Cenaclul Alexandru Sihleanu – 23 Martie 2024

VIAȚA ESTE UN NESFÂRȘIT IZVOR DE INSPIRAȚIE PENTRU CREAȚIA ARTISTICĂ

Sâmbătă, 23 martie, Sf. Cuv. Mc. Nicon și cei 199 de ucenici ai lui. (Sâmbăta Sf. Mare Mc. Teodor Tiron. Pomenirea morților), ședința Cenaclului literar-artistic Alexandru Sihleanu de la Centrul Cultural Florica Cristoforeanu din Râmnicu Sărat a debutat, cu momentul in memoriam Mircea V. Homescu. În această zi, înainte de toate, să-i pomenim pe cei plecați dintre noi: Gheorghe Șaramet, Grigore Radu Stănescu, Costache Florea, Ștefan Șerbănescu, Mihai Voicu, Mircea V. Homescu, Matincă Costea, Smarandache (Manea) Agheană. Matincă Costea astăzi ar fi împlinit 90 de ani. Cei prezenți au păstrat un moment de reculegere în cinstea lor. Dumnezeu să-i odihnească în pace!
A continuat lectorul de serviciu dl Viorel Dodan cu un grupaj de poezii și două scenete. Vă ofer lectura: „(Fericire) fericire/ e în prima clipire/ din zorii de zi/ a ostenelii de-a fi// fericire/ e în acea adormire/ într-o altă noapte/ printre stele și șoapte// fericire/ e într-o mare iubire/ ca o alinare/ după o vindecare// fericire/ e-o dulce amăgire/ a stării de bine/ și-a iubirii de sine// fericire/ e într-o regăsire/ a acelui firesc/ profund omenesc// fericire/ e acea mântuire/ după păcate/ cărate în spate// fericire/ e o eternă uimire/ a clipei fugare/ spre o lumânare…
(Poeții) S-au adunat acum poeții în poiată/ să vadă cum e poezia despuiată,/ să-i cerceteze puritatea goliciunii/ și să-nțeleagă măruntaiele minunii…// O tot analizează printre versuri/ făcând interminabile demersuri/ ca nurii albi, de rime, să-și arate/ în fața ochilor, cu multă voluptate…// O vor hulpav, în diferite forme,/ să li se dăruiască fără alte norme,/ poftesc la trupul ei firav, semantic,/ gândind mărunt, simțind gigantic…// Dar ea, deși știind că-i mult dorită,/ se lasă-n continuare amăgită,/ de toți nebunii ce-o pipăie pervers/ să scoată de la ea măcar un vers…// Nu-i pasă nimănui de sensul ei,/ amestecat prin iambi și prin trohei/ în rimele perechi și cele-mbrățișate,/ de versu-i alb, silabele ritmate…// Toți vor, cu ea să se mândrească/ dar nu s-au obosit să o iubească…/ de ce ar face-o? Doar ei sunt poeții/ cei aroganți, cunoscători ai vieții!…
(De Ziua Apei) De ziua apei, îi urez,/ să curgă în continuare!/ Să rămână al vieții miez/ și fără poluare!// Să rămână a tuturor/ rece, incoloră,/ tot lichidul inodor/ și la orice oră!// Să rămână tot așa,/ ca la începuturi,/ toată lumea să o bea,/ cu sete din puțuri!// Sau cu-aceeași sete,/ celor de la blocuri,/ de la robinete, să le stingă focuri…// Minerală, plată,/ cum o fi, plătim!/ Chiar dacă-i cu… plată, de nu bem, murim!// Se usucă gura/ când vezi cât e… plata!/ Când citești factura,/ sudoarea e gata!// Ridici ochii-n cer/ și îți faci o cruce,/ apoi în pământ, înjurând… de dulce!// La școală ne-nvață,/ cu destul temei,/ că apa e viață,/ în ansamblul ei…// Însă de o vreme,/ nu mai e așa…/ Trăim în dileme:/ ,,Ne ucide ea?”// Fiindcă-i poluată,/ chiar de la izvor/ n-o mai fi curată/ nici în viitor!// Chiar și otrăvită,/ noi tot o plătim,/ c-o bea om sau vită,/ toți ne-mbolnăvim!// Aud că spun unii/ ce n-au dat la sapă,/ că de răul lumii,/ tot apa ne scapă…// Că se impregnează/ cu o energie/ și ne afectează/ parcă ar fi vie…// Dacă mă gândesc,/ cred că au dreptate/ că-n traiul lumesc/ este răutate!// Cât e în ființă,/ Omul sparge, sapă,/ dar ultima dorință,/ e să bea tot… apă!/ muguri de verde// În firul ierbii ce se pierde/ în adoratul cer albastru/ e nesfârșitul dor de verde/ și tril de pitpalac măiastru// Se lasă Cer peste pământuri,/ îndrăgostit de nemurire/ zefirul suflă peste muguri/ blând îndemnându-i la trezire// Iar ei, abia simțind îndemnul,/ își ies, timid, din adormire,/ și-așteaptă înc-o dată semnul/ pentru o altă înverzire/ Așa a fost mereu, dintotdeauna,/ povestea firului de verde/ ce, din pământ renaște-ntruna/ și-n nesfârșirea cerului se pierde…
