Propoziții pretențioase – Aplazia
Dacă-ți pui antenă te numești antenat. Dacă-ți pui căciulă te strigă lumea căciulat. Hai c-avem un pic de treabă tot pe strada voievodală….
Că te și-ntrebi, neștiutor din fire, dar cu câteva „posturi” prinse din lumea înconjurătoare – nu degeaba antena -, să fi trecut Ștefan cel Mare p-astă stradă când venea și mai prăda de foamea răzeșilor Râmnicul? Sau când pusese la însămânțat lutul pritocit în foc și-nălță biserică prin târg? Bănuiesc că nu. Rămas la colțul cu Crângul Meiului, ne stătu bine prin apropiere pe câteva acoperișuri. Deși exact pe colțul stâng luarăm la tăvăleală anticul postrevoluționar Kronenburg, i-l lăsăm Crângului. Așa ne scurgem mai la vale, exact un număr cadastral distanță de la aceeași intersecție. Pe dreapta. Casă ca toate casele, cu nimic specială față de altele, dar cu nevoi cumva speciale din pricini de greșite adăugiri, ticluite ulterior de mână de proprietar, după nevoile și putința momentului. Recomandarea putea veni din două părți. Pe deoparte Steluța B., prietenă cu proprietara mai tânără, pe de alta vecinul de pe fundătură, Ștefănescu. Și chiar noi înșine, „citiți” tot de pe la Ștefănescu sau împrejurimi. Modificarea noastră a îndreptat curbura concavă, nefirească și dăunătoare a celei mai întinse părți de acoperiș în zona ce dintâi a fost curtea interioară și a tot fost umplută cu construcții anexate până a ajuns în gardul vecinului, mică magazie și a primit, din bun simț al proximității, o pantă și un mini sistem pluvial ce se scurgea în ușa de acces a măritului imobil. Gânduri, planuri, socoteli. Iscodite pe loc după îndelungate măsurători. Răzgândite, refăcute. Materiale lemnoase, feroase de achiziționat și o dată când nu avea să plouă. După prognoze. Să nu facem pe o parte și să stricăm pe alta. Apelate, chiar și așa, bunăvoința Domnului și zeița Fortuna. Să fim siguri. Puși astfel la adăpost, cu cruce făcută dintru început, am desfăcut acea arie cu probleme și am refăcut scheletul cât din creastă până la gardul vecinului să ne iasă o linie dreaptă în secțiune. Chiar și așa, tot am întâmpinat câteva greutăți. Deh, ni le făcusem cu mâna noastră neavând încotro. „L”-ul avea deja o dolie, dar meseriașii din urmă, care nu se aplecau asupra meseriei dincolo de ea – puteau să ducă și ei poala mult mai sus; le-ar fi dat de muncă lor, tinichigiilor sau unui dulgher și le-ar fi întârziat răsplata – pe vremuri, au încuviințat un acoperiș pornit de la terminarea celui vechi cu un unghi de coborâre ca la orice „aplecătoare”: nu mai mare de cinci grade. Au „venit” cu scândura sub acoperișul perpendicular, s-au legat de cel vechi cum au știut ei mai… și cu asta: „Să vă fie de bine!”. Ba de rău, căci în câțiva ani de zile apa, clocind pe la falțuri, a dat tablei o splendoare de rugină și o infiltrare din ce în ce mai accentuată. Greutățile noastre legate de un horn, cel din apropierea existentei dolii, ajuns fix în dolia nou construită. Apoi eliminarea pantei scurte ce dădea înspre Crângul Meiului. Și bucata de acoperiș de dedesubt la care s-a adăugat astuparea părții de pod dezvelite. Până și scoaterea apei de capătul magaziei, în curte, cele trei pante de deasupra holișorului de intrare de la stradă, bradul, via….
Mergem pe fundătura Plopilor. De câteva ori. Cunoștința noastră cu Ștefănescu cel tânăr… atunci nu are un actant precis. Poate fi pură întâmplare, de nevoie, ori prin vecinul său, fostul director al Renelului, la care n-am ajuns și eu vreodată la vreo „bucheală”. Deși nu lipsește dată – din păcate rărite -, să nu ne salutăm reciproc. Domnul Georgescu a îmbătrânit și se mișcă în ultimii ani greu pe propriile picioare. Se leagănă când pune fiecare talpă de parcă ar avea ceva înfipt în ele. Ca și domnul inginer care i-a vândut preotului Andrei casa.
