – Editura PapiruS Media, Roman, 1921, p. 141-143), ce figurează alături de alte 48 de volume de poezie semnate de poeți ale căror nume îmi sunt familiare și anume (citez selectiv și aleatoriu): Cristina Ștefan, Mihaela Băbușanu, Florin Dochia, Valeria Manta Tăicuțu, Mihai Merticaru, Marcel Miron, Petrache Plopeanu, Nicolae Labiș, Mihaela Gudană, Ion Fercu, Ioan Enache, Ionica Bandrabur și alții despre care puteți citi în carte.
Îmi plac titlurile inspirate pe care cronicarul le dă acestor cronici, titluri ce stârnesc interesul cititorului (nu numai al celor recenzați) pentru lectură, dar și pentru volumul prezentat, acesta fiind un scop dar și o metodă avantajoasă autorului lecturilor de a aduce în atenție conținutul acestuia, chiar de a-l face vandabil în condițiile în care cartea tipărită nu este o marfă foarte căutată datorită afluxului permanent și rapid al domeniului IT.
Nu cred că voi găsi prea ușor un titlul potrivit la acest eseu, ce se referă mai mult la autor decât la cartea propriu-zisă, dar îmi exprim, iar și iar, spre sfârșitul acestor
rânduri prețuirea, recunoștința, admirația și mă înclin în fața unui truditor în ale cuvântului, scriitorul Cornel Galben, care a ales să-și cheltuiască timpul manifestării domniei sale ca autor scriind despre alții, deși cu talentul și hărnicia ce i-au fost hărăzite de la Dumnezeu ar fi putut scrie cărți de poezie, romane, proză scurtă (într-un cuvânt literatură), poate pentru că și-a iubit atât de mult profesia de jurnalist, încât a cuvântul cu scopul de a sluji semenilor a devenit un mod de viață. Pot afirma că prin aceste scrieri și-a revărsat asupra semenilor acea dragoste despre care scrie Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Corinteni (13-1,8).
Eu aștept de la Cornel Simion Galben o carte de poezie despre care să scriu nu la fel de frumos cum a scris dumnealui despre cărțile noastre, dar măcar așa, cu priceperea pe care am obținut-o de-a lungul anilor și cu nesăbuita mea îndrăzneală de a pătrunde măcar puțin, dincolo de cuvinte.