(Masa tăcerii) lumina unei Luni albastre/ cu stranii irizări profunde/ e martora tristeții noastre,/ și a însingurărilor fecunde// zadarnic vrea să încălzească/ masa de piatră dintre noi/ ce pare-atât de nefirească/ cum par atâtea vieți de soi// iar între noi n-a mai rămas/ decât arsura pietrei ascuțite/ pe care o simțim la orice pas/ făcut pe vorbele neșlefuite// lumina Lunii cea albastră/ învăluie-n tăcere adâncă/ tristețea de la masa noastră/ și o speranță ce nu moare încă…
(Învățat) Învăț de la floare/ cum se moare frumos,/ sărutată de Soare/ c-un sărut mincinos…// Învăț de la iarbă/ să renasc dup-o coasă,/ după lama ei oarbă/ și mâna osoasă…// Învăț de la ape/ liniștea din răgazuri/ înainte să scape, și să rupă zăgazuri…// Învăț de la frunze/ recăderea din ramuri/ și plânsul în pânze/ agățate la geamuri…// Poate, vreodată,/ o s-ajung un învățat!/ Când viața mea toată/ se va fi terminat…
(Bătrânul sforar) Într-un sat de la câmpie,/ chiar lângă Sfatul Popular/ rămas fără de meserie,/ trăia un bătrân sforar…// Nu e nimeni să îi ceară/ vreo lucrare sau ceva…/ Acum toți au câte-o sfoară/ și cu toții trag de ea…// – Nu mai este cum era/ când eram tânăr fecior,/ când lumea se bucura/ de folosul sforilor…// Legau caii la căruțe/ și vacile pe islazuri,/ iar copii în cămășuțe/ nu făceau atâtea nazuri…// Se-ncingeau așa cu ele/ desculți și cu pielea goală,/ iar de alte sforicele/ atârnau traiste de școală…// Acum, vremea s-a schimbat/ și mai nimeni nu mai știe,/ căci satu-i modernizat,/ la ce-i bună o frânghie!// Tot aud de-atâtea ori/ că unul, numit Cutare/ cică ,,trage niște sfori”/ ca s-ajungă un om mare!// Sau că unul, la necaz,/ a tot zis că se omoară,/ dar, a zis că n-are haz,/ fiindcă n-a găsit o sfoară!// Când era pe vremea-ailaltă,/ foloseam la sfoara mea/ doar un singur fel de plantă/ ce, cânepă se numea!// Astăzi, unii spun în barbă/ despre cânepă, că-i bună/ folosită doar ca… ,,iarbă”/ ce, belelele adună…// Mă duc și eu din astă viață/ că, doar n-oi fi nemuritor,/ iar ea-mi atârnă tot de-o ață/ care se rupe-ncetișor…// Și oi muri, că sunt bătrân,/ iar vremea mi-este pe sfârșite,/ însă în urma mea rămân/ mulțimi de frânghii împletite…// Sfori bune, pentru vremuri rele/ care-mpreună o să țină/ lucrurile bune între ele,/ când vreo furtună o să vină!// Tot așa și în această țară/ ar trebui să ne legăm/ cu toții de aceeași sfoară,/ dacă mai vrem să rezistăm!…
(Rătăcire) amândoi, în aceleași timpuri,/ împărțind aceleași Olimpuri,/ despicând zările prin cuvinte/ fulgerând aduceri-aminte…// rătăciți în pădurea de gânduri,/ căutând calea printre rânduri/ și prin mulțimile de miresme/ împrăștiate din catapetesme…// nu-i timp de tratate de pace,/ iar războaiele vor să provoace/ niște obscene căderi de cortine/ pe tragedii adolescentine…// în acest freamăt al regăsirii,/ stăm la marginea înnebunirii/ așteptând abisul să ne inunde/ cu nesfârșirea unei secunde…
(„Câinească”) Se zice că, pe la Buzău,/ ,,oraș deschis” în felul său/ încep unii să se vaite/ fiindcă umblă câinii-n haite!// Acelora care se plâng,/ cu acest ton ușor nătâng,/ le spun că-i bine, pân’ la urmă:/ nu umblă ca noi, în turmă!// Nu stau ca noi, închiși în cușcă,/ și, poate latră, dar nu mușcă/ așa cum fac oameni ,,turbați”,/ ce spun că sunt… evoluați!// S-a dovedit de-atâtea ori,/ că peste tot sunt ,,lătrători”/ care nu latră, dar te mușcă,/ dacă le dai drumul din ,,cușcă”!// La noi, la Râmnicu Sărat,/ problema lor s-a rezolvat,/ căci fiecare-și știe locul/ și cât de mare e… ,,padocul”.// De-aia vă zic, dragi buzoieni,/ uitați-vă la râmniceni/ cum au ieșit la socoteală/ fără atâta… ,,hinghereală”!// Tot ,,latră” unii și tot plâng,/ după lalelele din Crâng,/ că-s galbene, neprotejate,/ și de aceea-s neglijate…// Însă nu văd, probleme care/ acum, sunt mult mai arzătoare/ și-n loc să dea atât din mâini,/ mai bine s-ar uita la câini!// Lăsați, domnilor, laleaua,/ fiindcă alta e beleaua:/ n-o să știm, mâine-poimâine,/ care-i om și care-i câine!// Că mult prea mult ne-asemănăm,/ unul pe altul ne mușcăm,/ și mulți am fost, să mă scuzați!,/ la fel ca ei… ,,microcipați”!
