Spații culturale nr. 93 (1)

Valeria MANTA TĂICUȚU

Fața urâtă a dezastrului

Când un popor, abia ieșit dintr-un regim concentraționar care i-a fragilizat valorile morale, se află la o răscruce, e greu de crezut că o va apuca, de capul lui, pe un drum corect. Entuziasmul eliberării, inocența politică și ignoranța totală în privința mecanismelor după care funcționează societățile de consum așa-zis liberale/ democratice vor determina rătăcirea. De multe ori în istorie noi, ca popor, am apucat-o pe un drum greșit, dar parcă niciodată efectele nu au fost atât de dramatice ca acum, când vedem rezultatele nesfârșitei epoci de tranziție: n-am construit nimic din punctul de vedere al civilizației moderne, ci am copiat doar o cantitate imensă de forme fără fond, care în niciun caz nu configurează structuri instituționale eficiente. La crearea haosului din economie, sănătate, educație, cultură ș.a.m.d. au contribuit din plin „aleșii”, mai ales primul dintre ei, tătucul încâlcit în meandrele concretului și adevărată mană cerească pentru o întreagă armată de trepăduși ai vechiului regim. Pe ei nu i-a interesat câtuși de puțin bunăstarea celor mulți și creduli, împinși buluc spre economia de piață, spre libertate, chipurile, spre noi culmi de cultură și civilizație.
Primele neglijate grosolan au fost educația și sănătatea, pentru că un popor incult și bolnav este mai ușor de manipulat. Acum ne mirăm că suntem în topul țărilor cu cei mai mulți bolnavi cronici, care refuză vaccinările de orice fel, preferând automedicația și rețetele de viață lungă și bună culese de pe internet.
Ne mirăm cum de am ajuns în topul țărilor cu cel mai mare procent de analfabeți funcțional, pentru că memoria de lungă durată nu ne mai ajută și nu mai suntem capabili să identificăm cauzele și să luăm măsuri eficiente pentru remedierea situației în care ne aflăm. Avem armate de psihologi, politologi, influenceri și alte vedete fabricate în laboratoarele complicate ale puterii și toți au bine puse la punct strategiile manipulării prin analize și sinteze halucinante, greu de demontat, atâta timp când nimeni nu-și mai bate capul cu identificarea premisei de la care s-a pornit și care mai mereu este una falsă.
De fapt, lucrurile sunt destul de simple: dezastrul din educație, de pildă, a început imediat după evenimentele din decembrie, când resursa umană din școli a început să fie afectată: șomajul a determinat migrația unor persoane fără pregătire pedagogică și de specialitate, care au ajuns, cu proptele, că am rămas balcanici până la os, să devină învățători și profesori (vă amintiți, poate, de dom` inginer de istorie sau de dom` inginer de engleză, mai ales de engleză, că, după decenii de limbă rusă, lumea era turbată să se „sincronizeze” cu valorile apusene și transatlantice, fie și prin dobândirea unei limbi de circulație internațională). Personalul necalificat de la început a fost completat cu directori de școli, inspectori teritoriali și chiar

miniștri complet străini de problemele educației, incapabili să propună reforme reale și, prin ele, să remedieze răul făcut deja în „epoca de aur”. Și lucrurile nu s-au oprit aici: privatizarea învățământului (deci adoptarea altor forme fără fond) s-a făcut sălbatic, cu încurajarea orgoliilor locale și a mediocrității. Tot felul de universități particulare au răsărit în patrie chiar ca ciupercile după ploaie, funcționând după ideile vreunui (fost) politruc cu ambiții de rector, în spații neconforme (nici după trei decenii învățământul privat nu are infrastructura/ logistica necesară), acceptând orice nulitate cu bani ca student și fabricând diplome pe bandă rulantă. Până la încercările timide de cernere/ erbicidare, instituțiile de învățământ s-au umplut până la refuz cu bălării: habarniști cu pretenții de mari educatori ai neamului. Când nu există personal calificat, e imposibil să-ți imaginezi că elevii vor dobândi abilitățile, performanțele, competențele etc. de care sunt pline programele școlare/ planurile de învățământ. Dacă mai luăm în calcul și manualele, puțin spus nereușite, stufoase, derutante, ilogice, cu informații care nu țin cont de scopul învățării și de vârsta celor educați (manualele de limbă română, de exemplu, par a dori să pregătească viitori critici literari, esteți și eseiști, nu vorbitori de limbă curat românească, corectă măcar gramatical), rețeta dezastrului e sigură.
Crescuți de mici cu telefonul/ tableta/ smartphonul în mână, educați în realitatea virtuală și neglijați, întâi de părinți, apoi de așa-zișii educatori care au umplut școlile, tinerii nu mai învață, nu mai citesc, nu mai dau doi bani pe școală și pe profesori, iau totul în glumă (e încă valabil ce spunea despre noi, acum un secol, Raymond Poincaré: Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de l’Orient, ou tout est pris à la légère”!) și ne mai mirăm de rezultatele la examene. Cui îi mai pasă cu adevărat de testele Pisa, de evaluarea națională, de bacalaureat? Violența din școli, bullyingul, comportamentele inadecvate fac, cel mult, deliciul știrilor de la ora cinci. Este intens mediatizat cazul vreunui un elev care și-a bătut diriginta în clasă, sau al unuia care vine cu un pistol la școală, sau al altuia care preferă cuțitul, mulți drogați, fumători de diverse, ignoranți și mândri de ignoranța lor, agresivi și debusolați, ce mai, tabloul e unul care-ți dă fiori, dar ce s-a stricat e bun stricat. Sigur că mai avem încă profesori/ educatori de ispravă, dar și elevi și studenți care chiar învață, care obțin medalii naționale și internaționale, care sunt preocupați de viitorul lor (bazat, în principal, pe obținerea unui lor de muncă în afara țării). Ei nu schimbă cu nimic fața urâtă a dezastrului.

La aniversară

Dan SANDU – 70

Născut la 31 martie 1954, în Târgu Ocna, județul Bacău, poetul, eseistul, publicistul și profesorul băcăuan este fiul lui Dumitru Sandu, învățător ardelean, și al Domniței (n. Adam), asistentă medicală, cu origini transilvănene, emigrată pe meleaguri moldovene după prigoana tereziană. Copilărește în Berzunți, Poiana Sărată și Târgu Ocna, urmându-și familia ori de câte ori tatăl său era mutat la o nouă instituție școlară. Își începe studiile la Școala Generală din Berzunți (1961-1964), continuându-le la Școala Generală din Poiana Sărată, comuna Oituz (1964-1966), Școala Generală Nr. 2 din Târgu Ocna (1966-1969) și Liceul „Costache Negri” (1969-1973, actualul Colegiu Național) din orașul natal. A început să scrie de timpuriu, destinul literar fiindu-i marcat de bunica din partea tatălui, Domnica Șerban, autodidactă, cititoare împătimită, care vorbea la perfecție rusește și ungurește și o rupea pe nemțește, de tatăl său, învățătorul, de profesorii Eugen Salahoru și Valeriu Filimon, la liceu și, respectiv, la universitate. Debutul literar s-a produs pe calea undelor, Radio București difuzându-i, într-o emisiune pentru copii, fragmente dintr-o poezie de 24 de strofe (1965). A publicat apoi în revistele școlare Steluțe (1966) și Trotușul, dar adevăratul debut îl consideră pe cel din revista literară Comentar (1976), condusă de Paul Teodorescu și Toma Alexandrescu. În perioada liceului a frecventat Cenaclul literar „Incertitudini solare”, coordonat de profesorii Georgeta Angheluță, Dumitru Zgăvârdici și Eugen Salahoru, printre colegii de dezbatere fiind poetele Daniela Caurea și Sanda Moise, viitorul istoric Corneliu Stoica, viitorul doctor în sociologie Ion Boboc, viitorul arhitect Liviu Benea ș.a., cu care a editat cele cinci numere ale revistei Trotușul. Apreciat și încurajat de Adrian Păunescu în revista Tribuna (1970), când folosește pseudonimul Victor Vintilă, e nevoit să-și satisfacă serviciul militar, după care urmează Școala Postliceală de Secretariat și Comerț Exterior din București (1976-1978) și, apoi, secția română-franceză a Facultății de Filologie din cadrul Universității bucureștene (1978-1982). În timpul studenției trăiește boema Capitalei, frecventând celebrele cenacluri bucureștene „Numele poetului” al revistei Luceafărul (Cezar Ivănescu), în paginile căreia și publică, „Săptămâna” (Eugen Barbu), „Ion Vinea”, „Comentar”, „Lumina”, „Relief românesc”, „Enăchiță Văcărescu”, „George Bacovia” ș.a. Tot în aceeași perioadă obține mai multe premii pentru poezie, între care amintim premiile I la Festivalul „Viitor de aur țara noastră are” (1977, 1978, 1979), la Concursul „Moștenirea Văcăreștilor” (1981), la Festivalul Național „Cântarea României”, dublat de Medalia de Aur (1983), la concursurile „România socialistă – patria mea dragă” (1984), „Tinerețea patriei” (1985), premiul al II-lea la acesta din urmă, dar cu proză (1982), premiul al III-lea la „Cântarea României” (1977) și la Europoesie (Paris, cu poezia La chanson de l’automne). După susținerea licenței, cu lucrarea Document și ficțiune în Scrisorile lui Ion Ghica, a funcționat ca profesor de limba română în satul Stejaru, lângă București (1984-1985), apoi la Școala Generală din Berzunți, unde a fost director coordonator al acesteia în două rânduri (1990-2001 și 2005-2009). Deși dăruit trup și suflet catedrei, reușește din când în când să evadeze în oraș, frecventând Cenaclul „Junimea nouă” din Onești și, sporadic, cenaclurile băcăuane „Avangarda XXI” și „Octavian Voicu”. La Onești se numără, de asemenea, printre fondatorii Societății Culturale „G. Călinescu”, redactorii revistei Jurnalul literar și participanții, an de an, ai tradiționalei manifestări „Zilele Culturii Călinesciene” și ai recitalului liric „Poetul în Cetate”. Chiar dacă primii pași îi făcuse încă din 1978, când poeziile sale au fost incluse în antologia Constelația inimii (Inspectoratul pentru Cultură Ilfov), editorial a debutat abia peste două decenii, cu volumul Vămi răstignite (Cuvânt înainte de Eugen Budău, referințe critice pe coperta a IV-a de Nicolae Georgescu și Cezar Ivănescu, Editura Corgal Press, Bacău, 1997). Acesta a fost urmat de volumele de versuri Albind de-atâtea primăveri (Prefață de Cezar Ivănescu, Editura Junimea, Iași, 2000), Poeme la negru (Postfață de Constantin Dram, Editura Universitas XXI, Iași, 2001), Herald în Talibania: 101 poeme (Editura Aristarc, Onești, 2007), distins cu Premiul pentru Poezie al Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor, Amintiri din Samsara (Prefață de Calistrat Costin, Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2011), răsplătit cu Premiul de Excelență pentru Poezie al revistei Plumb, și BT (Referințe critice de Calistrat Costin, Adrian Botez, Petre Isachi și Oana Buhosu, Editura Tipo Moldova, Iași, 2011, inclus în Colecția Opera Omnia). Creațiile sale poetice și publicistice au fost incluse, de asemenea, în mai multe ediții ale Almanahului Părinților (anii ’80), în antologiile Vara visurilor mele (Editura Amurg sentimental, București, 2002), Retrospective 2 (Editura Fundației Culturale Cancicov, Bacău, 2008), Ateneul scriitorilor (Editura Ateneul Scriitorilor, 2008) și Sub semnul lui Bacovia. Antologie pentru „mâine și mai mâine” (Editura Art Book, Bacău, 2015), precum și în sumarele publicațiilor Ad astra, Amurg sentimental, Argeș, Ateneu, Baaadul literar, Cadran cultural, Constelații diamantine, Convorbiri literare, Fereastra, Izvorul Nr. 1, Jurnalul literar, Oglinda literară, Orizont literar contemporan, 13 Plus, Plaiuri trotușene (care, în 1995, îi acordă un premiu pentru poezie), Plumb, SLAST, Viața băcăuană ș.a. Ca profesor și-a susținut toate gradele didactice, ultimul obținându-l cu lucrarea Structuri și valori mitice în lirica lui V. Voiculescu, a sprijinit activitatea educativă ca metodist al Inspectoratului Școlar Județean (2001-2010) și, câțiva ani, până în 2010, ca membru al Consiliului Consultativ al profesorilor de limba română din județul Bacău. Ca director, a dinamizat activitatea școlilor din comună, le-a reabilitat pe baza unor proiecte pentru care s-a bătut cu birocrația postdecembristă, iar școlii de centru i-a atribuit un nume care să o individualizeze, „Alexandru cel Bun”. Exigent când e vorba de calitate, s-a perfecționat continuu pe linie profesională, finalizând inclusiv cursurile de masterat ale Universității „Vasile Alecsandri” din Bacău (2006-2008), cu lucrarea Studii culturale și literare. Mișcându-se dezinvolt prin registrele limbajului poetic, a fost acceptat, în 2004, ca membru al Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor, integrându-se pe deplin în mișcarea culturală băcăuană. Bogata sa corespondență cu regretatul profesor universitar Valeriu Filimon a adunat-o în volumul Valeriu Filimon. Epistole către Dan Sandu (Editura TipoMoldova, Iași, 2012) și speră să aducă în fața cititorilor nu doar personalitatea proteică a prietenului său, ci și noi creații, pe măsura talentului probat deja prin cărțile anterioare. Scriitorilor care i-au fost aproape și nu numai lor le-a consacrat și dăruit în ultimii ani volumele Cântec de prieten (Bârlad, Editura Sfera, 2020), Premiul Special al Juriului la Festivalul Internațional de Creație „Vrancea literară” (2021), și Prietenocrația (Bacău, Editura Ateneul Scriitorilor, 2022), distins cu Premiul Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor la cea de a XX-a ediție a Festivalului Literar-Artistic „Avangarda XXII” (2023). Inclus în dicționare și comentat în paginile revistelor și volumelor de critică literară, are încă multe de spus, așa că nu ne rămâne decât să-i urăm sănătate și har în condei!
de Cornel Simion GALBEN

Dumitru Brăneanu

Trepte de înviere

De când gândul introvertit se-ntreabă,
Nebun mă are-n ochii ei prostia,
Povara chiar de și-ar spori cruzimea,
Viața nu mi se pare mai schiloadă,

Când sufletele toate vor fi tăcut,
Va mai rămâne un clopot la o poartă
Să sune-n univers o nouă soartă,
s-adune de prin vremi al lumii trecut.

Drept pildă se-nalță deasupra noastră
Mai marii lumii murdăriți de sânge,
De s-ar deschide pleoapa ta albastră

De pe pământ groparii-n iad s-or strânge,
Și chiar atunci în ceas de priveghere
Să urc spre cer pe trepte de-nviere.

Îmi port veșnicia

Dumnezeu și patria sunt iubire,
Se-ntind pe lume drumuri de miresme
Pentru sfinții care aduc cinstire
Și-nnobilează viața cu aghesme.

Inima se stinge palidă rază
De viermi care o rod la rădăcină,
s-o scap cu sufletul plin de lumină
când spiritul stăpânitor veghează.

Viscoliți de vise și singurătăți
Cinstea moare, dreptatea e-n surghiun
Credința-i bolnavă de prejudecăți

Și dragostea un moft de fată mare,
Pierdut-am, Doamne, spre Tine al meu drum
Și-mi port veșnicia în buzunare.

Cenaclul poeților din cer

Virgil CARIANOPOL
(29 martie 1908 – 6 aprilie 1984)

o mâinile înnoptate

o mâinile înnoptate în rugăciuni
o mările cu sânii de dantelă
o somnul trăind în concubinaj cu femeile
o pădurile mergând cu cerbii prin frunze
o domniță cu părul spălat în legendă
o castelul cu talia de țipăt
o cântecul rămas în drum ca un cerșetor
o continentul cu țărmurile mâncate de liniște
o pușcăriile fugind cu deținuții
o femeia mea pe care nu te-am văzut niciodată
o întâlnirile din vis.
o noaptea ca o soră de caritate
o tristețe a oamenilor de la capul bunei speranțe
o dimineți ale aristocrației mele
o țâțele cu vulturii
o prietenul cu neurastenie în degete
o marea mea indiferență
o sufletul sufletul.
d-lor
să ridice degetul cine este poet.

Aripile

Nu-mi pune aripi! – am strigat
spre îngerul ce mă ținea
când îmi vâra aripi cu sila
și-n umeri mi le îndesa.

Nu vreau!
Dar el, cu o răbdare
pe care numai îngerii o au
Nu mă lăsa, deși din ele,
Spuneam că nu știu cum să dau…

N-auzi?? – strigam.
Tocmai cu mine?
Nu fi așa ne-ndurător!
Nu le strica, le pui zadarnic.
Eu niciodată n-am să zbor!

Ești surd?? l-am zguduit lovindu-l.
Dar el tot mai aprins lucra.
Știa că voi avea nevoie
Știa c-odată voi zbura!…

Galatheea

Statuia se înalță să privească.
Oricare lovitură-i chin.
Sufere piatra dar frumosul iese
Din adâncimea gândului deplin.

Încet, încet își scoate îmbrăcămintea,
Și-arată gâtul, umerii și sânii,
Trăgând în jos veșmântul ca să-și vadă
Nerăbdătoare puritatea mâinii.

Își dezvelește mijlocul și șoldul
Cu zâmbet cald și ochiul sfiicios.
Cu cât coboară însă către coapse
Cu-atât își lasă pleoapele în jos.

Ar încerca să nu se mai dezbrace
Da-i și dorința ei de-a se vedea.
Cu orice țipăt ce i-l smulge dalta,
Femeia crește și mai mult în ea.

Despre mine

N-am dorit nimic întotdeauna
N-am cerut chiar de-aveam drept să cer,
N-am râvnit decât un strop de lună
Din lumina toată de pe cer.

N-am lovit zbătându-mă, vreodată,
Să-mi fac loc spre glorie-alergând,
N-am călcat pe visuri niciodată
Ca s-ajung în slavă mai curând.

N-am împins pe nimeni la o parte,
N-am voit împiedicând să sui.
Să-mi rămână visul mai aproape,
M-am zidit la temelia lui.

Am trecut prin toate ca oricare,
Am iertat pe cei ce m-au lovit,
Am cântat, că fără cântul-soare
Până azi de mult aș fi murit.

Mateiu I. CARAGIALE
(25 martie 1885 – 17 ianuarie 1936)

Singurătatea

E-așa de greu amurgul cu zarea-nsângerată,
Că-n parc sub teii-n floare ce gem înăbușit
Se-ncheagă unde groase de miere-mbălsămată,
Și-atât de-apăsătoare tăcerea-mpurpurată
Că simt cum plânge-n mine ceva nedeslușit.

Melancolia face în pieptu-mi să tresalte
Neînțelese doruri, în vreme ce-ațipind
Ființa mea de astăzi, în locu-i răsar alte
Vechi suflete apuse, mult mândre, mult înalte,
Zguduitoare patimi cu foc mărturisind.

Umbroasa-le poveste măreață se-mpletește
La murmurul ei sumbru plutind în depărtări,
Nostalgică gândirea în voie-mi pribegește
Și nesfârșit de tristă, se pierde, se topește
Într-un noian albastru de mistice visări…

Din crudele cătușe, ce încă mă mai leagă,
De omeneasca fire treptat mă dezrobesc,
Înseninată mintea-mi începe să-nțeleagă,
Cu-amar dezgust, a vieții zădărnicie-ntreagă
Și, liberă, străină de tot ce-i pământesc,

Se-nvoaltă, se-ntraripă, spre slăvi semeț se-avântă
Cutezătoare, gravă, mai sus, mereu mai sus,
În prada-nfrigurării ce aprig mă frământă
Renasc cel de-altădată, acel ce nu-l încântă
Decât singurătatea, dar singur, totuși, nu-s.

Căci dacă, dus pe gânduri, m-așez lângă fântână
Privind cum apa doarme pe netedul nisip,
Cu tâmplele în palme și-adăst în umbră până
Când lin și molcom ziua cu noaptea se îngână
În fluida oglindă, alături de-al meu chip,

În străveziu zăbranic aievea se ivește
O tainică-arătare… Adâncile-i priviri
Ce se răsfrâng prin lacrimi spre mine-și ațintește
Iar glasu-i ca-ntr-o rugă, tremurător, șoptește.
De mult cunosc ispita acestei năluciri…

Întotdeauna dânsa mă mustră cu blândețe:
– De ce-mpotriva firii hain te răzvrătești;
Tot ce-i frumos în suflet de ce lași să înghețe
Jertfind trufiei sterpe senina tinerețe?
Ia seama că ea trece și n-o mai regăsești.

A-ți înfrâna încearcă sălbatica pornire,
Cât mai e timp, te-ntoarce din drum, nu șovăi!
Scăparea e-n credință, nădejde și iubire,
Prin ele doar s-atinge fugara fericire,
Urmează-le deci legea și nu te vei căi…

– Taci, îi răspund, mai scumpă îmi e a mea durere,
Prin ea spre-nțelepciune eu cugetu-mi ridic,
Ce-mi pasă dacă sufăr, când sufăr în tăcere,
Când nu cârtesc, nu blestem și nu cer mângâiere,
Când nu mă-ncred în nimeni și nu cred în nimic!

Iubirea e robie; trădarea – umilință;
Nădejdea? ce-mi rămâne a mai nădăjdui?
Precum în nepăsare trăiesc fără credință
Voi ști deopotrivă să mor fără căință,
Chiar clipa ce-a din urmă o voi disprețui.

Cât mai curând ea vie, aducă-mi alinarea
De veci și voi primi-o netulburat și mut –
Spre a putea respinge și-atunci înduioșarea
Goni-voi amintirea și voi chema uitarea
Să-mi legene sfârșitul, al liniștii-nceput.

Că margini nu cunoaște păgâna-mi semeție,
Afară de trufie nimic n-avut-am sfânt,
Mi-am răzbunat printr-însa întreaga seminție,
Și sub călăuzirea-i pășesc cu bărbăție
Pe-atât de aspra cale a negrului mormânt…

Cu amăgiri deșarte și seci seninătatea
De tinzi să mi-o mai turburi, de-acum e în zadar…
Piei dar și-n pacea nopții îmi lasă voluptatea
De-a fi cu totul singur, redă-mi singurătatea…
Târziu ușoara șoaptă, încet se stinge, iar.

Din ce în ce mai ștearsă, ciudata arătare
Pe nesimțite piere din undele-argintii,
Când spelb și searbăd cerul iar sângeră la zare
Și, deșteptând frunzișul, a dimineții boare
Îmi spulberă-ncântarea grădinilor pustii.