Literadura nr. 31 (11)
Paul ANDRONE
Timp și trăire în mantia poeziei
După debutul editorial din 2021 cu cartea de versuri ,,Prezentul dintre clipe”, Aura Creițaru oferă cititorilor o nouă carte de poeme, „Zbor interzis” (Editura Princeps Multimedia, Iași, 2023) adiacentă și complementară primei, în sensul cantonării în același topos liric, cu un relief subiectiv bine personalizat, cu forme tematice și stilistice distincte. Nevoia de confesiune pe care fiecare text o emană este evidențiată chiar de pseudoprefețele în care autoarea se adresează cititorilor dezvăluind acestora câte ceva din culisele laboratorul său poetic, cu trimiteri directe la piesele din carte. În întregul său, „Zbor interzis” este o construcție omogenă și unitară prin recurența motivelor lirice din care se compune puzzle-ul reflecțiilor, cu tonul lor marcat elegiac de conștiința fragilității ființei. Chiar titlul este sugestiv pentru această dimensiune a cărții, un relativ oximoron care subliniază ideea de interdicție, de limitare sau de blocare într-o zodie terestră definitorie pentru condiția umană. Dorința de zbor existentă în fiecare se lovește de realități obiective insurmontabile și din această opoziție se alimentează tensiunea lirică și combustia reflexivă. Idealurile erodate de proza vieții, paradisul pierdut al copilăriei, despărțirile de cei mutați într-un „dincolo” ireversibil, înstrăinările de tot felul jalonează traseul trăirilor și determină perspectiva gravă, adesea solemnă, asupra existenței. Dramatismul inerent unei asemenea viziuni este însă temperat de înțelegerea și de asumarea lucidă a statutului ontologic al ființei umane. Dacă zborul este imposibil, poetei îi rămâne libertatea de a compensa interdicțiile prin explorarea labirintică a interiorului, a conștiinței, a sufletului devenit oglindă sensibilă și în acest periplu se instituie, ca niște gări cardinale, motive precum timpul, îngerul, oglinda, memoria, visul, iubirea, cuvântul, devenite toate ingrediente ale unei terapii ameliorative. De aici și diversitatea tipologică a discursului, de la „ars poetica”, la meditații cu inserții eseistice sau cu evocări într-o vestimentație modernă a expresiei artistice, ceea ce ii conferă elevație lingvistică.
Prin chiar poezia ce deschide volumul, „Cuvânt”, poziție ce îi evidențiază rolul de prefață, poeta își deconspiră scindarea în două entități, o dedublare în ,,două emisfere”, cu un eu la vedere și unul invizibil, unite prin liantul magic al poeziei: ,,Între mine și cealaltă- /între cele două emisfere,/ zebră de tranzit și/ oglindire translucidă a muzei”. Simetric, ultimul text din carte, ,,Cunoaște-te”, reia motivul dublului și dezvoltă imaginea creatorului care, căutând în jur, se caută pe sine, într-un sens ascendent, nu în josul râului care duce lumea întreagă cu sine, ci în sus, către izvoare, către misterul neliniștitor al începuturilor: „De unde știi că te cunoști,/ Mă tot întreb pe mine…/ și las un semn c-am stat la sfat/ vezi bine, amândouă./ A fost să înțeleg sensul acela când noi ostenim/ în vadul unui rost de dor/să dovedim un preț de cost/ din mersul invers râului…/ urcăm în timp ce el coboară/ și-acolo sus e înțelesul”. Vehiculul pe atâtea drumuri ale sinelui rămâne cuvântul, urmaș al logosului primordial, păstrând în el har demiurgic: „Cuvânt, cu suflul harului și sârg -/ copil din humă, iubire și sfială -/ destoinice celule te parcurg” („Copilul lumii”). Dedublarea se manifestă și sub aspect metatextual, prin funcția referențială a limbajului poetic, în sensul că, în timp ce își exprimă stările, gândurile, poeta își analizează și își monitorizează scrisul, comentând relația sa cu poezia; ,,Oare/ își va schimba nisipul decizia/ necontenitul trecător prin sitele vremii/ în lanțul prea scurt din mâna invizibilă?