(Gramatică melodramatică) Tu, cea din fire prea melodramatică,/ și cu o grea obsesie pentru gramatică,/ dacă îți declaram amor cu multă patimă/ tu mă certai că nu am pus și cratimă!…// Tu îmi spuneai că mă iubești infinitiv/, și că nu există-n lume niciun adjectiv/ care-ar descrie acest complex aspect,/ și totul ne părea mai mult ca perfect…// Eu, pentru tine eram unicul subiect,/ tu, pentru mine, complement direct,/ ne acordam așa în gen, număr și caz,/ și de aceea, n-aveam niciun necaz…// Dar, dintr-o dată, totul s-a terminat,/ când ai plecat, grăbită, cu un predicat,/ și ai mai pus și acea virgulă între noi,/ iar asta-i interzis, o știm amândoi!// Și totuși, eu am crezut în conjugare/ și în acel moment sublim de declinare,/ prin care mai speram să ne-mpăcăm,/ și, de la capăt, cu paragraf, s-o luăm…// Nu pot să cred cât am fost de naiv/ și că n-am fost decât un substantiv/ comun, ce n-a avut nicio valoare,/ și nu s-a scris vreodată cu literă mare…// Te-a fermecat un predicat verbal,/ ce te-a făcut să crezi că sunt banal,/ că n-am vreo funcție în propoziție,/ ba chiar c-aș fi cu el, în opoziție…// Nu ți-a plăcut că sunt prea emotiv,/ și că nu pot fi acel verb copulativ,/ de care să te poți simți determinată/ să-i stai alături pentru fraza toată…// Când ai plecat, nu ți-a păsat defel,/ ai vrut neapărat să te… conjugi cu el,/ și n-ai putut găsi un altfel de motiv,/ decât acela că-s prea… acuzativ!// Că uneori sunt mult prea reflexiv/ de-a dreptul, ca un pronume posesiv,/ că n-am deloc acel curaj al afirmării/ și că te-am pus sub semnul întrebării…// Că n-am avut vreo funcție în frază,/ precum au avut și alții, mai de vază,/ că nu te-am scos deloc în lume,/ și că te-ai ales doar c-un pronume…// Nici ăla demonstrativ de-apropiere,/ ba, te-ai ales și cu o calchiere,/ de care nu mai scapi, și ești nervoasă/ încât arunci cu epitetele prin casă…// Eu te iubesc așa cum ești, subiectivă,/ și te găsesc în continuare, completivă/ directă, și chiar ți-am iertat trecutul,/ mai ales partea aceea cu… băutul!…// Știu că-s sărac, și că sărac mi-e verbul,/ însă mândria mea a fost mereu, adverbul/ și-am fost la participiu, am fost și la supin,/ ba chiar și la gerunziu, însă numai puțin…// Ce-aș mai putea să fac să-ți demonstrez/ câte cuvinte, în fraze lungi să mai așez,/ căci firea-mi nu mă lasă să fiu imperativ/ deși aș vrea să fiu și eu mai… vocativ!// N-ai înțeles că sunt un tip romantic,/ nemângâiat, bătând câmpii, semantic,/ mereu în căutarea sensului pierdut,/ și cel considerat de tine, fără atribut…// Poate mai crezi că sufletu-mi defunct/ nu poate să renunțe și să pună punct/ și că ți-am fost mereu doar o extensie/ pe care ai ținut-o-n puncte de suspensie…// Dar, timpuri ale verbului, s-or toarce,/ și, părăsindu-l, la mine te-oi întoarce,/ rugându-mă să ne unim într-un discurs/ în murmur de cuvinte ce s-au scurs…
(Alfabetul unei morți anunțate) Au dezbrăcat de frunze Toamna/ Blasfemiind versetele-n cuvânt,/ Cu sălbăticie, dezgolindu-i taina/ Desăvârșirii sale pe pământ…// Ea și-a ascuns sub hlamida de ploi/ Ființa sa firavă și discretă,/ Gingașă ca o nestemată în noroi,/ Hieratic scrisă-n cartea cea secretă// Intimitatea ei de tânără fecioară/ Jelește necinstirea cea hulpavă,/ Karma necruțătoare, care o omoară,/ Lapidar și rece, ca pe orice sclavă…// Mulțimea tulburată vrea să se amuze,/ Nimic nu pare s-o impresioneze,/ O însoțesc cu zâmbetul pe buze/ Pe drumul către eșafod, s-o amputeze…// ,,Qui prodest?” este unica-ntrebare,/ Răspunsul, însă, iscă noi contuzii/ Se lasă încă așteptat în continuare/ Și peste el plutesc mirabile confuzii…// Trec peste toate, șiruri de cocori,/ Țipându-și unghiular perpetua plecare/ Uitându-se cum, ca de atâtea ori,/ Vântul e martor la a Omului trădare// Xenofilia cea feroce mușcă din mulțime,/ Yoghinii cei bătrâni vestesc sfârșitul/ Zilelor toamnei, prin alte morți sublime…
(Killer) de multe ori/ m-am simțit vinovat/ că am ucis/ cu alegerile mele/ Libertatea/ sunt eu oare/ mai puțin vinovat/ decât un criminal în serie/ un ucigaș al Timpului/ în care aș fi putut trăi?
(Iată-mă) Iată-mă, cum stau în fața ta/ în toată goliciunea mea/ tot așteptând/ un semn, ceva…/ Nu mă mai pedepsi așa!…// Iată-mă, sunt tot același eu,/ cel ce te-a ignorat mereu/ și care s-a închipuit un zeu/ clădind un templu doar al meu// Iată-mă, acum când vin,/ împins de-o mână de destin,/ nemulțumit că nu-s deplin/ un sclav al Timpului hain…// Iată-mă, sunt doar un om/ născut din așchii de atom/ crescut la umbra unui pom/ cu seva unui cromozom…// Iată-mă, te uită bine,/ și vezi ce ai greșit la mine,/ poate că sunt prea plin de sine/ încât Pământul abia mă ține…// Iartă-mă, cum doar tu poți/ așa cum i-ai iertat pe toți,/ și pe cinstiți și pe cei hoți,/ pe înțelepți și idioți…// Iartă-mă, nu-s cel mai rău/ decât acei din jurul său/ care hulesc cuvântul tău
căzând în nesfârșitul hău…
(Radiografia unui fluture) pacientul/ are un istoric ciudat al bolii/ o singură zbatere de aripă/ în ecosistemul pădurilor ecuatoriale/ a declanșat odată/ o furtună devastatoare/ în Oceanul Atlantic/ o mistuitoare iubire/ care a tulburat/ un întreg metabolism/ al unor îndrăgostiți/ dar mai presus de toate/ radiografia/ a revelat/ o metastază/ a zborului
(Simțământ) Nu mai avem nimica sfânt,/ nu mai e pace pe Pământ,/ rămas-am fără simțământ,/ doar goliciune e-n cuvânt…// Minciunile ne sunt veșmânt/ iar adevăru-i gol în vânt/ mințim senin sunt jurământ,/ și cerem lumii crezământ…// De toate cele care sunt/ ne lecuim doar în mormânt,/ și fiindcă Viața ne-a înfrânt,/ facem cu Moartea legământ…// Ce s-a ales de-acel avânt?/ În neputință ni s-a frânt,/ nu mai avem nimica sfânt/ și nu e pace pe Pământ…
(Semne) Între zbor și pământ/ E un cer de cuvânt,/ E un verb infinit/ Conjugat, împlinit…// Între virgule reci,/ Mărginite și seci,/ Căutându-și un rost/ În vremuri ce-au fost…// Sprijinite în puncte,/ Alte semne defuncte/
Bântuie printre pagini/ Zdrențuite pe margini…// Și în calea lor// Se-așterne covor/ De cuvinte supuse/ Și gânduri nespuse,..// Se întinde o lume,/ Fără zâmbet și nume…// Nesfârșite mirări/ Rătăcesc pe cărări.
(Odă) O, dă-ne Doamne minte!/ Și numai bine-n viață!/ Noi te rugăm fierbinte,/ Cu lacrimi reci pe față!…// O, dă-ne mintea-ntreagă,/ Și nu ne-o da în rate,/ Căci, deși ne este dragă,/ Mereu e-n altă parte!…// Și când ne vezi în turmă,/ Mergând buluc cu toții/ Dă-ne-o pe cea din urmă/ Poate se schimbă sorții…// O, dă-o celor care n-au/ Nici de doi bani speranță,/ Că, poate-odată ce o au,/ Vor pune-o și-n balanță!
