Spații culturale nr. 93 (9)

Marius CERNEA

Ploaia

Într-o dimineață de vară, ca în multe dimineți de vară din copilăria mea, am luat undițele și, cu noaptea în cap, am plecat la pescuit la Mioază, o baltă la vreo trei kilometri de sat, spre Ghergheasa. De data asta, nu singur ci cu un prieten de pe uliță, Costeluș.
Am stat noi pe baltă ce am stat, nu prea aveam activitate, peștele venea rar și mai mult porcoi enervant. Când începuse să tragă și el mai cu curaj, se vede un nor, nene, dinspre Bălăceanu, negru-tăciune.
– Maruse, hai să mergem, bă, că dacă ne prinde asta pe câmp ne face ciuciulete.
– Hai, Costică.
Strângem undițele cu atenție, să nu crăpăm stuful, le legăm, ne strângem catrafusele de pe-acolo și o luăm peste luncă, spre păr. Era un păr sălbatic chiar în valea ce cobora dinspre sat, pe marginea unei viroage care șerpuia pe toată partea dinspre Sălcioara și Ghergheasa. Era atât de înalt că era reper de bază când erai pe luncă. Pe oriunde te-ai fi aflat, vedeai părul și știai că acolo trebuie să ajungi.
Și mergem noi, vorbind de una, de alta, când, la vreo două sute de metri de noi se ițesc vârfurile drepte ale unui păpuriș.
– Costică, nu ne oprim să încercăm și la Dobre Coman? Ai văzut, acolo trage pe ploaie.
La Dobre Coman era o bașcă rămasă de pe vremea ceapeului, acolo aveau grădinarii loturile de legume și din bașca aia trăgeau apa de irigat. Balta a primit numele după cum îl chema pe șeful de echipă care lucra acolo (ca mai toate bălțile de pe lângă sat) – Dobre Coman.
– Hai, mă, să încercăm! Ia uite, e miriște lângă noi, facem o colibă și ne băgăm la adăpost dacă vine ploaia.
– Hai! Aruncăm undițele și, până trage, adunăm baloții pentru colibă.
Desfac repede undițele, pregătesc râma, o bag în ac, arunc undița într-un ochi între stuf și papură, numai bun ca popas pentru pește. Dau să pun mâna pe a doua undiță și văd cu coada ochiului pluta lată la prima. Zic „Ia uite, am pus-o pe brădiș”. Trag și… zzzzzzzzz, zumzăie nailonul, întinzându-se, în timp ce priveam mirat cum se îndoaie vârful bățului. „Am pește. Băăă, am pește”. Trag tare și văd în ac o cârjancă gălbioară, aproape la palmă.
– Pfuuuu, Costicăăă, trage, bă, e din ăla mai răsărit, îi strig în timp ce mă uit spre el. Costeluș se opintea să scoată și el unul la fel ca al meu, parcă frați.
Arunc undița. Trage de două ori de ea, apoi lată iar. Iar trag! Altă gălbioară.
– Mamă, Costică, îl spargem! L-am nimerit cu norul ăsta!
Și dă-i și trage în continuare! Și priveam cu încântare, când aveam timp, cum se umfla sacoșa numai cu gălbioare din alea cu carnea dulce, pe care le mâncam cu mămăligă și usturoi. Mi le făcea tataia așa de bune, tăvălite prin mălai și rumenite numa’ bine în tigaie ( numai el știa cât să le lase), că le ieșea o carne de mă lingeam pe degete. Le tăvăleam apoi prin mujdei și mai întingeam și cu mămăliga uneori în mujdei – o bunătate cum nu vă închipuiți.
Ocupați cu pescuitul ăsta nesperat, am uitat de norul care a început să brăzdeze cerul cu roiuri de fulgere, de se porneau deasupra noastră și se desfăceau tocmai la Ghergheasa.
Noi ne vedeam liniștiți de treburile noastre de pescari, până când… pleosc, o ditamai picătura pe ochi.
Hopaaaa, a început ploaia! Noi, baloți să fi adunat, pace bună, cine să fi renunțat de bună voie la o partidă de pescuit așa de bună că prindeam una în an?! Acum, însă, nu mai avem ce face, hai după baloți!
Hai, Costicăăăă!
Și dă-i fugă pe miriște să adunăm baloți. 4 baloți. Hai, că mai trebuie. 8 baloți. Hai, repede, ia câte doi că-s cu ață, nu te taie la mâini. 16 baloți.
Zvrrrrrrrr… Zvrrrrrrrr…
Auuuuuu! Asta-i piatră, bă! Dă cu piatră de-aia mare! Dă-o dracu de colibă, Maruse, hai să facem tunel și intrăm pe burtă că ne omoară! Auuuu!
Zvrrrrrrr…
Zvrrrrrrr…
Așa sărea piatra din noi cât am făcut tunelul. Nu știu cât să fi durat, dar nouă ni s-a părut că nu mai terminăm. Am intrat pe burtă în tunelul făcut, nu am încăput chiar cu toate ale noastre, picioarele au rămas afară, să își primească și ele porția de piatră.
Eram deja uzi, dar măcar nu ne mai bătea piatra în cap și pe cocoașă.
Am tot stat, iar, nu știu cât a trecut, până când… pleosc, pleosc… a început să curgă și prin baloții înmuiați de apă, de-acum. De pe dedesubt a început să pătrundă apa, care se adunase pe toată miriștea de nu se mai vedeau paiele, cum am constatat noi atunci când am ieșit.
Ne-am ciulit urechile! Hai afară, că s-a domolit! Ș-așa suntem leoarcă!
Am ieșit, am privit marea de apă în care se transformase miriștea după așa ploaie strașnică și ne-am zis – „bine că nu ne-a prins la Mioază, nu mai puteam să sărim viroaga”.
Ne-am strâns acareturile din nou și am pornit, tremurând, spre casă! Bătea un vânt rece de la piatra aia… și noi eram îmbrăcați ca de vară, să nu cărăm multe cu noi, că tremuram ca un câine la injecție când am intrat pe poartă.
Tataia era prin curte, făcea patrulă până la poartă că nu îi mai venea odorul cu prăpădul ăsta! Când m-a văzut s-a luminat la față – Paștele mă-tii, că nu te mai saturi de pește! Toată ziua la pește! N-ai văzut că nu se văd stelele când ai plecat, de ce nu ți-ai luat ceva de ploaie la tine?! Treci și schimbă-te, vezi că ai niște borș cald cu păstăi și niște păstăi prăjite pe plită.
Făcea tataia niște păstăi prăjite, în tuci, la foc molcom pe plită, amestecate cu mărar numa’ bun și cu usturoi cât să taie greața uleiului de mâncai până omorai puricele pe burtă. Iar lângă ele îmi punea un castron de castraveți murați la soare, cu zeamă din aia numa’ bună de tras cu lingura din castron.
Hai că mi s-a făcut poftă de păstăi cu castraveți murați!

