Fărădelegea lui Călin – Ciful civil
Un strop de aroganță românească nu strică…. Prea mult.
Tratamentul legislației străine depinde în mare parte de apelant. Să vrea, să ceară. Apoi intervin expertizele, avizările expertului, apoi atestarea judecătorească. Să dovedească apelantul că un astfel de conținut al legii pe care și-o dorește aplicată există. Și, dacă nu poate, rămâne cu ce este: legea română. (Art. 2562)
Interpretarea legii străine, corect, așa cum se procedează acolo unde se aplică și cum se aplică. Însă problema mea rezidă în traducere și posibilitatea aplicării în România. Fiindcă de multe ori ce au ei n-avem noi. (Art. 2563)
Încălcarea. Tocmai despre acest lucru mă îngrijoram și eu după ce îmi făceam probleme dacă există cadru aplicativ. Prin urmare, depășirea normelor, chiar fraudarea legii române prin aplicarea celei străine, incompatibilitatea principială cu legislația română, cu a UE și cu drepturile omului, exclud uzul legii străine. La post, deci, tot legea românească. (Art. 2564)
Gradul de asemănare. Este mare, se merge pe mâna celei străine, este mică, se caută una apropiată. Totuși, această târguială nu se aplică în cazul legislației stării civile, a celei ce stabilește capacitatea persoanei (nescrisă, sper la cea de exercițiu) ori dacă părțile au convenit ce lege aleg de comun acord. (Art. 2565)
De aceea românului și oricui de aiurea le-ar sta bine la ei acasă. N-ar mai avea bătăi de cap cu fel de fel de cotloane judiciare. Cum ar fi și imperativitatea reglementării raportului juridic cu extraneități. Clar prioritar, dar fără să se mai țină cont de ce s-a stabilit până acum și ce în continuare. Clar din partea română. Ca prioritatea să vină de la alții și să se aplice, trebuie ca gradul de conexare cu legea română să se apropie de maxim, situație care aplică și normele de care amintisem: obiect, scop, consecințe. (Art. 2566)
Ce s-a câștigat ca drept în străinătate este recunoscut și la noi, numai să nu încalce ordinea publică de drept internațional privat român. (Art. 2567)
Clamam și rămân fidel acestui principiu, restrângerea anumitor articole. Cum nu mă sfiesc să cer separarea. Dacă tot definești legea națională, păstreaz-o de sine stătătoare. Și trece apoi cazuistica la aplicarea ei în alt paragraf. Se pot scuza, la o adică, legând explicarea de cetățeni sau naționalitate a persoanelor juridice. Al. 2 este martor dorinței mele, în el se vorbește deslușit despre aplicare pentru cei cu mai multe cetățenii. Viabilă legea statului în care cetățeanul are ,,… reședința sa obișnuită.”. Eu știu pe cineva care și în România, și în Germania are reședințe și ambele i se pot ,,imputa” ca obișnuite. Cât despre cei ce n-au nicio apartenență statală, zice-se că jurisdicția legalității este cea în care are, la fel ca adineauri, reședința obișnuită. Și cei care nu au deloc, care stau pe unde apucă? Un posibil răspuns ar fi prin asemănarea cu statutul refugiaților. (Art. 2568)
Art. 2569 caută să potrivească omul după țară și legile sale, care, pentru a fi aplicate, au nevoie de două procese: de determinare și de probare a cetățeniei. Acolo unde este cel puțin una. Și care se invocă.
Mă așteptam și la o reglementare a apatrizilor fără o reședință. Ce nu se găsește în ultimele două articole ale titlului.
E tot nebulotică poziționarea obișnuinței și principalei locuințe. Se leagă de aspectul profesional, deși nu este prezentat ca variantă sau variabilă, ajungând până la echivalarea cu ,,… stabilimentul său principal.” (s-o spunem pe șleau ce era odinioară stabilimentul? casa… curvăsăriei). Salutară lipsa de obligativitate a formalităților legale de înregistrare. Aceeași greșeală se perpetuează și la Al. 2 unde între circumstanțele personale vs. profesionale nu avem pe lângă varianta cumulativă, și, și pe cea alternativă, sau. Sunt destui care nu muncesc și trăiesc din alte tipuri de venituri, nu exercită o profesie. Cerința: să se indice astfel ,,… legături durabile cu statul respectiv sau intenția de a stabili asemenea legături.”. Și ce, nu poți locui oriunde fără un astfel de interes? Al. 3 este pentru cei care au citit cele două anterioare alineate și tot nu s-au dumirit ce este reședința obișnuită (scrie însă negru pe alb în Al. 1): stabilimentul principal. Și ca să fie și mai explicit (de când tot aștept o școlărească din asta!), cest stabiliment, pentru persoanele juridice, este locul unde s-a fixat administrația. Știți cum funcționează actualmente multe firme cu puncte de lucru în mai multe țări. Ăl de o are în acte stă unde stă, iar administrația și ceilalți sunt împrăștiați prin lume, luând decizii și lucrând prin intermediul internetului. Al. 5: că dovada stabilimentului se poate face cu orice se poate proba. (Art. 2570)
