Propoziții pretențioase – Apetală
Uși de pe ulicioară, cioară!
Am epuizat apodozele. Rămas cu vreo două apocope, prinse-n glas de pe vremea facultății târzii, amânată cu un majorat de la timpul ei, ies de pe fundătură, deși nu eu sunt zburătoarea, m-am nimerit să aterizez în primul cincinal de după 89 la, într-adevăr, un înaripat, întors precum suratele-i călătoare din…. Din neamț nu mi-l scosese tata, „anghebotăn”, aterizatul, în sus, în jos, pe toate direcțiile, alt cuvânt nu mai respira coloratul. Neghicind dumneavoastră, nevrând să prelungesc suspansul, vă dezvălui identitatea clientului sosit pe căi brandemburgice înapoi în România: „domnu’ inginer” Done (se prea poate să fie și Donea), (și-nc-o apocopă scoasă din listă). Doctoru’ (apocopa din urmă). Caii – aceeași, cocoțați în vârf de poartă berlineză – nemțești pe care sosise, îi permisese să-și cumpere o căsuță pe Ștefan cel Mare. Cu garaj la drum sau ce-a fost înainte…. O, dar parcă cineva deschisese o sifonărie, dacă nu chiar el intenționa să vândă apă de gură îmbulată pe lângă cea cu care turuia lejer, cu mină doctă, amestecată cu dioxid de carbon german. Cu Gioni fusese prieten, de nu și coleg de școală la școala nr. 4 care din anii 70 s-a înțesat ușor-ușor de numeroși țigani romanizați, pui, aglutinați pe lângă centrul Râmnicului din motive tâmpe. Ce, ori comuniștii erau mai de soi decât ăștia de azi? Bănuiesc că scopul a ținut de planurile de a înzestra buricul târgului cu blocuri. Ca să demolezi ai nevoie de argumente. Cum ăștia erau obișnuiți să trăiască precum… erau, în nici zece ani au ruinat mândrețe de case cu etaj chinuit ridicate de meșteri pe banii jidanilor. Majoritatea. Și zău dacă n-a fost păcat. Un dram de oraș istoric ne-ar fi transformat în urbe turistică, respectată, îngrijită, lipsită de cantitatea actuală, în plină creștere, de etnici bruneți. Și de țărani veniți nu de la țâța vacii, căci ăia vor mai fi avut o umbră simț al obârșiei și-ar fi stat în banca lor, dând dovada respectului milenar pentru cel cu știință mai multă și mai ponderat în ieșirile la rampa socială, pentru cel ale cărui tabieturi nu depășesc preumblarea liniștită pe stradă pe propriile picioare, fără erupții de glas, muncindu-și meseria fără să jinduiască la a altuia, la banii câștigați de alții, muncind și nefrecând țiparul ziua toată, așteptându-și rândul cu calm oriunde s-ar forma el, cedând urgențelor altora locul când stringența o cere. Țăranii actuali sunt niște ghiolbani uitați de societatea rurală, dezrădăcinați, puși pe sine înaintea tuturor, cu mentalitatea oarbă că spetitul și înstrăinarea prin alte burguri de prin alte țări sunt apanaje pentru întâietate, pentru acumulări și mândrie. Neștiind că trufie se cheamă, că până la urmă nu va depăși nicicând proverbiala prostie, care mai devreme sau mai târziu va ieși ca moțu-n frunte și va căpăta replică pe măsură. Dacă am ce am cu asemenea specimene și rămân la considerentul că aceștia și încă destui suferă de numeroase aplazii, este fiindcă m-am săturat de coatele lor ascuțite cu care se tot strecoară oltenește prin cetate, prin țară și prin lume. Mult zgomot pentru nimic. În fapt un murmur decibelic de fond să creadă ei înșiși că există. Deși nu. Doctoru’ face parte din aceeași categorie. A crezut că umbra sa pământului făcută este anodică, pozitiv cetățenească și că mersul său imitând aparent soiul acela de domn de veac trecut – la el nu mai mult de-o zeflemea – trece drept blazon nobiliar. Imaginile rămase lui de când i se scurgeau balele după o plăcintă cu brânză și îi curgeau secrețiile nazale abundente la poarta parcului mare n-au ținut cont de câteva aspecte: un domn este român sadea, alb nu tuciuriu, cu glas ce nu prinde tonalități de șmirghel decât la contactul cu vreo viroză, un domn se îmbracă la costum decent, nu are ochii bulbucați, nu fumează pe drum, are o familie respectabilă, are un intelect cel puțin mediu (dacă vă puteți închipui cât de mult înseamnă mediu), nu flutură strânsurile de avere, titulaturi ce nu le au și nici meritele, nu încearcă să escaladeze disperat scalele sociale.