Viorel DODAN

sonata lunii pline

am alergat aseară
după o lună cașcavaliformă
ca pe vremea când
cașcavalul era cașcaval
iar luna era lună
era atât de aproape încât
aș fi putut să-i văd
urmele de vărsat de vânt
de pe partea ei luminoasă
dar ea
gâdilată pe alocuri
de degetele anchilozate de ger
ale salcâmilor
fugea încontinuu
aș fi urlat la ea lupește
doar-doar se va opri să mă asculte
altădată
am zărit-o
ascunzându-se pudică
după o perdea de flori de gheață
ascunzându-și goliciunea
de vântul șuieratic
aș fi putut să-i trag vălul
doar s-o văd în splendoarea ei
sălbatică și rece
nici atunci
și nici acum
n-am îndrăznit s-o întrerup
din plimbarea ei de seară

Paul SPIRESCU

Poem în delir

Ar trebui, prietene, un cutremur devastator
care să ne-amestece pe toți cu molozul:
oameni, fiare și zei.
Lumea aceasta nebună și bântuită de spaime
s-a înlătrat cu totul
fără să știi, fără să vrei.

S-au aliniat deja cele două axe ale istoriei
într-o sublimă antisimetrie:
se retrag toate fluviile către izvoare,
zboară toți caii albaștri visați pe vremuri
în depărtata noastră copilărie.

Ar trebui, prietene, cum îți zic,
un cutremur devastator
care să ne-amestece cu molozul pe toți:
lumea aceasta de mult înlătrată ne bântuie visul atavic
fără să știi
fără ceva să mai poți…

Apocaliptică

Şi pe-aici pe la noi ard pădurile, Phaevronia
cu ciuma am terminat din vremea războiului
cu holera la fel
dar o altă ciumă şi o altă holeră ne bântuie trupul
şi sângele care gâlgâie spasmodic în el

acum ne plimbăm linştiţi pe bulevarde
ne sărutăm şi ne facem planuri de viitor
şi în vremea aceasta chiar aici lângă noi
pădurile ard şi câmpiile mor

se-anunţă deci o primăvară bolnavă
toacele bat şi nimeni nu ştie de ce şi de unde
timpul se-ascunde liniştit şi timid
în secunde

da
se-anunţă o primăvară bolnavă toacele bat
şi nimeni nu ştie de ce şi de unde
numai Poetul singur ca o lebădă albă
înhămată la dimineţile lumii
ne mai poate răspunde…

Istorie literară

Florin Daniel DINCĂ

REÎNTOARCEREA LA SCRIITORUL DORIN TUDORAN [1]