…/ Las degetele transcriind semnul subtil/ al destinului nepăsător/alergător de cursă lungă…” (,,Clepsidra”). În ,,Facerea poemului” este și mai pregnant definită geneza atemporală a creației, la încrucișarea dintre emoție și închidere în sine, când crepusculul despovărează ființa de zgura zilei: ,,… când ziua va scădea/ lăsând liberă îmbrățișarea crepusculară/ lacrima ținea ochii deschiși/ zarea se apropia/ vocabula se rotunjea clară/implicată/ senină ca cerul de vară/ Atunci se înălțau poemele.”. Timpul este instanța supremă a cărei putere este resimțită ca o fatalitate dureroasă, asumată în spirit pascalian, conștiința perisabilității alimentând, paradoxal, un gen de verticalitate care conferă măreție ființei. Chiar Demiurgul îmblânzește frica prin mesagerii Săi angelici: „Câteodată,/ când Timpul dictează în oglinda lumii / la lumina candelei arzând imemorial,/ Îngerul reașază jaloane/ la porunca Demiurgului,/ tu primești mesaje prin fluidul cerebral-salvat din neatenții” („Timpul cu îngeri”). Timpul se îmbracă în memorie asemenea fluturelui întemnițat în propria creație, iar memoria trăiește prin cuvinte. Triada timp, memorie, cuvânt delimitează un perimetru de esență divină îndulcind efemeritatea: ,,După noi rămâne memoria -/ undă a sufletului și nemurirea oaselor…/ Dar cine este stăpânul memoriei ancestrale/ în care cuvântul e suveran de la început?” („Stăpânul memoriei”). Universul întreg este o scriere sacră, un sistem de semne alcătuind un text pentru cei inițiați, cititori capabili să descifreze semnificații: „De ani-lumină/ curg râuri de semne,/ de la o vreme, cuvintele animă/ semnificații și doruri creștine” („Cercetare divină”) sau ,,Să iei aminte, Copile,/ … pașii tăi de mâine alte semne scriu/ anticipând vlăstare de curaj,/ în urma lor nu lași pustiu” („Dâre sub nisip”).
Conștiința destinului fragil , limitat, nu este în carte o abstracțiune, o abordare teoretică, ea este trăită intens, dureros, prin evocări ale părinților, ale surorii, ale bunicilor, ființe de care poeta se simte legată consonant într-un proces de continuitate. Titlurile redau și singure stări și trăiri: „Golul plecărilor”, „Prima amintire cu mama”, „Culorile umbrelor”, „Pomenire”, ,,Eu sunt povestea mamei”, „Glas matern”, „Femeia contiguă”. Viziunea aproape carnală a legăturii cu șirul de mame succesive creează un epicentru matern al lumii, un „axis mundi” pe care se sprijină veșnicia: „Ești și vei rămâne/mamă-bunică-străbunică dăruită -/ femeie născătoare tresărind în fiecare/ chemare/ Dumnezeu ți-a încredințat pruncul pentru asta./ Oh, cât aș vrea să te-arăți pe-acasă, Mamă,/ îmi sună glasul cuiva din viitor” („Glas matern”). Zalele acestui lanț nu se rup odată cu despărțirea pentru că legătura excede bariera dintre viață și moarte: „Într-o zi voi pleca și eu…/ Suflul mamei a plecat – vis în zori…/ Ne vom reîntâlni pe aceeași stea” („Eu sun povestea mamei”). În această ecuație sensibilă visul funcționează compensatoriu, iluzia capătă consistența realului: „Extrapolăm lumi cu ferestre deschise/ numite vise… În fiecare întâlnire cu mama/ o întreb cum m-a visat…/ holograma mamei a rămas: îmi pregătea pachețelul, mărul și covrigelul pentru gustare” („Reverie”). În „Dans interior” este bine fixată această pendulare sau pulsație a stării de reverie ca mod de comunicare cu misterul ființei: „Sub pleoapele întredeschise/ leagăn de vise – copilărie și/ nemurire între dans și balans”.
