Propoziții pretențioase – Antefix
Cum leag-un om de altul…. Cu dublă semnificație. Prima de dezvăluit imediat. Că popa la Popa trage (Andrei și domnul inginer). A doua….
Intri, te dai la vorbă și se relevă singure. Cei bătrâni…. „Aci unde stați voi, a stat profesorul Ștefănescu.” Care, cine, ce nu le întrebi, c-un „aha” intri în „pâinea” vecinătății mai lesne. Să pară că știi, să nu fii luat de ignorant concetățenesc, să fii acceptat mai ușor. Intri, discuți despre una, alta, afli despre tinerețile lui tata – cât au fost râmnicene după mutarea de la Focșani, ultima redută ratată de Călinoiu -, comune cu ale proprietarului cât să fi trăit într-un oraș cu puțini locuitori și să se fi intersectat în trecere cel puțin. Apoi – c-așa procedează oamenii locului, sunt curioși să afle unde ți-e casa – descoperi tu însuți că pe undeva drumurile nu s-au intersectat întâmplător. Cu așa meserie aduci coincidența din condei la probabilitate mare. Și a lui, a lui Ștefănescu, și a ta. El din sămânță profesională – nu pe linie matern-paternă – de iscoditor tăcut, pitit prin meandrele… cum era expresia?… concretului, lucrător, dezvăluire cam cu jumătate de gură, pe la ce fusese și mai era SRI-ul. Eu dintre cei ce colindă proprietățile și își găsește destule cunoștințe printre ai beneficiarului. Un „Știi, măi, că am locuit unde stai tu?” te edifică. De aceea când am făcut un pic de ordine – în podurile caselor clasice ordine nu reușești exhaustiv niciodată să faci, iar pic înseamnă exact atât, fiindcă își punea omul în ele toate ciorcioboatele de nu le mai găsea rost sau adăpost prin toate cotloanele și mai ales în ele – am zărit pe undeva hârtii mai roase, mai întregi, galbene de ani mulți și printre ele o partitură și un stativ de partituri. Micul Ștefănescu de pe vremuri primise educație muzicală la vioară. Chiar și așa, intrând și ieșind prin mii de curți, e mult prea mare coincidența să te muți tu, viorist, într-o casă cu foști pretendenți la violonism. Ca să nu reamintesc locuirea mea în casa Bădică, unde pe vremuri, prin colțul antelor, acel anticar al nepăsării și lipsei de interes a aruncat cărțile Liviei Teodorescu, în timpurile bune ale culturii, la început de secol 20, cea care scotea manuale școlare de muzică frumos încondeiate tipografic cu anticva romană la fiecare început de capitol și conducea destinele filarmonicii locale. Da, cândva Râmnicul avea filarmonică! Și ce n-avea! Era dotată școala 1 cu o mică zonă apicolă în fața cancelariei, avea havuz în centru și în fața școlii 5…. M-am trezit din reverie dând cu capul de lemnăria acoperișului, în încercarea de a scoate la lumină resturile de istorie risipite prin pod, înjurând pe cel dinainte: „Nu le aninași, bre, și matale de-un cui, ca să nu mă tăvălesc prin praful galben să capăt anosmii înainte de vreme!”. Gândeam la nea Ionescu, înainte-mi proprietar, gândeam că doamna Violeta, fiică-sa, fusese mica violonistă. „Nu dăduși importanță amorsei cu care ai spoit cei câțiva căpriori să nu se ia.” După ce-mi rupsesem cocoașa, mă și umplusem de var pe spinare.
Ștefănescu ne-a chemat în câteva rânduri. Pentru două jghebulețe la garaj. Pentru un jghebuleț la copertina din spate. Pentru înlocuirea unor rânduri de tablă pe partea dinspre Crângul Meiului. Abia atunci am înțeles și de ce casa de pe fundătură era construită așa. Imita oarecum pe cea de pe Păcii.