Superior fiind „prin instrucție și aspirație cititorului format în anii cincizeci”, de bună seamă, și exploatând toate avantajele create de șaizeciști, cititorul din anii ’70 nici nu se arăta ahtiat de produsele literare ale „obsedantului deceniu” (Laurențiu Ulici, Problema cititorului, în Literatura română contemporană. I – Promoția 70, 1995, p. 50), nici nu părea înnebunit după experimentele poetice agresiv formale.
Scriitorul șaptezecist și-a modelat cititorul, ambilor fiindu-le proprie angajarea „din perspectivă morală în realitatea imediată”, care ajungea să fie „imperativul comun al poeziei și prozei” (L. Ulici, Problema cititorului, […], 1995, p. 50). Să te trezești deci dintr-un lung coșmar și să îi ajuți și pe ceilalți să se trezească, iată ținta beletristului șaptezecist, în caz că nu aparținea clicii condeierilor de partid. Pofta de lectură a cetățeanului din România anilor 1970–1980 funcționa la o turație maximă, iar cine ar crede că singurii deținători ai „adevărului cel adevărat” (L. Ulici, Scurt istoric al înlănțuirii spiritului, […], 1995, p. 68) – cel pitit când mai subtil, când mai rudimentar într-un text („șopârlița”, căreia i se cam exagerează importanța) – erau doar autorii și o parte dintre cititorii lor, din schemă fiind eliminați și cenzorii P.C.R.-ului, și operativii Securității, s-ar dovedi că a rămas un incorigibil naiv.
Invitat să se exprime asupra calității reacțiilor cititorului din anii ’70, D. Tudoran nu părea să fie încântat, ci mai degrabă părea glacial, de vreme ce nu reușea să își dea seama din cine ar fi putut să fie format publicul unui poet ale cărui cărți de versuri avuseseră tiraje vexatorii: Cântec de trecut Akheronul – 650 de exemplare; O zi în natură – 870; Respirație artificială – 985; Pasaj de pietoni – 3770. Așa stând lucrurile, se justifică întrebarea: „Într-o cultură, despre care nu obosim să credem că e de masă, te poți confrunta, cu ADEVĂRAT, cu publicul în tiraje de câteva sute, ori o mie-două de exemplare?” (D. Tudoran, Restul a devenit… viață literară, în Adaptarea la realitate, 1982, p. 81), care dădea pe față năruirea iluziei unei literaturi de masă.
Dacă ne referim la anul 1979, la doi poeți (D. Tudoran și Ștefan Aug. Doinaș) și la Editura Cartea Românească, reținem că, în vreme ce lui D. Tudoran i s-a realizat un tiraj de 3770 de exemplare pentru bilanțierul Pasaj de pietoni, lui Doinaș aceeași editură avea să îi tipărească Hesperia în 7290 de bucăți. Cum s-ar motiva
diferența de tiraj dintre cărțile celor doi „scandalagii” de la Colocviul Național de Poezie din 1978? Ce argument ar fi inatacabil nu știm, însă diferența dintre cotele de vizibilitate de care se bucurau cei doi s-ar putea constitui într-un argument a cărui soliditate ar sta în picioare.
Ori de câte ori ne interesăm de evoluția relației dintre literatură și cititor, nu ar trebui să pierdem din vedere că tirajele tipăriturilor rămâneau un veritabil călcâi al lui Ahile. De ce oare? Păi cum să își formeze publicul său poetul care trimitea în librării de la câteva sute la câteva mii de exemplare dintr-o carte, la 4–5 ani? În absența unor tiraje semnificative, prin care să se realizeze împingerea figurii spiritului creator până în limburile societății comuniste, cum ar fi reușit, de exemplu, D. Tudoran să se convingă asupra cotelor de reactivitate a orizontului de așteptare al cititorului? Să fi fost scăderea tirajelor și a numărului de pagini ale revistelor motivată doar prin criza de hârtie ori ar trebui să ne gândim și la altceva? Că scriitorul nu îi era pe atât de fidel pe cât îi cerea Partidul să îi fie, Puterea va fi gândit că, subțiind tirajele cărților și grosimea revistelor literare, îl făcea mai puțin disponibil pentru cititori: „Din rațiuni, atunci, de înăsprire a controlului ideologic (fiindcă tezele din iulie 1971 nu putuseră a fi integral aplicate), Ceaușescu a comprimat drastic publicațiile politice și culturale ale vremii.” (Nicolae Manolescu, în Decalogul criticii literare, 2005, p. 48) Nemulțumirea pusă pe seama subțirimii tirajelor se asocia cu altele, una evidențiind, de pildă, scăderea interesului Puterii în susținerea inechivocă a promoției literare ’70: „Exista, în urmă cu ani buni, o preocupare evidentă de susținere a adevăratelor valori literare tinere.” (D. Tudoran, În principiu; dar în practică, […], 1982, p. 89). Să indice realitățile „confirmând această nedorită involuție în activitatea de susținere a valorilor tinere”, D. Tudoran a recurs la compararea factorilor de afirmare a promoției șaizeciste cu cele ce se întâmplau după 1973–1974. Care au fost propulsanții șaizeciștilor? Pe lângă eforturile criticii literare de a impune o serie de scriitori tineri – ale căror cărți s-au întors contra realismului socialist, repudiind anecdotismul și ideologia, reinstaurând liricul și esteticul – reținem câteva evidențe. Prima a fost înființarea colecției