Spații culturale nr. 93 (8)

Luminița ZAHARIA

îngrășăminte chimice pentru stima de sine

greu mai cresc
părul tuns la zero
cotele Dunării în Sahara
și stima de sine

de aceea stau în ploaie aridă cum sunt
pînă mi se face rușine
prietenii îmi dau brînci înspre scenă dar vai
scena se transformă-n balaur
cu cel mai făt-urît și cu sfoara de gît
aș fugi pe coclaur

nu și nu le răspund cînd zic da
și m-aplaudă bis și iar bis
din centrifugă am ieșit nu vedeți
îmi sunt mie proscris

nani pui îmi cînt seara dar, vai
somnul nu vrea să vină
prietenii ies din tort și îmi cîntă la nai
și mă strigă lumină

caz pierdut! spune domnul psinuștiucum
și parafa nervos își aplică
la orice întîlnire cu oameni eu, pe cuvînt, amuțesc
și mă fac tot mai mică

aștept soluția din viitorul apropiat
sau îndepărtat – și mai bine!
să se inventeze îngrășămîntul perfect
pentru stima de mine!

rău platnic în iubire

rău platnic în iubire
sufletul tău
a fugit pe coclauri
eu nu știam că abandonul

pe pămînt se pedepsește cu lauri

eu nu știam că cine fuge scapă
că uleiul nu e miscibil cu apă
că iubirea e o groapă
care tot crește cînd carne smulgi din ea
că nu toți oamenii au stea logostea
și tot așa
și tot
așa…

în fiecare zi aplic formula
dobînzii accelerate

și mi-e o teamă de moarte
că zerourile curînd vor umple universul
că din cea mai albastră carte
se va șterge fără regrete versul

muza îmi strigă iarăși, ofensată:
mai poet ca poezia ta
nu vei fi niciodată!…

homo euforicus

eu sunt homo euforicus
merg pe stradă gură cască pe la vitrine
salut manechinele de plastic
una chiar mi-a zîmbit
joc șotron mîngîi cățeii
și alerg fără să disper după vrăbii

îmi întorc buzunarele pe dos și rîd cu lacrimi
fotografiez o gărgăriță riță
a stat cuminte la pozat
înțelegea desigur că nu e de glumit cu visătorii

vorbesc cu aerul flirtez cu norii
și-mi bat joc de disonanțe și pleonasm
altfel cum m-aș mai putea intitula
homo euforicus fericit

nu recunosc că am murit
de enșpe mii de ori pe minut

rimele mele întîmplătoare
vin direeect de la soare

mai am doar o cărămidă de pus
iubirii-mausoleu

sunt sigură că deja v-am corupt
doar sunt homo euforicus
ce Dumnezeu!

(din noul volum, „Călătorie de plăcere”)

Literatura adâncurilor

Marius MANTA

Yann Martel – „Viața lui Pi”