Ceea ce unește toate ipostazele și întruchipările universului liric al cărții, ca niște vase comunicante, este erosul, înțeles ca o taină, ca un izvor vital, ca o sămânță a eternității. Feminitatea viziunii poetice este dublată de situarea iubirii într-un plan superior al semnificațiilor etice și filozofice. Ca și la Dante, iubirea ,,mișcă sori și stele”, oferă levitație pământeanului punându-i aripi îngerești: ,,Iubind, te simți mai sus pe-o scară/ cu sufletul desculț/ dansând pe-o sfoară/ plutești ușor… (,,Iubind”). În ,,Taina iubirii”, iubirea apare ca un dat divin, o dimensiune a vieții, din ,,viul zorilor”, până la apus, ,,linia roșie a orizontului”. Iubirea este amestec de ,,luceferi și luturi”, transformare a cărnii în,, cântec de mierlă” (,,Timpul vișinelor”), efort de a nu te lăsa pradă valurilor: ,,Peste șuvoiul fluviului/ gânduri surfează dus-întors/ de ani rămânem doi deasupra valului” (,,Visătorul meu”). Izvorul iubirii este cosmic, poartă pecete demiurgică: ,,Viața începea cu o zi mare/ în calendarul învierii/ când se năștea micuța stea/ din blânde doruri milenare/ Tot împrejurul se uimea/ crescând din pulberi magice solare/ îmbogățind simțirea-n univers,/ iubirea strălucea vibrații,/ din apă și pământuri rare/ nășteau ființe iubitoare/ îmbobocind din mers” (,,Iubirea leagănă veșnicie”). Îndrăgostitul oferă scutul ocrotitor în fața timpului: ,,să ne acoperi frica de iminența plecării/ într-o altă zare/a mea, a ta… în altă clipă” (,,Pescărușul de septembrie”). Însăși poezia își are rădăcinile în iubire: ,,Timpul de grație numit iubire/ plantând peren poezie” (,,Timpul cuvântului”).
Poeta proiectează experiențe personale în cadre cosmogonice, cu termeni, sintagme, formulări venite dintr-un registru științific, dar înveșmântat metaforic, rezultând un efect de umanizare a lumii stelare: ,,Dacă fărâme de lut sunt părți/ discrete-n univers/ atunci unda de ultraviolete poartă la vale prin timp/ flux de discreții fluide/ rostogoale… Micuțul dram drămuit în alergare-i/ foton luminos al retinei visătoare/ născută din scânteie și luturi/ cu două sau mai multe săruturi/ unduios iubitoare de fluturi… (,,Discreții”).
Treapta înaltă de pe care lumea și viața sunt privite este evidentă în poezia care dă titlul cărții, ,,Zbor interzis”. Este o adresare în care poeta se include și în care înțelepciunea pascaliană de care am pomenit mai sus guvernează cugetarea, subliniind supremația orgolios amară a omului: ,,Oh, biată ființă, sămânță pusă la-ncolțit/ să crești spre înmulțire/ Oare cine te pedepsește acum/ în contra firii,/ sub clopot-închisoare…/ Dar nu te teme, ființă nenăscută/ în lume poți zbura/ și poți ajunge într-o clipită, departe/ cât de mult ai vrea,/ cu gândul și credința ta!”.
În ansamblul lor, poeziile din ,,Zbor interzis” radiografiază percepția vieții de la altitudinea vieții mature. O maturitate artistică deplină caracterizează și calitatea estetică a discursului liric, Aura Creițaru putându-se instala îndreptățit printre poeții notabili ai acestui timp.
Noise Poetry
25 Februarie – ediția cu numărul 15 a clubului de lectură Noise Poetry. Au recitat: Cătălina Matei, Alexandru-Codruț Ivașcu și Alberto Păduraru.