(Pământul) n-am mai umblat desculț/ de când eram copil,/ n-am mai simțit/ pământul și căldura lui/ nici praful lui fierbinte, arzător,/ frământat de roțile cu spițe/ ale căruțelor întorcându-se de la câmp…/ umblam atunci o zi întreagă,/ o săptămână, lună, vara toată…/ din el ne luam puterile de hoinăreală/
că nu ne trebuia nici masă, nici odihnă…/ aveam doar praful între degete,/ în urechi și-n părul ciufulit…/ îl aduceam acasă/ ca pe un trofeu de vânătoare,/ când ne-ntorceam, în orele târzii…/ ne despărțeam cu greu de el,/ căci mama ne spăla/ dar noi știam că mâine alt pământ vom câștiga/ în cursa inocentă spre a crește./ ,,- Vedea-v-aș mari, să fiți curați!”/ zicea râzând, sărmana mama…/ să nu uitați pământul în care v-ați scăldat și ați crescut/ și nici acele mâini ce v-au spălat!/ din ele ne luăm încă energia,/ chiar dacă nu mai umblăm desculți…/ pământul ăla-i tot acolo/ și mai așteaptă încă tălpile goale/ de copil,/ care să-l frământe,/ iar el să le încălzească din adâncurile lui,/ râzându-și în pietre/ și-n păsări la orice urmă de copil/ pe obrazul lui îmbătrânit/ de atâtea altele înaintea noastră…

(La doctor)
– Să intre următorul!
– Da! Io sunt!… Haideți, bre, doamnă, că io am fost de-azi dimineață aci!… Iote la ea?!… Bună ziua, don` doctor!… Ia uite?! Da` ce credea ea?! Că așa merge?… Pfff!
– Luați loc! Care-i problema?
– Problema e că s-a înrăit lumea, don doctor! Păi, io viu aciișa de la cinci dimineață, cu rata de patru ca să hiu primu` la rând și vine ăștea de la oraș care se trezește ca boierii la nouă și vrea să intre-n față!…
– Bre, care e problema matale? Ce te doare? De ce-ai venit?
– Mă doare, don doctor! Mă doare că nu mai e lumea aia cum erea odată…
– Bre, tataie! Ce boală ai?
– Păi, aia e! Am boală pă ăștea de la oraș!…
– Bre, tataie! Ești bolnav?
– Păi, cum să nu? Că altfel nu vineam la matale, don doctor!
– Așa, și de ce ești bolnav?
– Iete, mă doare aciișa, într-o parte!… Ia bagă matale mâna!… E… e… e… acoloșa, la buzunar! Ce-ai găsit?
– Bre, ce-i cu plicu` ăsta?
– Pii, l-am adus cu mine, să… că de-aia mă durea într-o parte!
– Bre, matale știi cum se numește treaba asta?
– Piii, nu știu, păcatele mele, că io n-am școală multă ca matale! Ce să știu io de-astea de doctori?!
– Bre, asta se numește șpagă!
– Aoleu! Și e grav, don doctor? Mă mai fac bine?
– Bre, e cam grav! Da` dacă te tratezi, te faci bine!
– Așa, don doctor! Că-mi zicea și baba mea: ,,Mă, dacă o muri unu` din noi, io mă duc la mămica, să știi!” Da` acuma, m-am liniștit!…
– Bre, ia ăsta înapoi și să nu mai spui la nimeni, că te ia poliția!
– Aoleu, păcatele mele! Da` de ce să mă ia? E prea puțin?
– Bre, tataie, matale îți arde de glumă, da` asta e o treabă serioasă!
– Pi, de-aia am venit și io don doctor! Că am râs io cât am râs, da` văz că nu prea e de râs! Mie să-mi spui drept: cât mai am de trăit? Să mă pregătesc, să pui baba să-mi facă coliva… că scândurile le-am pus de mult, în pod la uscat… Aia e! He, he! Cum zice și băiatu` ăla care râde mereu! Tare drag mi-e de el! Că așa eram și io: numa-ntr-un râs și-o veselie am dus-o toată veața! Da` acuma… O să vază și el!…
– Bre, pân` la urmă, de ce-ai venit? Ce te doare?
– Pi, nu-ți spusei? Mă doare-ntr-o parte!
– Asta am văzut! Da` nu-i de-acolo! Altceva?
– Piii… altceva n-am! Că atâta mi-a zis baba că trebe!…
– O trimitere, ceva, ai? De la medicul de familie?
– Trimitere? Am, că m-a trimes baba! Zice: ,,Du-te, mă, la un doctor! Nu vezi că te-ai ramolit de tot? Să-ți dea nește buline de-alea de ia toată lumea!” Și am venit, na! Că, ce să fac? Să mă cert cu baba?… Și, ce doctor de famelie? Că-n famelia mea am rămas numa` io cu baba mea! Copchiii e plecați toți, ne vedem numa` pă hațap… pă internețile-alea…
– Tataie, câți ani ai?