Sunt absolut convins că nu sunt singurul care a
pățit așa ceva. Mai întâi filmul, apoi cartea, deși, evident, lucrurile ar fi trebuit să „șadă” invers. Asta e, bulină neagră! Sper să îmi spăl o mică parte din păcat odată cu prezenta invitație de a lectura o carte pe care o consider cu adevărat importantă, o carte care utilizează câteva din imaginile „standard” pentru literatura de aventură, dar care, în același timp, deschide perspective cât se poate de generoase pentru viitoare discuții filosofice. Da, e pentru cei mici, e pentru cei mari – iar aici nu mă refer neapărat la vârstă!
Deși perceput ca scriitor canadian, Yann Martel s-a născut în Spania, în anul 1963. A studiat filosofia la Trent University iar mai apoi s-a dedicat întru totul literaturii. Este autorul a două volume de proză scurtă („Seven Stories”, 1993 și „The Facts behind the Helsinki Roccamations”, 1993) și al romanelor „Self” (1996), „Life of Pi” (tradus în mai multe variante în literatura română), „Beatrice and Virgil” (2010). Consultând anumite recenzii pe site-urile de specialitate, am observat și o importantă activitate de eseist literar, care a fost „prinsă” în titluri precum „Teaching Yann Martel’s Life of Pi from Multiple Critical Perspectives” (2007), „What is Stephen Harper Reading?” (2009) și „101 Letters to a Prime Minister: The Complete Letters to Stephen Harper” (2012). Cu siguranță, un scriitor de succes a cărui operă merită a fi reconsiderată în întregul ei. Dar să ne întoarcem: romanul „Viata lui Pi” – ați intuit bine, asupra acestei apariții m-am orientat pentru articolul de față – a primit prestigiosul Man Booker Prize for Fiction, devenind prin urmare bestseller internațional; publicat în peste cincizeci de țări, realitate care spune multe. Ecranizat în 2012 în regia lui Ang Lee, avându-i în rolurile principale pe Suraj Sharma, Irrfan Khan, Adil Hussain, filmul omonim a fost distins cu patru premii Oscar iar „Viața lui Pi” a atins un număr cu adevărat impresionant de… vizualizări. La rândul meu, în felul acesta am luat aminte de minunata poveste a lui Pi. Deși inițial destul de sceptic, ulterior, după ce am citit propriu-zis romanul, am știut că trebuie așezat lângă o serie de alte titluri ce ar avea drept cap de listă „Micul prinț”. Drept paranteză, Yann Martel pare să locuiască și în prezent în Saskatoon, provincia Saskatchewan, Canada, împreună cu scriitoarea Alice Kuipers și cei patru copii ai lor.
Personajul principal, Pi Patel, este fiul unui director de grădină zoologică în Pondicherry (India) și cel puțin la începutul romanului manifestă două atracții cumva neobișnuite în raport cu mediul în care a fost format: mai întâi, o curiozitate deloc trucată față de religie, pășind în numeroase ocazii, pe rând, și în biserica, dar și în spațiul sinagogii ori al moscheii; apoi, un atașament manifest față de animale. Din pricina problemelor financiare, tatăl lui Pi hotărăște că afacerea trebuie vândută și că familia va trebui să emigreze în Canada, adolescentul politeist nebănuind aventura care îl va aștepta. Nava cu care familia lui Pi își începe călătoria peste ocean se scufundă. În doar câteva rânduri, ne trezim cu Pi într-o barcă, în mijlocul oceanului, având drept tovarăși câteva animale, printre care o zebră, o hienă, un urangutan, dar mai ales pe Richard Parker (parcă îl aud pe Eugen Ionescu: „un Richard atât de englez, un Parker atât de englez!”) – e de fapt, aproape neverosimil, un tigru bengalez! Condițiile precare în care se află cei din barcă sunt dublate, evident, de pericole mai mult decât evidente pentru o asemenea „camaraderie”. Nu sunt ocolite scenele destul de brutale, cu comportamente în prealabil și parțial justificate. Există linii metaforice-simbolice care străbat paginile cărții dinspre prima parte, când micul Pi află plin de curiozitate tot felul de răspunsuri cu privire la viața animalelor, și până la sfârșit, când finalul e cu totul inedit, oferind cititorului surpriza de a pune sub semnul întrebării tot ce a aflat până în acel punct. Desfășurarea propriu-zisă a evenimentelor pare simplă: după 227 de zile petrecute pe ocean, Pi și Richard Parker ajung pe țărm, acolo unde tigrul dispare fără urmă iar Pi e nevoit să înfățișeze evenimentele în fața autorităților. Ce vor auzi aceștia, ce va înțelege cititorul? Fără doar și poate, avem de-a face cu un final deschis, care „mulțumește” toate gusturile.
Practic, naratorul, sub aparenta impresie a discursului extrem de rațional, ne înfățișează două povești, una „cu animale”, cealaltă doar „cu oameni”, sugerând poate faptul că atunci când ne pierdem reperele autentice totul poate să fie răsturnat, perceput esențial diferit, dacă asta se întâmplă din perspective multiple, în contexte ce presupun „culturi” lipsite de dialog. „Viața lui Pi” este un discurs multistrat și în varii rânduri afirmațiile ce compun textura se pot lega de domenii complementare: filozofie, teologie, sociologie, politică. Eventualele sugestii de lectură te vor duce înspre romanul detectivistic, realist, dar și la Ernest Hemingway, Robert Louis Stevenson ori Herman Melville; dar și la mulți alții!…
E genul de scriere care dezvoltă sensuri „în progresie geometrică”, într-un final poate prea liberă pentru un „clasic moralist”. Aflăm că „frica este singurul inamic al vieții” și că, până la urmă, tot ce pare să fie de nezdruncinat, dimpreună cu proiecțiile, visele, idealurile, pot să dispară într-o clipă, vanitas vanitatum omnia vanitas: „Ultima urmă a navei a fost o pată de ulei strălucind pe suprafața apei”.

Stan BREBENEL

TABLETE

O.N.G.

În ultimii an a explodat înființarea de O.N.G.-uri care mai de care mai puse „în slujba cetățeanului”, adică al celui care le înființează. Iar Guvernul, în marea sa mărinimie, le alocă bani serioși, chiar dacă unele sunt vădit antinaționale. Date fiind cele spuse și știute, m-am gândit să înființez și eu câteva O.N.G.-uri, că poate măcar unul va suge de la această vacă bună de muls care este bugetul țării. Iată câteva dintre scopurile pe care mi le-am propus cu fiecare Oenge în parte. Am studiat piața și așa ceva nu există. Unul va fi cu siguranță pentru transplantul cozilor la câinii berci pentru celebrii covrigi de Buzău. Un altul va fi pentru implementarea programului privind tăiatul frunzelor la câini. La toți. Însă cel de care sunt cel mai atașat este cel din domeniul educației. Câteva idei sunt absolut geniale. După părerea mea. Aș acționa pentru meditarea profesorilor care nu au luat examenul de titularizare de către elevii care nu au luat bacalaureatul. În acest mod s-ar lărgi baza de selecție pentru diferite instituții. Dintre aceștia numim ministrul Educației, ministrul Culturii sau directorii I.C.R.-urilor. În acest fel s-ar elimina pilele partinice și de orice alt fel. Iar societatea noastră va prospera. Însă constat că aria de selecție se lărgește și va fi înghesuială mare. Anul acesta, elevii de clasa a VIII-a, la evaluarea națională la mate au făcut-o de oaie. Aproape 60 % au luat note sub cinci. Ce ne facem fetelor? Îmi încurcați socotelile. Probabil au aflat și ei că sunt funcții destule pentru incompetenți. Mai am și altele pe țeavă, le voi da drumul dacă astea nu vor avea succes. Nu le spun că este concurență mare și nu vreau să mi se ia ciolanul din fasole.

Invitație

Un vechi coleg de școală, cu care nu mai ținusem legătura de mult, m-a sunat într-o zi. Nu știu de unde a făcut rost de numărul meu, important că ne-am regăsit. Din una într-alta, spre final, mă invită să vizitez dulcele târg al Ieșilor, acolo unde se stabilise de mai multă vreme. Mă ispitea o asemenea invitație. Nu mai fusesem în orașul celor șapte coline de ani buni. Mi-a mai spus că un bun prieten de-al său are un local în zona centrală pietonală, lângă biserica Trei Ierarhi, cu bucate și băuturi foarte bune. L-am rugat să-mi trimită și mie fotografii cu meniul localului, pe WhatsApp. La câteva zile primesc ceea ce i-am cerut. Vă stârnesc curiozitatea și, de ce nu, poftele.
Iată ce am citit.
Stârnituri di pântici:
Alintături di cu zori;
Scrobuʼ chiaburului;
Îndestulătură di cu zori;
Bătușială di vinetâci;
Traista drumețului.
Tocături di pin grădină:
Amestecătură di pi bulevard;
Tocătură cu măiuți;
Păsărică-n bătătură;
Pătlăgele cu tăfăragă.
De pin blidili cu zămuri:
Ciʼo rămas di pin ciauni;
Acritură di gobaie;
Păsăriciʼn scăldătoare;
Zamă di piutici;
Zdrobșătură di hribălăi.
Di pi lângă zămuri:
Turta năcăjâtă;
Pita bordeiului;
Focuri la pupătoari;
Delișiu mâților;
Ciepuță di gârlă;
Chipăruș focos.
Maglavaisurile casei:
Pătlăgele zdrobșâti;
Chisătură di ai;
Frecătură di ouă;
Sculău;
Pătlăgelei înflăcărati;
Flăcări la poponeață.

Nu știu ce ați înțeles din acest meniu, că eu nu am înțeles nimic. Am stat mult timp în dubiu și după ce, la telefon, amicul meu mi-a tradus lista de bucate, m-am hotărât să merg. Atât vă spun: nu am regretat deplasarea. Totul a fost excelent.

Istorie literară

Nina-Elena PLOPEANU

Grigore Alexandrescu și Dimitrie Dăscălescu: două destine poetice tragice în peisajul literar al Focșanilor de la mijlocul secolului al XIX-lea

Secolul al XIX-lea, unul dintre secolele cele mai fertile ale literaturii române atât din punctul de vedere al acumulărilor calitative cât și cantitative, se caracterizează prin apariția și dezvoltarea unor curente literare europene precum romantismul, realismul, simbolismul, dar și a unor curente autohtone ca latinismul și junimismul. Etapa cuprinsă între anii 1830-1860, în mijlocul căreia s-a desfășurat cea mai largă mișcare populară de emancipare socială și națională – revoluția de la 1848 – este cunoscută în literatură sub denumirea de perioada pașoptistă. Încep să scrie, influențați de romantism, de programul Daciei literare, de ideile novatoare ale epocii, Vasile Cârlova, Dimitrie Bolintineanu, Andrei Mureșanu, Alecu Russo, Costache Negruzzi, Grigore Alexandrescu, Alexandru Donici, Ion Ghica, Dimitrie Dăscălescu etc.
Grigore Alexandrescu s-a născut la 22 februarie 1810 la Târgoviște, în mahalaua Lemnului într-o familie de mici boieri scăpătați. De mic a dat dovadă de inteligență și o memorie de invidiat. Reproducea scene din Sofocle și Euripide, iar pe Anacreon îl știa pe din afară. Împreună cu un alt poet târgoviștean, Vasile Cârlova, a învățat la dascălul Rafail greaca modernă. Rămas orfan, a fost luat de o rudă, preotul Ieremia, la București, unde a devenit elev la Colegiul Sfântul Sava. Aici i-a cunoscut pe Ion Ghica, de care va fi legat printr-o frumoasă și trainică prietenie, și pe Ion Heliade Rădulescu, care, mai târziu, îi va publica prima poezie, „Miezul nopții” în Curierul Românesc și primul volum de versuri Eliezer și Naftali. Sub influența poetului francez Lamartine, Grigore Alexandrescu a scris elegii, epistole, satire și meditații. A compus , de asemenea, fabule, fiind unul dintre cei mai de seamă fabuliști români. A făcut și studii militare și, cu sprijinul lui Ion Câmpineanu, a fost angajat în armată cu gradul de cadet de cavalerie. Apoi, a fost praporgic, prin 1835, supraveghea la Focșani vama dintre cele două principate, întreba trecătorii de Răvașul de drum (pașaport). Știa foarte bine limba franceză și a făcut traduceri atât din Lamartine cât și din Byron. În 1837 a demisionat din armată. Datorită poemului Anul 1840 și fabulei Lebăda și puii corbului a fost închis trei luni de zile, deși nu participase la complotul împotriva domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica. În 1842, la Iași, fabulistul Alexandru Donici s-a ocupat de apariția volumului său Poezii. În 1845, domnitorul Gheorghe Bibescu s-a căsătorit la Focșani cu Maria Văcărescu. Nașii mirilor au fost Mihail Sturdza domnul Moldovei și soția sa Smaranda, care au fost găzduiți în casele Dăscăleștilor. Cam în vremea aceasta, se pare că l-a cunoscut pe tânărul Dimitrie Dăscălescu, fiul lui Scarlat Ștefan Dăscălescu. Prietenia dintre cei doi poeți s-a înfiripat mai târziu, după unirea Moldovei cu Țara Românească din 1859. Ceea ce i-a apropiat au fost preocupările comune literare, dar și opțiunile politice.
Iată ce povestea poetul Grigore Alexandrescu despre nunta domnitorului Gheorghe Bibescu și a Marițicăi Văcărescu, considerată una dintre cele mai frumoase românce din vremea aceea: „seara fu petrecere în casele lui Costache Dăscălescu, zidire elegantă, albă, gospodărească cu un peristil de patru coloane zvelte, așezate în semicerc și care ar fi avut în interior o capelă în stil gotic, saloane luxos mobilate și oglinzi venețiene. Nu se poate închipui cât alai putea să intre într-o astfel de locuință care, de altfel, se afla într-o mare ogradă înconjurată cu ziduri groase și avea alte numeroase acareturi în fund. Mulți invitați vor fi stat în curte. Sub privirile fermecate ale spectatorilor, se ridicau baloane de care erau atârnate cununi formate din candele aprinse cu lumini colorate, iar din baloane se coborau porumbițe, depunând la picioarele mirilor versuri și flori”. Poetul i-a înmânat viitoarei doamne Bibescu un cântec de nuntă ce conținea un mesaj cu idei unioniste. Considerându-l om cult, capabil și de încredere, Domnitorul Gheorghe Bibescu îl numește secretar al Statului și apoi serdar și paharnic. În 1850, a fost numit de către Barbu Dimitrie Știrbei director la Arhivele Statului, iar patru ani mai târziu a devenit Director al Eforiei Spitalelor Civile. În 1859, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, l-a numit director și ministru ad interim la Departamentul Cultelor și Învățământului, iar în 1860, este membru în Comisia Centrală de la Focșani. În același an s-a căsătorit cu Raluca Stamatin. Poetul avea 45 de ani, iar soția sa doar 18, fapt destul de obișnuit în secolul al XIX-lea, când bărbatul trebuia să dețină o stare materială care să-i permită să-și întrețină familia. O cunoscuse pe Raluca Stamatin prin intermediul amicului său, poetul Dimitrie Dăscălescu, rudă prin alianță cu familia stamatineștilor, sora sa fiind căsătorită cu Costin Stamatin. Grigore Alecsandrescu îl caracteriza astfel pe poetul focșănean „era un tânăr cu barba ca a lui Bălcescu, în portretul ce i-l făcuse fratele său, Iorgu Dăscălescu, și cu aceiași ochi arzători de felină, sub o frunte lată și palidă”.
Grigore Alexandrescu era mai în vârstă decât Dimitrie Dăscălescu cu vreo șaptesprezece ani. Așa cum era moda vremii, deși apăruseră școli publice și particulare, copilul Dimitrie a început să studieze acasă cu dascăli greci. Cum influența grecească, manifestată și prin limbă, era în scădere, la insistențele tatălui, deosebit de preocupat de educația fiilor săi, încă de la vârsta de cinci ani, așa cum mărturisește în poezia Mijloacele, a început să învețe limba lui Moliere, după care, în condițiile creșterii dominației rusești după războiul din 1828-1829, în timpul guvernatorului Pavel Kiseleff și a Regulamentului Organic, a studiat limba vecinilor dinspre răsărit. Când a sosit vremea, așa cum procedau mai toți tinerii înstăriți, pe vremea aceea, a plecat să studieze la Berlin și la Paris, de unde s-a întors dezamăgit în țară, sperând să capete o slujbă pe măsura străduințelor sale intelectuale. În 1850, Dimitrie Dăscălescu colabora la revistele vremii, la Gazeta de Moldavia a lui Asachi, în casele căruia se desfășurau seratele literare, la Steaua Dunării și mai târziu la România literară înființată de Vasile Alecsandri. De altfel, în această Foaie periodică ce apărea săptămânal la tipografia Franceso-Română și avea 12 pagini, publicau cei mai vestiți condeieri ai vremii: Al. Odobescu, Alecu Russo, Gr. Alecsandrescu, D. Bolintineanu, N. Beldiman, Radu Ionescu sau N. Istrati. În primul număr al Revistei literare, Dăscălescu a publicat poezia Zorile ce a dat numele primului său volum de versuri, volum dedicat măicuței sale în semn de recunoștință, apărut în 1854. În alte numere ale aceleiași reviste au fost publicate poeziile Credința și Mijloacele ce făceau parte din al doilea volum al său apărut în 1856 intitulat Skrisori din Țara Țânțăreaskă și Poesii noue, publicat la tipografia Buciumul Român din Iași. Poeziile din al doilea volum reflectă nostalgia după trecut, dar și idealurile de egalitate și dreptate socială. De fapt, mai toate poeziile lui Dimitrie Dăscălescu, fie ele epistole, satire, poeme, cuplete sau poezii de dragoste cuprindeau elemente autobiografice. Poeziile vorbeau despre călătoriile în străinătate, la Paris și Berlin, dar și despre iubirea față de frumoasa Lis, Elisa Robescu pe care a luat-o de soție în 1855. Ca unionist înflăcărat, poetul Dimitrie Dăscălescu a surprins în lirica sa și atmosfera înălțătoare din perioada premergătoare unirii din 1859. Edificatoare în acest sens este poezia Refrenul musei: „Eu vă rog să prețuiți/ Ist refren al muzei mele/ Dragi români să fim uniți… Jertfesc tot… tot… afară de Unirea țării mele.”. Două săptămâni mai târziu, printr-un decret semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Dimitrie Dăscălescu este numit prefect al județului Putna. Trecerea lui Cuza prin Focșani la 5 februarie 1859, când a fost găzduit de familia Dăscălescu, nu a rămas fără ecou.
Întâia ședință a Comisiei Centrale, în sesiunea a doua (21 aprilie 1860-18 martie 1861), care funcționa în casele căminarului Scarlat Bontaș, s-a deschis la 21 aprilie 1860, la orele 12. „În mijlocul încăperii, se afla o masă lungă învelită cu postav verde, înconjurată de 16 jilțuri învelite cu damasc de lână în două culori. La ferestre erau draperii din același damasc și perdele de tulpan alb. Fiecare comisar avea dinainte călimări. Pe masă tronau urne pentru balotaj. Dimitrie Dăscălescu lucra în Comisia Centrală alături de comisarii moldoveni Alexandru Teriachiu, Nicolae Catargiu, Ludovic Steege, Vasile Mălinescu, Al. Moruzi, Ion Docan, și de comisarii munteni Grigore Alexandrescu, Apostol Arsachi, Constantin Brăiloiu, Ioan Cantacuzino, Teodor Brătianu, Ștefan Golescu, Manoil Angelescu, Evghenie Predescu.
Iată ce știa poetul focșănean despre prietenul său „Se născuse, ca și tatăl meu, la Târgoviște. A urmat și clasa de literatură de la școala franțuzească înființată de I.A. Vaillant. A locuit o vreme și la Ion Heliade Rădulescu. A făcut și studii militare și ca maior a intrat în armată în timpul lui Alexandru Dimitrie Ghica, ca și cadet de cavalerie sub comanda lui Ion Câmpineanu. S-a aflat printre invitații la nunta lui Gheorghe Bibescu cu Marițica Văcărescu. În anul unirii, a devenit ministru ad-interim al Cultelor și Instrucțiunii Publice. La ședințele Comisiei Centrale venea destul de rar și lua cuvântul și mai rar. Prin intermediul meu, care eram rudă prin alianță cu Stamatineștii, sora mea Ruxandra fiind căsătorită cu comisul Costin Stamatin, Grigore Alexandrescu a cunoscut-o pe Raluca Stamatin, cea care îi va deveni soție în 1860. Cununia a avut loc în Biserica Stamatinești la 29 mai 1860, naș de cununie fiind Ștefan Golescu președintele Comisiei Centrale. Familia stamatineștilor este una dintre cele mai însemnate și mai vechi din Focșani. Comisul Gavril și slugerul Alexandru s-au numit Stamatin după numele tatălui lor vornicul Stamatin. Comisul Gavril a avut trei băieți și două fete. Acești stamatinești au moștenit numeroase moșii în Moldova, în Basarabia și Bucovina. Slugerul Alexandru, banul Toma și slugerul Ion au slujit în oștile rusești multă vreme și până la urmă, deși aveau acte, au pierdut mare parte din moșii”.
Din păcate, patru zile după nuntă, poetul Grigore Alexandrescu a dat semne de nebunie și, cu părere de rău, a fost scos din instituția legislativă a țării. Opera lui poetică nu a mai fost îmbogățită după această dată și după această tragedie. Grigore Alexandrescu a murit în sărăcie și uitare în 1885 la București. Dimitrie Dăscălescu s-a stins în 1863, în urma teribilei boli fără leac a secolului în care a trăit. Spiritul său a continuat să dăinuie prin fiica sa Eliza Dăscălescu, devenită Mincu prin căsătoria cu vestitul arhitect focșănean.
Atât Dimitrie Dăscălescu cât și Grigore Alexandrescu au făcut parte din pleiada de poeți și scriitori tipici perioadei pașoptiste (1830-1860), reprezentativi pentru romantismul secolului al XIX-lea în Țările Române, Vasile Alecsandri, Gheorghe Sion, Dimitrie Bolintineanu, Alecu Russo, Andrei Mureșanu, Vasile Cârlova sau Ion Heliade Rădulescu, care au căutat să se ralieze literaturii europene, dar și să păstreze spiritul tradițional.

Bibliografie selectivă
– Focșanii de altădată, Dimitrie F. Caian, Istoricul orașului Focșani, I.M. Dimitrescu, Însemnări cu privire la orașul Focșani, Editura Terra, Focșani, 2013.
– Cezar Cherciu, Vrancea și Ținutul Putnei, Un secol de istorie, 1820-120, Editura neuron, Focșani, 1995.
– Nina-Elena Plopeanu, Personalități vrâncene de ieri și de azi, Editura Olimpus, Râmnicu-Sărat, 2010.
– Nina-Elena Plopeanu, Dimitrie Dăscălescu. Poet al Focșanilor de altădată, Editura Pim, Iași, 2024

Aura CREIȚARU

ÎNLĂUNTRUL OCHULUI PINEAL

Câteva silabe știu de soarta altora
când încep să se caute între ele,
să se adune să compună vocabule,
ca prin miracol se așază
înșirate cuminți pe spațiul lor
predestinat din tabula rasa,
copii de suflet școliți și fideli
ai familiei de cuvinte

Ele pot genera picturi rupestre,
personaje din filme,
castele de nisip din viitor
și multe alte compoziții cu semnificanți
rămași înlăuntrul peșterii ochiului meu

Apoi, dezgropăm memoria umedă,
descifrându-i misterul în rotația luminii cristaline

VINE O ZI

Fiorul văzului plimbă porumbei în exil, –
mesageri vestind căderea stelelor,
una după alta, într-un înțeles subtil

Împărtășim suferințe prea adâncite
în foamea pământului aprig cerșind
obolul de trupuri cerului de suflete

Proiectul obosit în siderale curse –
cheamă ziua emoției în care-și
ia porția cu propria cutremurare…

Trecutu-i năpustit în tihna prezentului
Când planeta înțepenită-n axă,
ne sugerează restartul viitorului

E iarnă încă, guguștiucul cântă peste nea
a primăvară timpurie, la festin –

ciugulind flămând boabe de grâu din palma mea.

PEISAJ PRINTRE GENE

Picură printre genele dimineții
amintirile zilei trecute,
franjuri taie în felii subțiri
aburii ceții de deasupra mării
Ambarcațiuni de toate calibrele
împart tangaje între ele

Memoria lui Publius Ovidius Naso
își descarcă undele în poeme
purtătoare de emoții seculare,

în zarea unde marea și plaja
primesc trupuri aproape nude

Soarele desfată darnic voioșia de toate vârstele
Briza îmi vântură filele cu poeme neterminate…
…

Mă trezește din visare un elicopter
defilând reclame
În stabilopozi lovesc din nou talazuri
mimând un fel de ecou al tunurilor din zare,
nu departe de orizonturi, e războiul în toi

Încă ademenitoare azi, marea e
legănarea adâncului până deasupra valurilor –
la geamandura-metronom
a inimilor Pământului

DIFERIT DE INFINIT

Un resort interior ne ridică la datorie
mergem pe bioritm,
nu se știe dacă e magie continuă în
bucla vie…

Din când în când, amonte sau aval –
prin borne déjà vu pe fundal
sfidăm temporal înserarea,
filmăm voalat trecerea

Cu același os sudat conștiincios
în rădăcini e ca și cum
am fi ancorați prin fire perpetuum
alergând pe banda Möbius – moștenire

… până când,
contemplând printre gene graba timpului
dincolo de infinit
trecem pe panta Toboganului –
cifrele carteziene așteptându-ne