Luceafărul din cadrul ESPLA, al cărei director a fost Ion Bănuță, omul care avea să se salveze de la inclemența judecății postdecembriste prin exemplaritatea activității editoriale. După ce Ion Bănuță a fost demis în 1968, fiindcă publicase – în Biblioteca pentru toți – Poezia română modernă de la G. Bacovia la Emil Botta (antologie, prefață și note de N. Manolescu), colecția Luceafărul a dispărut. Tinerilor le-a rămas să debuteze prin „concursurile de debut ale editurilor”, mașinării cu mers obscur, care mai mult ocoleau valoarea decât o atrăgeau. Rezultatele acelor turniruri ale debutanților erau descurajante, ca și cum s-ar fi volatilizat sevele poetice ale ființei românești, pentru că „maladii interne (…) nu permit(eau) acestor concursuri să premieze și să trimită în librării suficiente cărți de valoare” (D. Tudoran, În principiu; dar în practică, […], 1982, p. 90).
Din câte spunea D. Tudoran sau din ceea ce lăsa să se citească pe sub enunțuri, pricepem că Puterea lucra minuțios, sistematic, luându-i scriitorului – care nu o servea în clovneriile ei – orice formă de manifestare slobodă, firească, sperând să îi readucă pe indocili pe calea dreaptă. Desființarea colecției Luceafărul va fi urmată de suprimarea colecției Albatros, unde „poeții tineri remarcabili, ajunși la a treia ori a patra lor carte, își publicau volume selective” (D. Tudoran, În principiu; dar în practică, […], 1982, p. 90). Anulărilor de colecții literare, care nu trebuie puse pe seama obtuzității directorilor de edituri, li s-au alăturat expresiile indiferenței politicii culturale ceaușiste față de poeții care aspirau la deschiderea de orizonturi de acceptare colectivă, fără a trece pe sub furcile caudine ale D.S.S.-ului și C.C.E.S.-ului. Deci tirajele anemice sau meschine, „ce se acordă primelor cărți ale unui poet” (D. Tudoran, În principiu; dar în practică […] 1982, p. 90), sub care se mișcau idiosincrasiile Puterii, care sabota receptarea prin formarea cititorului insignifiant numericește, care vulnerabiliza pecuniar scriitorul, erau una dintre loviturile date literaturii acelor vremuri.
Serialul înjosirii beletristului șaptezecist continua sub condeiul polemistului D. Tudoran. Acesta își concentra tirul pe revistele în ale căror pagini poezia se furișa, aici aceasta amestecându-și excelența cu mediocritatea, spre deosebire de șaizecism, când exponenții lui se bucurau de spații tipografice largi, fapt datorat intereselor Puterii ale cărei manevre aveau să fie decodate peste ani. Când își îndrepta privirea spre emisiunile literare ale Radioului și ale Televiziunii, ce vedea diferit D. Tudoran? Nimic!… Radioul și Televiziunea lucrau pe același tipar. Nepăsarea față de lansarea valorilor era coloana vertebrală a activității lor, prioritară fiind reprezentația improvizatorilor care jucau în hora loialității față de Puterea care își fățuia figura uzitând impostura exuberantă.
Ceea ce pentru D. Tudoran părea de neînțeles prin anii 1975–1980, pentru Eugen Negrici avea să devină limpede după 1990. Dictatura – simțindu-se excelent în propria piele, bucurându-se atât în interior, cât și în exterior de o splendidă fotografie, a cărei putere de seducție fusese decisă, incredibil, prin cutezanța ceaușistă din 1968 – își dădea arama pe față. Puterea avea să reacționeze prin opoziție cu sine, cu vechea generozitate.
Ceea ce le scăpase cu două mâini scriitorilor, după 1965, când avusese interesul să o facă (înlocuirea cultului dejist al personalității prin cultul ceaușist al personalității), urma să fie drastic retras: „Când etapa de consolidare a puterii personale s-a încheiat, scriitorii au avut dovada că rolul pe care îl rezervase și lor propaganda luase sfârșit: li s-a adus aminte cu brutalitate că nu puteau aspira a fi mai mult decât au fost destinați să fie și în 1950.” (Eugen Negrici, Scurt istoric al propagandei prin poezie, în vol. Poezia unei religii politice. Patru decenii de agitație și propagandă, 1995, p. 354) Ȋntrebarea „Creatorii de artă pot fi buni critici? (D. Tudoran, Maturizarea, dacă nu vine când trebuie, poate fi și o sinucidere, […], 1982, p. 94) îi fusese adresată recenzentului D. Tudoran însuși, pe ocolite, sau viza însăși breasla mânuitorilor de condei? Ideea că poetul ar trebui să scrie versuri și numai versuri, să se țină departe de recenzie, de cronica literară sau de eseu, este veche, de sorginte maioresciană (Mircea Martin, Critica – conștiința literaturii?, în Singura critică, 2006, p. 35).
Realitatea literară – una refractară la orice exces și la nefasta imobilitate – a luat în răspăr interdicția practicării criticii literare de beletriști. Nu condescendența unora sau a altora, ci valoarea scrierilor proprii îți garantează dreptul de a trece frontiera de la un gen literar la altul: „Azi, ca și altădată, arta românească are câțiva excelenți critici ce poartă aceleași nume cu ale unor importanți creatori.” (D. Tudoran, Maturizarea, dacă nu vine când trebuie, poate fi și o sinucidere […] 1982, p. 94)