– Da` cine mai știe, don doctor? Io nu mai țiu minte, da` stai c-o întreb pă baba mea! Că ea e cu anii, cu astea! Ea știe toate alea!… Stai oleacă, să-i dau un telefon!… Alo!… Filico!… Auzi, fă, mă-ntreabă don doctor aicea!… Da, fă, am ajuns!… Da!… Mă-ntreabă don doctor că cică câți ani am?… Ce?!… Câți?!… Zi, fă, mai tare, că știi că n-auz cu urechea asta!… Douășcinci?… Auziți, don doctor, că, cică douășcinci!… Ce zici?! A, opzeșcinci?… Aaaa, văz că nici tu nu mai știi!… Ce?!… A, da, i-am dat! I-am dat! Da` n-a vrut să-l ia, că cică e boală gravă și mă bagă la pușcărie de nu mă mai fac bine toată veața!… Hai, te pup, fă! Vorghim acasă!… Deci, opzeșcinci, don doctor!
– Așa, deci! Ia zi matale, mănânci bine? Dormi bine?…
– Da` cum! Mănânc toate alea și dorm ne-ntors!… Ba, din când în când… și cu baba mea!… Știi alde matale! He, he!
– Ha, ha! Adică, ce faci?
– Pii… ce face omu` cu femia lui, noaptea-n pat! Ne dăm cu alifii… când ea pă mine, când io pă ea!…
– Ha, ha! Cu ce alifii vă dați, bre?
– Alifii de-alea de oase!…
– Bre, n-auzi! Du-te matale acasă, că n-ai nici pe dracu`! Ești sănătos!
– Aoleu! Ba, pă dracu` îl am, don doctor! Că trăiesc de… nici nu mai știu de când!… cu ea-n casă! Că muierea-i dracu` gol! Că erea bine când erea goală la tinerețe… Ăhă! Nu ca acuma!… Da` bine că-s sănătos în rest!… Și cu ăsta ce fac acuma?…
– Ia-i babei ceva frumos de la piață! O basma, ceva…
– Eii, oi vedea io! Da` o țuică pentru mine poci să iau?
– Poți, poți! Mergi sănătos!
– Sănătate și matale, don doctor!… Alo!… Fă, Filico!… Nu, fă! A zis că-s sănătos! Na, că nici acu nu scapi de mine!… Auzi, fă? La ce oră e rata aia de trei jumate?…

(La coadă la cultură)
După amiază toridă într-un oraș, într-un viitor ipotetic… În parcarea unui fost magazin, se vede o coadă imensă care șerpuiește printre mașinile parcate și se termină la stradă…
– Credeți că mai apucăm și noi ceva?
– Dracu` știe, doamnă!… Că văz că ies ăștea cu cărucioarele pline! Că nu-i mai satură Dumnezeu!…
– Da, așa e! Trebuia să se dea câte puține la fiecare, ca să ajungă la toată lumea!…
– Dumneavoastră ce vreți să luați?
– Eeei, vreo două capitole din ,,Marile Speranțe”! Că nu-mi permit pe tot! E scump!… Da` dumneavoastră?
– Eeei, io mă gândeam să-mi iau niște ,,Solenoid” de-ăla, că am auzit că e ieftin și e de-al nostru, românesc!…
– Daaa, io am avut noroc că l-am găsit la promoție și l-am luat acum un an!… Ba, i-am zis vânzătoarei să mi-l felieze, ca să-l pot citi ca lumea!…
– Ia uite domnule, ce avari! Au luat ei toate volumele lu` James Clavell! Băi, nene! Mai lăsați și pentru alții! Da` nu vă gândiți că mai e și alții care ar pofti să-l guste?!
– Ce vrei, mă?! Vezi-ți de treaba ta!
– Aaaaoleeeu! Vai de capu` tău! Degeaba cumperi cărți cu sacu` dacă nu te duce capu`!… Este doamnă?
– Așa e, domnule!… Niște inculți, domnule! Care cumpără cărți numa` așa, ca să facă impresie!… Hai, că, poate intrăm și noi, că văd că avansează coada!…
– Ce să mai zicem, doamnă?… Io, ca să vă spui sincer, n-am mai mâncat demult o carte bună! Că, le mâncam, nu alta! Cum le prindeam, le devoram pe loc!… Și ce senzație de sațietate aveam! Că erea cărți bune, făcute ca lumea, nu de-astea, ,,modernele” două la un leu, fără niciun gust!… Hă, hă! Păi, cine scria cărți atuncea, erea om, nu… Eeeh! S-a dus vremurile alea!
– Să știți că așa e!… Uite, eu, de exemplu, am mâncat toate cărțile lui Jules Verne într-o săptămână!… Nici nu mi-am dat seama că s-au terminat! Ce mai cărți! Gustoase, suculente… o plăcere, ce mai?!
– Aloo! Domnu` coada e mai în spate!..
– A, nuu, că io nu cumpăr! Vreau doar să întreb ceva!…
– Da, da, lăsați că știm noi cum e cu întrebatu` ăsta!… Ce vreți să întrebați, mă rog?
– Păi, vreau să știu ce tiraj are ,,Madame Bovary”, ca să știu dacă mai apuc! Să știu dacă mai stau la coadă la ea!…
– Are, are tiraj! Mi-a zis mie cineva adineauri! Că doamna se vinde scump și n-ajunge toată lumea să-și puie mâinile pe ea! Și nici nu prea cumpără lumea de-astea, că cică e expirate, e vechi…
– Aha! Mersi! Mă duc la coadă!…
– Așa, așa, du-te sănătos!…
– Auziți, da` chiar așa e cu madama aia de care ziceați?
– Da` cum, doamnă! Aia și cu cărțile rusești nu se mai vinde, că nu le vrea lumea, de când cu războiu` ăsta! Că, cică, rușii înșeală lumea și face numa` război, da` nu face și pace, cum a scris Tolstoievski ăla!… De-aia nu-i mai suportă americanii, care și ei… ăhă! ,,Pe aripile vântului” alea a lu` Viviana Leg… Pfoooai! E ,,Crimă și pedeapsă” cu ei! Ai dracu` și americanii! I-a mințit pă oameni că se duce pă Lună, ca să se ducă și rușii doar-doar nu s-or mai întoarce și scapă dă ei…
– Auziți?… Miroase ceva!…
– Hm… hm… Da, miroase a ,,Un veac de singurătate” a lui Marquez, să știți!
– Aaaa, nu, domnule! Da` de unde?! Miroase a ,,Mândrie și prejudecată” de la o poștă! Credeți-mă, că am savurat-o de câteva ori!… Vaai, ce bine! Am ajuns și noi! Vedeți, domnu`? E bine să avem ,,Marile speranțe” chiar dacă suntem ,,La răscruce de vânturi”…
– Ce vânturi, doamnă?! Cine-a tras vânturi?!… Că io nu, Doamne ferește!…
– Vaaai! ,,Mizerabilii”! Le-au luat pe toate!…
– Ba nu doamnă! A mai rămas ,,Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române”!…
– Ei, p-ăla să-l mănânci dumneata!… Da` să știi că nu mai are niciun gust!… Da, eu eram la rând! Dați-mi, vă rog 300 de pagini din ,,Numele trandafirului”!… Da` să fie proaspete!… Așa, și aș mai vrea 100 de pagini din Levantul!… Câât? Așa de scump?! Păi, la raft zice că e promoție la Cărtărescu, domniță!… Cum?! Și ăsta s-a scumpit?!… N-o să-l mai înghită nimeni nici p-ăsta! S-a săturat lumea de cultura de tejghea!… Ne pierdem pofta de viață, domniță!… O să fim flămânzi după o carte bună și n-o s-o mai găsim!…
– Haideți, doamnă, că mai suntem și noi care vrem să cumpărăm! Și noi avem dreptul la o pagină de carte, la o bucățică de cultură!…
-Thuaamne!…Că nu vă mai satură Dumnezeu!”
Dl Viorel Dodan, lectorul de astăzi, dotat cu un simț al observației, analitic și mult umor, creează texte literare luând în antiteză, la modul plăcut, toate treptele (la plus sau minus) și pasajele vieții, pe unde omul este mai mult obligat să pășească, dar și sentimentele atât de indispensabile în relațiile interumane, în concordanță cu natura la modul strict al mediului vital, într-un stil propriu, unic, aș putea zice, în acest ținut românesc numit Râmnicu Sărat. Felicitări și îl așteptăm la o nouă lectură!
„În lumea poeților cu tendințe abstracte, absurde și psihedelice, poezia lui Viorel vine ca o boare, ca o adiere și ne aduce în lumea frumoasă a rimelor, a versurilor ce curg simplu, curat, fără prea multă chinuială în a te gândi ce a vrut să spună poetul printr-un vers… absurd așternut. În concluzie: poezie plăcută, nu ușor de scris, rimele nu sunt ușor de găsit, nu sunt puse la întâmplare și se vede munca unui adevărat scriitor.” (Ștefan Mocanu)
„Așa cum am menționat și înalte ocazii, arta este indispensabilă vieții. Lectorul de astăzi ne-a adus un grupaj de texte poetice în care „atacă” diferite teme. Prima poezie „Fericire” structurată în șapte strofe, care cuprinde șapte definiții ale acestui sentiment la care aspiră toată lumea. În poezia „De Ziua Apei” autorul își exprimă atât nemulțumirea, dar și dorința de felul cum este apa sau cum ar trebui să fie pentru sănătatea noastră și subtil autorul critică faptul că indiferent cum este apa, noi o plătim. Tot o poezie socială este și „Bătrânul sforar” în care scriitorul printr-un monolog al unui român oarecare ne întoarce în timp la vremurile de altădată. Autorul pune față în față trecutul acela pe care îl regretăm cu prezentul pe care: „Tot așa și în această țară/ ar trebui să ne legăm/ cu toții de aceeași sfoară,/ dacă mai vrem să rezistăm!…” La baza creării acestei poezii stă antiteza. Pe tema iubirii autorul în poezia „Gramatică melodramatică” critică cu vehemență pe cei care nu cunosc limba română și totuși se proclamă mari poeți. Chiar din titlu putem desprinde această idee. Folosind persoana a doua (tu), mărci ale textului liric, autorul spune: „Tu îmi spuneai că mă iubești infinitiv”… „Eu te iubesc așa cum ești, subiectivă”. Textul dramatic „La doctor” este o scenetă cu două personaje, bine scrisă, care de asemenea atinge și critică un obicei prost al românului, aceea de a da șpagă. În concluzie, felicitări dlui Viorel Dodan pentru materialul prezentat.” (Aneta Țâru Dumitreșteanu)
„Dumnealui a reușit astăzi să mă scalde în cuvinte frumoase. Este o terapie plăcută, după care te simți bine. Ascultând scrierile dumnealui, le compar cu o creație muzicală a unui compozitor renumit a cărui compoziție nu pot să o desfac pe bucăți. Ideea este că îmi place ce-am auzit, urmează ca specialiștii să o disece și să o examineze. Nu vreau să îi aduc laude, mă mulțumesc să-i spun atât: Excelsior!” (Dan Zanfirescu)
„Pe lectorul de azi, dl Viorel Dodan, îl cunosc cu versurile sale la obiect, care prezintă activitățile zilelor din prezentul pe care îl trăim. În poezii își exprimă gândurile sale cu un sentiment pozitiv de viață, fiind chiar la obiect cu ele, fascinându-te pe tine cititorul cu adevărul reușit din viața care o trăim. Eu apreciez atât poeziile cât și cele două scenete, care m-au delectat. Felicitări și succes mai departe! ” (Mihai Vieru)
„Poezia prezentată de dl Viorel Dodan ne dezvăluie un poet analist, curios, dornic să înțeleagă, punând în antiteză extremele: bine și rău, frumos și urât, vizibil și ascuns, plat și adânc. În poezia „Fericire” poetul găsește sensuri noi, adânci, adevărate ale acestei trăiri: „ostenelii de-a fi”, „adormire… printre stele și șoapte”, „alinare după o vindecare” etc. Curios este faptul să poetul arată pentru prima dată în cenaclu importanța psihică a „iubirii de sine”. Fericirea constă și în firescul regăsirii și în „mântuire după păcate cărate în spate”, dar și uimirea celui care caută esența unei clipe fugare spre lumină. În poezia „Poeții” autorul, în căutarea sensului adevărului despre poezie, încearcă o analiză acestei structuri în diferite ipostaze: „poezia despuiată” la vedere, cu „nurii albi, de rime” și în ultimă instanță analizatorii „simțind gigantic”. De Ziua Apei poetul își exprimă dorința ca apa să rămână perpetuu „al vieții miez”, știindu-se că viața a apărut pentru prima dată în mediul acvatic. În zilele noastre apa și-a pierdut din puritate devenind o posibilă armă ucigașă datorită poluării. „Muguri de verde” arată o renaștere a naturii, „în adorațul cer albastru/ e nesfârșitul dor de verde/ și tril de pitpalac măiastru”. Fecunditatea naturii este exprimată prin mugurii prezenți pretutindeni, certificând, în fiecare an, reînnoirea peisajului terestru. Îl felicit pe autor și așteptăm să vină cu noi creații la cenaclu.” (Georgeta Iuga)
„În poezia „Poeții” autorul ne îndeamnă să nu tot analizăm versurile. Îi urmez îndemnul. Mi-ar plăcea să jucăm sceneta „La doctor”.” (Iulian Dumitrașcu)
„Lectorul de serviciu de astăzi, dl Viorel Dodan, un scriitor de o mare valoare a orașului nostru, Râmnicu Sărat, în poezia „Masa tăcerii” poetul arată, participarea naturii la tristețea unei relații de iubire; „luna albastră” martoră a „însingurărilor tăcute” nu poate încălzi „marea de piatră” dintre cei doi îndrăgostiți, vorbele dure, neșlefuite, ascuțimea pietrei, între prezent și viitor rămâne doar speranța, învăluită în „tăcerea adâncă” a iubiților. Poezia „Învățat” oglindește îndemnul de a învăța lucrurile frumoase și bune de la elementele naturii: moartea în demnitate a florii sub sărutul soarelui, renașterea ierbii după cosit, însemnând refacerea, liniștea apei înainte de furtună înseamnă profunzimea și surpriza gesturilor, plânsul frunzelor căzute prinse în pânzele de păianjen, arătând discreția durerii. Învățăturile continuă din observațiile atente ale naturii. Mult succes în creație, FELICITĂRI!” (Floarea Frățilă)
Sâmbătă 30 martie, începând cu ora 11:00, lectorul de serviciu al ședinței Cenaclului Alexandru Sihleanu va fi dl Dan Zanfirescu. Vă așteptăm, cu drag!

Distribuie: