Spații culturale nr. 93 (2)

Povești de călătorie

Doina CERNICA

În labirint, cu lumina unei flori

Înainte de Knossos, îmi închipuiam labirintul lui Minos subteran. Undeva, în întunericul său, însetat de sângele și carnea tinereții, stătea la pândă Minotaurul. Deși în „Legendele și miturile Greciei Antice” a lui N.A. Kun, cartea mult recitită a adolescenței mele, acesta apărea cu piept uman și cap de taur, nu mi l-am închipuit nici atunci, nici mai târziu, decât ca o făptură sumbră și neclară, cu ochii strălucind înfricoșător în bezna vieții sale. Așa a rămas, și de la revelația labirintului ca o zidire supraterană, sumbru și neclar, căutând orbit de soare și găsind un ungher de umbră, poate chiar scormonindu-l în țărâna roșie, în așteptarea lui Tezeu ori pentru o somnolență îndelungată, până la venirea unui cataclism care să năruiască iar construcțiile oamenilor. Asemănător, poate, cutremurelor care au distrus palatele construite și reconstruite de civilizația minoică în mileniul al doilea înainte de Hristos. Între care, acesta, din Knossos, întins pe o suprafață de aproximativ douăzeci de mii de metri pătrați, a fost cel mai mare, cel mai frumos și cel mai important din Creta, un palat al palatelor prin locuirea sa de către Minos, marele rege și preot al tuturor. E dificil de suprapus imaginea acestui palat înconjurat de un oraș cu circa o sută de mii de locuitori, nu doar locuință a familiei conducătorului și a bogatului său personal, ci și reședință administrativă, spațiu al unor magazine-centre comerciale, al unor ateliere cu meșteșugari, cu mică producție sau destinate artiștilor, cu aceea a labirintului prin care a înaintat Tezeu căutându-l pe Minotaur și desfășurând totodată ghemul de ață dăruit de Ariadna, ca să găsească ieșirea după răpunerea fiarei. Mai ales că cercetările au respins ideea existenței sale sub temelia palatului, acolo unde, cu două milenii înainte de era noastră!, se întindea doar rețeaua conductelor de canalizare. Dar dacă e greu

să-l vedem pe Tezeu întinzând firul salvator printre magazinele aprovizionate de regiunea înconjurătoare și de tributurile plătite în natură, deoarece nu apăruseră monedele, trecându-l pe la ușa unui bijutier, a unui pictor insomniac, adică prin ceea ce a fost la Knossos, e cât de cât mai ușor prin ceea ce este palatul acum, o rețea de ruine, prin care nu te descurci fără ghid sau, permanent ezitând, fără hartă sub ochi. Acestora, închipuirea le adaugă pentru veacurile existenței sale întregi, vii, în picioare, un spațiu uriaș, complex și pustiu pentru Minotaur, niciodată luminat, nici de soare, nici de stele, cu răul izolat în fundul lui. Izolat, dar hrănit, ținut în viață. Un spațiu corespunzând părții întunecate, nici de el în întregime știute, a sufletului lui Minos după uciderea fiului de către atenieni. Un spațiu al creșterii și al alimentării răului, un spațiu al răzbunării neînstare nici să-i reînvie fiul, nici să-i aline cumplita durere.
Imaginând în acest fel existența Minotaurului în palat de dragul palatului labirint, atât de atrăgător prin desenul întortocheat, cu ceva șerpuitor, mișcător și parcă permanent crescător în desfășurarea sa, mă cufund împreună cu ai mei în râul de oameni care încearcă să-l parcurgă la acest ceas fierbinte al amiezii de august. Dar supuși legii labirintului, ne trezim la un moment dat fiecare pe cont propriu, fermecați de neașteptata aventură personală. Așa că ne bucurăm, în singurătatea pe care ți-o dă unda umană în care te afli și în care nu cunoști pe nimeni, când de veranda gărzii regale, cu roșul atât de aparte al coloanelor și cu reproducerea frescei (originalele tuturor se află în Muzeul Arheologic din Irakleion) cu scuturile în formă de opt, când de alte minunate coloane roșii ale porticului împodobit cu imaginea în relief a capturării unui taur sălbatic, când de intrarea monumentală cu siluetele umane din Fresca Procesiunii, când de vestibulul sanctuar, când de „coarnele” de calcar, când de anticamera Sălii Tronului cu bazinul său de porfir destinat, poate, apei binecuvântate. Nu mai vorbesc de frumusețea Doamnelor în Albastru, de încântătorul joc al delfinilor, de Sacrii Grifoni Înaripați sau de cei atât de maiestuoși din Sala Tronului! E atâta splendoare în întâlnirea cu această civilizație străveche și misterioasă, încât până și întunericul legendei se destramă și se așază sub semn invers, nu tinerețea jertfită, ci tinerețea reînviată, bucurii și tristeți care au contat ziditor în destinul nostru ne așteaptă, nu Ariadna îi dăruiește lui Tezeu un ghem de ață, ci eu însămi primesc de la Prințul cu Crini lujerul uneia din florile sale. Cu el, ca o lance sau mai degrabă ca un toiag cu un potir fosforescent în vârf, pășesc în acea parte a labirintului ascunsă îndeobște turiștilor, colindată doar de amintiri după uciderea eliberatoare a Minotaurului. A ales crinul urmărit de privirea impenetrabilă a sfinxului care îl însoțea cu doi pași în spate, din cei patru zugrăviți în Coridorul Procesiunii și inexistenți în fresca pe care am văzut-o la Muzeu, cu ei strălucind doar, de o puritate desăvârșită, în cununa princiară, împreună cu penele cozii de păun arcuite de povara frumuseții lor.
Surprinzător, crinii nu există nici în cartea „Ierburilor și plantelor din Grecia” cumpărată de la magazinul Mănăstirii Arkadi, deși apar des în Creta în mărturiile credincioșilor despre reînvierea și reînflorirea tijelor lor uscate de timpul trecut de când au fost aduși ofrandă la icoane ale Maicii Domnului, în ajunul marilor sărbători ale nașterii și adormirii sale, adăugând lumina lor dulce luminii nestinse din biserici. În schimb, m-am bucurat să-i găsesc în tezaurul „Botanicii poporane române” a preotului academician Simion Florea Marian, carte-tezaur ea însăși, scoasă la lumina tiparului de Aura Brădățan, cercetătoarea neobosită a vieții și operei cărturarului. Cu descrierea însoțită între altele și de legenda bucovineană culeasă din Mănăstirea Humorului, cu un om neînstare să învețe carte și, ajuns călugăr într-o mănăstire, nici să țină minte și să rostească rugăciuni, în afară doar de „Bucură-te, Preacurată Fecioară Maria, ceea ce ești plină de dar, Domnul este cu tine!” Crinul a apărut pe pământ, mai spune legenda, după moartea și înmormântarea lui, crescut chiar din inima sa curată.
Lujerul care mă adâncește în labirintul memoriei se oprește, oprindu-mă o clipă, în mireasma crengilor încărcate de potire albe aduse la începutul lui iunie pentru priveghiul Tatei de surorile Mamei care locuiau în Capitală. La Câmpulung, în orașul dintre munți în care s-a despărțit de noi, cu primăvara și vara întotdeauna întârziate și repede trecătoare, nu văzusem pe straturile din grădinile oamenilor decât crini micuți și arămii. Sau cel puțin aceștia îmi opriseră privirile, atrăseseră privirile adolescentei care eram, cu ele mai des cufundate în cărți, călătoare pe mirabilul lor tărâm, decât în lumea florilor. Și iată, după mai bine de jumătate de veac, îmi apar, parcă la fel de nemaivăzute ca atunci, în cea dintâi primăvară care va urma zilei dogorâtoare de august, două ramuri de crini așezate cu albul lor desăvârșit ca niște candelabre deasupra lucrărilor de „un negru străluminos” ale sorellei, ale artistei Dany-Madlen Zărnescu, în expoziția dedicată ei și prietenei Șerbana Drăgoescu, de asemenea plecată dintre noi, la Artoteca Bibliotecii Metropolitane București. Sunt în labirint, timpul care a fost și cel care va veni, timpul în care sunt și cel în care nu voi mai fi trăiesc împreună și nu se despart decât atunci când bătăile inimii devin asurzitoare și se împletesc cu chemarea nepoților, în vârful unui pod, smulși de firea lor copilăros-aventuroasă râului uman care continuă să curgă printre ruinele Palatului din Knossos ca de-a lungul unor imprevizibile țărmuri. Îi aud, dar orbită de soare nu-i deslușesc, sunt încă, eu?, ei?, în codrii mari de crini dintr-un poem fără vârstă. Ne aflăm iar împreună pe străzile capitalei insulei, Irakleion, cu ocoluri și scurte popasuri, în drum spre marele muzeu de arheologie, în parte prelungire a palatului-labirint din Knossos, cu prețioasele sale vestigii, ocrotite de acesta și dăruite generos vederii și aparatelor foto ale vizitatorilor. Deși cu arbori și spații verzi, Irakleion îmblânzește arsura zilei, tot simțim nevoia să întârziem în încântătoarea Piață Venizelos, supranumită Platía Leondária, Piața Leilor, după leii care împodobesc fântâna arteziană, fântâna venețiană Morosini, din centrul ei. La câțiva pași se află, tot din perioada venețiană a orașului, o biserică, Ágios Markos, cu o galerie de artă, care lui Niadi și mie ne readuce în memorie aproape alergarea noastră pe străzi din alt august, al anului 2014, ghidate de desele indicatoare pe stâlpi, spre marea
expoziție consacrată lui El Greco de orașul nașterii sale la 600 de ani de la stingerea din viață. Dar, desigur, priviri și fotografii merită din plin și vestita Logie Venețiană, considerată cel mai frumos edificiu al insulei din vremea când Irakleion avea numele dat de italieni, Candia, purtat de oraș până în urmă cu 110 ani. Logia este acum sediu al primăriei, un loc prietenos de vreme ce atâția turiști întârzie pe treptele sale elegante pentru o gură de apă, o gustare care să le dea puteri să meargă mai departe. Dar întâi foarte aproape, la biserica Ágios Titos, ridicată spre anul o mie pentru a-l slăvi pe Titus, primul episcop și sfântul ocrotitor al Cretei.
Însă timpul vacanței și al zilei aleargă năucitor: iată-ne, renunțând la atâtea locuri evocatoare, ajunși la cel mai dorit venind de la Knossos, în sălile dedicate civilizației minoice și operelor sale de artă. Pentru că avem în Niadi un veritabil ghid, după macheta palatului-labirint, ne pierdem întâi în contemplarea străvechiului Disc din Festos, cu hieroglifele și simbolurile sale geometrice nici astăzi descifrate. Apoi la statuetele micuțelor zeițe cu brațele înălțate tainic, la cele cu șerpi, la fel de misterioase, și la desfășurarea fermecătoare a frescelor recuperate în original, începând cu Prințul cu Crini și culegătorul de șofran și continuând cu tinerii în jocul lor de tauromahie, cu dansatoarea cu pletele în vânt. Și cu toate celelalte. Dar cum Liliana și Tandin au descoperit vasul-cap de taur, cu ochiul său de cristal deschis și cu cristalul celuilalt pierdut închis, capodopera artei minoice, și cum stăm cu toții admirativ în fața bijuteriei sale, mă gândesc la el ca la o ieșire potrivită din labirintul Minotaurului. Însă alegerile nu ne aparțin întotdeauna. Privirile mele o urmăresc pe Niadi contemplând un vas elegant de ceramică. Mă apropii să-l văd mai bine: este un vas împodobit cu flori de crin.

Adriana WEIMER

Amintirea-Viitor

Amintirea-Viitor
va spune lumii
despre fiecare
Amintire-Trecut
despre fiecare
clipă-amintire
trăită acum
în Lumină.

Amintirea-Viitor
e însăși trăirea
clipei de-acum
spre viața de-Apoi
răstignită.

Amintirea-Viitor
ne va cuprinde
pe toți
cei ce-am fost.

Sufletul poeziei

Ne întoarcem
în sufletul poeziei
ca-ntr-un refugiu

tu și eu

dintr-o lume prea gri,
într-o lume-lumină.

Ne întoarcem
în sufletul poeziei
ca-ntr-un tărâm
al făgăduinței.

Cu iubirea

N-aș vrea să măsor

cei 30 de ani
lângă tine

nici cu timpul,
nici cu ceasul,
nici cu pasul,

ci doar cu inima,
cu sufletul,
cu iubirea ce-ți port.

Lângă tine,
soarele și-a regăsit
albastrul cerului,
zi după zi de senin.

Ochii Cerului

Lumina ta,
din ochii tăi în ochii mei
a-nflorit, Mamă,

lumina zilei
am văzut-o atunci!

Și, mai departe,
lumina mea,
din ochii mei
în ochii tăi
a-nflorit, Fiica mea,

lumina zilei
ai văzut-o atunci!

O înflorire
a Luminii
din ochii ei, în ochii mei,
din ochii mei, în ochii tăi,

din ochii
Cerului Prea Înalt.

Timpul bucuriei

Plătim cu timp
fiecare clipă
de rătăcire.

Să readucem
timpul bucuriei
înapoi

și libertatea-n spirit
să renască

Vitralii de lumină

Vitralii de lumină
scriu ochii mei
spre Cer

– colorate cioburi
de vise,
de viață,
prinse în
rama timpului,
Doamne!

Mă întorc în timp

Mă întorc în timp
și clepsidra
de suflet se întoarce și ea

și curg clipele-dor,
clipele-cântec,
clipele-lumină, clipele-vis

și în curgere lor
clipele-zbor
redevin păsări.

Mă întorc în timp
și timpul se întoarce
în mine
cu fiecare clipă.

Umbra timpului

Mi-a rămas mică
umbra acestui timp!

Zile și nopți
îmi strâng timpul
la jumătate
de măsură.

Orele
strigă una la alta,
nu mai pot
să se supună
măștilor,
restricțiilor,
răutăților de tot felul…

Și eu ce să fac,
sub umbra
cărui timp

să-mi adun
clipele rănite
de timp?

Inima mea

Am obosit
de-atâta răutate
și zbucium…

Inima mea
mă întreabă
când se vor sfârși
umbrele
acestui întuneric,

să poată bate-n
Lumină.

Prea plin

Prea plin, cerul,
precum sufletul uneori
se revarsă-n cuvânt.

Prea plin, cerul,
precum cuvântul uneori
se revarsă în suflet.

Prea plin cerul
de stele și vise,
precum clipele uneori
se revarsă în timp.

Mă mistuie

Mă mistuie
dorul
vieții trecute

– mai ieri
alergam spre
Timpul-Iubire,

mai ieri
împleteam
timpul duios,
Timpul-Amintire!

– Visării
i-am dat aripi
să poată zbura
dincolo de ființă.

Mă mistuie
dorul

cărării spre tine,
spre mine,
spre noi

– mai ieri
speranțele toate
înălțau
zmeie de lumină
pe cerul sufletului,

mai azi
de-am visa,
de-am crede,
de-am iubi!

Nicolae POGONARU

copacii din parc

copacii din parcul municipal
fac de planton zi și noapte
ca niște soldați disciplinați ai clorofilei
stau cuminți ca sfinții în icoane
dar trecătorii nici nu-i bagă în seamă
pentru ei sunt doar elemente de decor
la marginea aleilor pietruite
dacă cineva ar încerca măcar
să se apropie de trunchiurile lor
și ar privi în sus printre frunze
ar vedea cerul mai înalt
și mai albastru decât pare
copacii din parcul municipal
veghează jocul copiilor
cântecul și somnul păsărilor
rămân cu frunțile lor încoronate
în fața ploilor vântului gerului
scoarța lor lăcrimează
sub vârful briceagului care

lasă brazde adânci
Monica + Gigi = love
în ramurile lor pulsează

toate anotimpurile culorile luminile
și sunt arhivele secrete
ale ozonului

secvență

noaptea ca o lavă ciocolatie
se prelinge în matrița orașului
câinii latră ca din craterul
unui vulcan îndepărtat
fulgerele acustice ale ambulanțelor
străpung străzile
în timp ce pasărea hipnotică
a somnului
își întinde aripile
peste omenirea obosită
de grija zilei de mâine

o dimineață oarecare

ca la al treilea cântat al cocoșilor
noaptea se leapădă de stele
precum Petru de Iisus
doar luceafărul mai zăbovește palid
și luna parcă nu se îndură să plece
precum o mamă ce-și vede
copilul adolescent luat
la școala de corecție
coborâtă din insomniile nopții
mașina salubrității locale
elefant cu zeci de trompe răcoroase
stropește asfaltul încins al străzilor
soarele abia răsărit
colorează băltoacele
cu irizații de petrol
în care păsările dimineții
vin să-și coafeze penele
pentru puțin timp
miroase a praf înmuiat de ploaie
și te vezi alergând
pe ulițele desculțe ale copilăriei
apoi brusc te inundă claxoanele
motoarele frânele zgomotele
de pe șantierul în lucru
alarmele magazinelor
și ale limuzinelor din parcări
frânturile de conversație
sau strigătele trecătorilor
grăbiți spre serviciu sau spre piață
spre bănci sau CAR-uri
spre agențiile de șomaj
ale vieții de zi cu zi