Finalul „mai orice creator visează la o exegeză asupra propriei opere, un fel de Cutare par lui même” îl înfățișează pe D. Tudoran ca fiind ispitit de duhul edificării unei interpretări a operei sale prin prisma intenționalității auctoriale, însă, revenindu-și, le-a transferat altora această povară: „Deocamdată, prefer să ascult comentariile celor chemați să le facă.” (D. Tudoran, Maturizarea, dacă nu vine când trebuie, poate fi și o sinucidere […] 1982, p. 94)
Față în față cu verdictele criticii, cum ar trebui să reacționeze un poet? Firește că nu există niciun vademecum general valabil. Serenitatea auctorială (D. Tudoran, Restul a devenit… viață literară […] 1982, p. 80) nu era o emanație constantă a eului creator, ci o dificilă producere de sine, o poză a adaptării la realitatea fluctuantă a receptării, a domolirii orgoliului arzător, a tocirii sensibilității ultragiate, a autoimpunerii de puerile canoane, precum mărturisita necitire a cronicilor literare. Această seninătate auctorială se organizează în jurul verbelor „am câștigat”, „luptând” și „săvârșind”, care ar trebui astfel redistribuite: „săvârșind”, „luptând” și „am câștigat”, adăugându-li-se (ca agenți ai persuadării) loc. adverbială „din greu” și sintagma „eforturi nu tocmai de neglijat” (D. Tudoran, Restul a devenit… viață literară […] 1982, p. 80). Acest „luptând din greu cu mine însumi” (rostit bărbătește, prozaic, în 1980) ne răsucește cu fața înspre debutantul D. Tudoran. Nu el ne invitase, în Mic tratat de glorie (1973), la „ultimul turnir” interior și exterior? Nu atunci Poetul și Puterea începeau să își dea cota de sânge într-o arenă lipsită de strălucire (România socialistă)?
Ceea ce le imputa D. Tudoran comentatorilor de literatură era dispersia în acțiuni de construire a mesajelor transmise către cititori, astfel că – peste valorile criticilor singulari, unele chiar imbatabile – se juca drama fragilității solidarității de breaslă, clicile literare fiind în floare în România acelor ani: „Adică nutresc bănuiala (cu gust de convingere) că avem mai degrabă un număr de critici foarte buni și cu mult mai puțin o critică literară, în sensul unui «front» bine articulat.” (D. Tudoran, Restul a devenit… viață literară” […] 1982, p. 79). Dacă obsesia de „«front» bine articulat” nu îi chinuia pe criticii șaptezeciști, s-a întâmplat ca expectativa lor să gireze amorțirea procesului de stopare a invaziei nonvalorilor, deci a însăilărilor patriotarde, nu de înmulțire a valorilor refractare la obiectivele Puterii: „Așa stând lucrurile, aș zice că, de o bună bucată de vreme, critica noastră literară a săvârșit mai rar decât are dreptul (era să spun obligația!) impunerea ori respingerea tranșantă a unor scriitori.” (D. Tudoran, Restul a devenit… viață literară” […] 1982, p. 79).
Ceea ce rămâne irecuzabil în privința promoției literare ’70 – prin comparație cu răsfățata promoție ’60 – este insignifianța investițiilor criticii literare în confecționarea de socluri pentru șaptezeciști (L. Ulici, Promoția 70 – privire generală […] 1995, p. 45). Ce aștepta D. Tudoran de la criticii șaptezeciști? Să își redefinească obiectivele, așa ca prioritar să se concentreze asupra creației colegilor de promoție decenală, model fiindu-le șaizeciștii, care s-au afirmat printr-o exemplară solidaritate dintre operă și interpretare, poetul și criticul trecând prin drama descoperirii și a afirmării de sine cu mari beneficii reciproce (D. Tudoran, E frig și e noapte, seniori! […] 1982, pp. 74–76).
Apelul lui D. Tudoran către colegii din promoția ’70 – verbalizat în E frig și e noapte, seniori! – era un spectacol de conștiință literară mărșăluind într-o campanie de anexare de teritorii, unele care li se cuveneau celor ce crescuseră la umbra apăsătoare a șaizeciștilor încununați cu lauri. Aidoma oratorului neliniștit de metehnele ascultătorilor săi, D. Tudoran formula poetica lui „Să nu…”, a conjunctivului negativ cu sens de imperativ, rostogolindu-ne în auz o aversă de enunțuri imperative, în care ironia și sarcasmul își dispută scaunul de onoare, în care fervoarea angajării dă în clocot, astfel că pagina pare că ia foc (D. Tudoran, E frig și e noapte, seniori! […] 1982, pp. 74–76).
Finalul proclamației E frig și e noapte, seniori!, anunțat prin fraza: „Asta era ce doream să vă spun, iubiți colegi de generație.”, aducea în bătaia atenției un gazetar aproape dezabuzat, un poet aproape învins de defetism, nedesolidarizându-se totuși de o promoție decenală. Șaptezeciștii rămâneau înghesuiți într-un proiect înghețat, purtând pe chipul spiritului creator umbrele victimelor venind din lupta promoțiilor literare coexistente, astfel că „vom privi, în continuare, derapajele hilare ale criticului buldozer prin poezia noastră, degetul lui ară¬tător, cam ars, ce-i drept, turnându-ne ici și colo de «dezideologizați», slalomurile speciale ale criticului subtil pe marginea (alături) de cărțile noastre” (D. Tudoran, E frig și e noapte, seniori! […] 1982, p. 76).
Responsabili de calitatea raportului operă literară-critică literară erau mulți. Cine să fi fost primii dintre
aceștia? De bună seamă că scriitorii și analiștii lor, cei ce ar fi trebuit să joace după cutume, genialoizi și loiali intereselor confreriei, ceea ce nu se petrecea zilnic, că viața literară nu se afișa doar în roz. Nu de puține ori viața literară s-a îmbrăcat în negrul intervenționismului Puterii, care perfecționa comedia lui Potemkin, al umilințelor precarității pecuniare a literaților, al linșajului scriitoricesc: „Ceea ce nu a fost amuzant, ci a devenit crimă cu premeditare a fost activitatea membrilor unui anumit grup de a le aduce celorlalți acuzații ce-i puteau trimite pe aceștia din urmă la exterminare – profesională, socială și (de ce nu?) fizică.” (D. Tudoran, Certuri și grupuri literare, în Eu, fiul lor. Dosar de Securitate, 2010, p. 38). Consecințele atacului Puterii asupra conștiințelor s-au făcut resimțite în inventarea triadei închegate dintr-un beletrist esopic, comentatorul complice și vânătorul de „șopârle”, de mesaje camuflate, lectura devenind și ea „un mod de contestație, ea însăși în haină esopică” (L. Ulici, Scurt istoric al înlănțuirii spiritului […] 1995, p. 68). Beletriștii, criticii literari și cititorii se războiau cu Puterea și cu DSS-ul, cu mogulii Propagandei și cu panegiriștii epocii. România intrase într-un alt deceniu obsedant, care își inventa loialii purtători de cuvânt, D. Tudoran aflându-se printre aceștia (D. Tudoran, Fragmente din stenograma cuvântării rostite de TUDORAN DORIN la ședința din 6 mai 1980 a Consiliului de conducere a Uniunii Scriitorilor […] 2010, p. 123).
Când discutăm despre literatura burdușită de „șopârle”, n-ar trebui să credem că toți scriitorii se transformaseră în disidenți, în sinucigași literari. Astăzi n-ar trebui să evităm să (ne) întrebăm cât mai apreciază postdecembristul din textele predecembriste, dacă totul s-a încețoșat, contextele și subtextele sărind în aer: „Mai sigur, opera nu ne mai spune același lucru ca la lectura din urmă cu decenii. Am semnalat peste tot evanescența unor mesaje resimțite odinioară atât de puternic.” (Nicolae Manolescu, Fotografii de tinerețe, în Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache, 2017, p. 164).
Poetul și criticul ar fi trebuit – puțini au făcut-o! – să mărșăluiască spre același țel, care i-ar fi înnobilat: sporirea valorilor românești și secătuirea forțelor de încoronare a impostorilor și a veleitarilor slujind megalomania Puterii. Nu întotdeauna slăbiciunile criticii le erau imputabile numai Puterii și acoliților, fără ca lui, comentatorului literar, să nu îi revină o câtime de responsabilitate în fisurarea calității relației dintre scriitori, judecătorii lor și cititori, de vreme ce de viciile „cenzorului intern” se molipsiseră toți (D. Tudoran, Restul a devenit… viață literară […] 1982, pp. 81–82).
Când D. Tudoran – apărând promoția ’70, căreia îi aparținea – l-a prins la strâmtoare pe criticul literar (cel tânăr, apropiat de el însuși, ca vârstă biologică: Alex. Ștefănescu), atunci l-a executat rapid, apăsând degetul pe criteriului moral, așa realizând acel rechizitoriu apropiat de pamflet: „Malițios, de un timp, cu cei fără influență, prevenitor din cale afară cu autorii deținând poziții administrative mai răsărite, binevoitor cu unii redactori ori «colaboratori apropiați» ai unor reviste «mai dure», încercând să dea cu tifla când «ține» și redevenind umil când se impune, Alex. Ștefănescu, critic de real talent, mi se pare azi mai preocupat de realizarea unei cariere decât de împlinirea unei cariere critice.” (D. Tudoran, Gânduri despre prestidigitație […] 1982, p. 99). Ce erori comisese Alex. Ștefănescu? Scriind și publicând Gravitate și joc în România literară (37/1978), împricinatul dorind „să schițeze «o versiune mai puțin tranșantă, dar mai realistă» decât altele cu privire la poezia autorilor afirmați după anul 1970” (D. Tudoran, Gânduri despre prestidigitație […] 1982, p. 94) și-a dezechilibrat balanța aprecierii și prin omiteri, și prin restrângeri spațio-tipografice impardonabile, arătându-se culant cu George Arion, urmând ca redactorul de la Flacăra să își concretizeze bunăvoința față de răul panegirist Alex. Ștefănescu (D. Tudoran, Gânduri despre prestidigitație […] 1982, p. 98)?
Judecata de valoare nu s-ar putea face dacă autorul n-ar cuteza să își pună cărțile la dispoziția profesioniștilor, să se predea dușmanilor, necondiționat, dintr-o irepresibilă necesitate de dialog, literatura și citirea literaturii coabitând, chiar dacă relația este una cu năbădăi: „În sine, literatura este o nevoie imperioasă pe care critica vine să o satisfacă, o nevoie de dialog, în care fiecare devine el însuși confruntându-se cu celălalt, în așa fel încât opera literară nu capătă existență deplină decât atunci când sensul ei vine de la celălalt, decât atunci când este criticată.” (Serge Doubrovsky, Ce este critica?, în De ce noua critică?, 1977, p. 280).
Poetul – aidoma celorlalți beletriști – își apără drepturile sale de întemeietor al dialogului cu judecătorii sensibilizați de voința de cooperare a operei literare, pe care întâiul o împinge în bătaia lecturilor, pe când criticului literar nu îi trece prin minte să își reducă libertatea de manevră, uneori ajungându-se la pernicioasa utilizare a textelor, nu la interpretarea lor (U. Eco, în Marin Mincu, Semiotica literară italiană, 1983, p. 75).
Că trebuie să i se respecte scriitorului de literatură critică dreptul său la libertatea de verdict este un principiu irecuzabil, dar nu înseamnă că în anume cazuri beletristul nu poate cere să i se dea seamă, adică să realizeze critica criticii de care a avut parte, atunci slăbiciunile adversarului favorizându-l, de bună seamă, în acest sens.
Dacă în Gânduri despre prestidigitație, replică la Gravitate și joc, cel ce fusese obiect al reproșurilor lui D. Tudoran era Alex. Ștefănescu, în o Scrisoare deschisă și neexpediată nu se devoalează identitatea vinovatului de construirea unui verdict marcat de superficialitatea lecturării unor volume de versuri ale lui D. Tudoran. Ce îl iritase pe D. Tudoran fusese deghizarea truismelor ideatice ale novicelui recenzent într-un jargon pretențios, de care se molipsise prin răsfoirea unor traduceri din critica europeană: „Una din marile satisfacții intelectuale pe care le-am avut citind recenzia ce ați avut bunăvoința s-o consacrați cărții mele Respirație artificială a fost aceea de-a afla că: «Poezia presupune, înaintea depistării temei o adevărată filosofie a stilului, care o scoate din referențial». Frumos! – mi-am zis. Adânc și original! – am adăugat.” (D. Tudoran, Scrisoare deschisă și neexpediată […] 1982, p. 77).
Cel ce era „cunoscut, în aceeași măsură, ca poet și critic”, ținta replicantului D. Tudoran, avea vocația recidivării prin inexactități, care ar fi fost ușor de eliminat, în caz că simțul atenției față de text, alias respectul, ar fi funcționat: „Nu, stimate poet și critic, n-am publicat nicio carte cu titlul «Cântec pentru trecut Akheronul».” (D. Tudoran, Scrisoare deschisă și neexpediată, […], 1982, p. 78). Din punctul de vedere al lui D. Tudoran, exercitarea actului critic va fi condiționată de aflarea în posesia scriitorului de critică literară a unor instrumente de acțiune, nu puține, de care calitatea unui produs (cronică literară, recenzie etc.) depinde întru totul: talent, informație, cultură, „minimă atenție (respect)” (D. Tudoran, Scrisoare deschisă și neexpediată […] 1982, p. 77). De vreme ce titlurile îi dădeau bătaie de cap acelui „Dumneavoastră” care „n-ați apucat să publicați niciun volum”, D. Tudoran – îndoindu-se, metaforic vorbind, sub „«povara» celor 7 volume (…) mai bune, mai altfel” – nu putea rămâne nepăsător la dovezile de ignoranță și de grosolană neatenție, care puneau sub semnul întrebării rezistența lecturii: „Nu atât pentru că Scrisori și Cântece nu sunt, deloc, același lucru, dar de nu știu, iertată-mi fie ignoranța, cine e și ce reprezintă al Dvs. Akemoros, în schimb vă pot spune, adică reaminti, cine este Arhemoros.” (D. Tudoran, Scrisoare deschisă și neexpediată […] 1982, p. 77). Atacul asupra cronicarului slab informat și neglijent avea să ia forma invitării la citire, D. Tudoran, malițios, indicându-i E.R. Curtius, Literatura euro-peană și evul mediu latin, după rezumarea legendei lui Arhemoros. Aparent cordial – incisiv, de fapt, sarcastic, așezându-și pe talgerul din stânga al balanței cele șapte volume (poezie, reportaje, interviuri), iar pe cel din dreapta – nimicul recenzentului, D. Tudoran pare să-i fi zicând veleitarului autor al foilor incriminate: „Cizmare, nu mai sus de sanda!”, cum îi strigase, la Colocviul Național de Poezie (1978), „Piticului-știe-tot”, care își scăpase otrava Tezelor din 6 iulie 1971 în călimările românilor.
Fiecare vrând să fie în oglinda celuilalt doar ce crede el că ar fi fiind, beletristul nu se poate sustrage contextului de-a conviețui ochi în ochi cu analistul său, cu toate că „fiecare vorbă a lui, în loc să înflorească asemeni unui tran¬dafir la geamul criticului, cade ca o piatră pe masa de lucru a acestuia, om de vârsta lui” (D. Tudoran, E frig și e noapte, seniori! […] 1982, p. 73). Experiența de literat, deloc generoasă, l-a adus pe D. Tudoran în poziția de-a avea pielea tăbăcită de lovituri și de-a fi mai puțin reactiv.
Iuțeala conștientizării dizarmoniilor din dialogul scriitor-analist-cititor îl va salva pe D. Tudoran de la infertila împietrire în discordii literare sau nonliterare. Revenirea la ale sale și punerea în paranteză a celuilalt, nu

lapidarea lui, îi dădeau forța să înainteze, acceptând inevitabilitatea adversității, astfel că „de fiecare dată când mi-apare o carte nu sunt deloc terorizat – vă rog să mă scuzați! – de «Ce va spune critica literară?».” (D. Tudoran, Restul a devenit… viață literară” […] 1982, pp. 79–80)
În realitatea dublei încrederi („o nepătată încredere reciprocă între creatorul și comentatorul actului artistic”), peste ascuțimea unghiului de vedere formulat de analist („chiar dacă, nu de puține ori, vom fi nemulțumiți [cu sau fără temei] de ceea ce se va scrie despre cărțile noastre” (D. Tudoran, Generația – o ficțiune obligatorie […] 1982, p. 58), ar sta farmecul dramei scriitoricești și normalitatea literaturii neslujind la doi stăpâni: ei însăși, nu și Puterii! Conștient fiind de menirea criticii literare, fără de care nu ar deveni literatură ceea ce s-a vrut literatură, D. Tudoran îi rămânea alături acesteia, criticii literare, chit că nu fusese ocolit de un tratament reținut, glacial, contondent (D. Tudoran, Orașele lumii, orașele mele, firul cu plumb […] 1982, p. 112).
Ceea ce în epocă părea a fi măcel, azi, când îi recitim pe bravii predecembriști, care au multe păcate ale tinereții nemărturisite sau doar parțial aduse la lumină (Ștefan Aug. Doinaș, Ion Motoarcă, în Evocări, 2003, p. 60), ne dăm seama că pipăim fațetele oțioaselor discordii de viață literară tulburată, așa cum Cârmaciul și-o dorea, în care se intervenea discreționar, fiindcă astfel erau ținuți în frâu protocroniștii de la Săptămâna și de la Luceafărul, precum și cosmopoliții de la România literară (Sursa: Grigoriu Sorin, 1 Oct. 1980, în D. Tudoran, Eu, fiul lor. Dosar de Securitate, 2010, p. 158).
Calitatea actului critic numai părea ori chiar și era condiționată de imperativele politicii culturale ceaușiste? Aidoma poetului ori prozatorului, dacă astfel se întâmpla în cazul lor, criticul literar trebuia să beneficieze de atenția maternă a decidenței oficiale, să acționeze în totală libertate de opinie, astfel situându-se în afara suspiciunii de viciere a verdictului de evaluare, drept care ar trebui „să vedem dacă: acești critici au deplină independență spre a fi ceea ce le cerem să fie, dacă viața literară (cu foarte omenescul ei aspect de viață socială, administrativă, ierarhii false, posturi, situații) nu-i împiedică să-și facă datoria” (D. Tudoran, Generația – o ficțiune obligatorie, […], 1982, p. 58).
Pe când critica șaptezecistă a dezertat din postul ei, remarcându-se „o «diluare» a generozității criticii noastre de azi față de literatura celor mai tineri autori” (D. Tudoran, Generația – o ficțiune obligatorie […] 1982, p. 58), D. Tudoran, aidoma altor poeți, trăia încolțit de temeri bine motivate, dintre care de frunte erau posibila deturnare conștientă a vocației literare și posibila slujire voluntară a previzibilității prelungite de la o carte la alta. Nu incertitudinile privind consistența propriului har poetic îl apăsau pe intervievatul D. Tudoran prin 1977 („știu, și încă foarte bine, că am talent”), ci teama de a se perverti printr-un soi de literatură, pericolul sporind când prin ispitele, când prin inclemența sistemului cel fățiș represiv: „Marea mea frică este alta: aceea de a-l folosi cum nu trebuie.” (D. Tudoran, Generația – o ficțiune obligatorie, […], 1982, p. 57)
Acceptând regulile jocului literar șaptezecist, D. Tudoran ar fi fost martor – să împrumutăm titlul primei poezii din Mic tratat de glorie – al instaurării previzibilității literare fatale, dacă s-ar fi lăsat călăuzit după jaloanele receptării scrierilor sale, care nu era întru totul insensibilă acum la preferințele, acum la idiosincrasiile Puterii absurde. Duhul insumisiunii, căruia D. Tudoran nu putea să i se opună, îl făcea agentul șocării orizontului de așteptare al criticilor literari și al cititorilor săi, el făcându-și, pe temelia revoltei native, un model de crez de scriitor: „Încep însă să simt gustul de a-i nedumeri, în continuare, pe unii. Adică, vreau să scriu cărți care nu vor merge pe drumul pe care mi-l prevedeau. Spun oare o mare noutate afirmând că șansa dintotdeauna a artistului a stat în a da nu ceea ce se aștepta de la el, ci altceva?” (D. Tudoran, Generația – o ficțiune obligatorie, […], 1982, p. 57).

Distribuie: