CulturăSpații culturale

Spații culturale nr. 1 (12)

Florin Dochia

Întâlniri cu Max
(fragment)

Daniel intră în holul blocului în care se afla garsoniera unchiului Cezar. Văzu imediat dreptunghiul de hârtie lipit pe uşa ascensorului: defect. Va trebui să urce pe scări cele şapte etaje… Ori s-ar putea întoarce în altă zi… Alese prima variantă, nu avea cum să renunţe, mai ales că se socotea cam sedentar, adunase pe pântec ceva strat adipos, mai lărgise puţin cureaua… şi doar abia se apropiase de treizeci de ani! O porni ritmic, aşa cum şi amintea că făcea pe munte, când pleca, încă din martie, cu grupul de prieteni care acum se risipise în cele patru zări. Un vag miros ciudat venea de la burlanul prin care gunoiul ajungea de la toate etajele în camera de la subsol, îi mângâia nările, amestecându-se cu miasmele de ceapă prăjită, fiertură de os afumat, deodorant amestecat cu sudoare veche, pământ de flori din ghivecele postate pe la colţurile casei scării. La ora aceea nu prea se auzeau zgomote, doar din loc în loc ecoul înfundat al unei voci de actriţă sud-americană din vreo telenovelă.
Pereţii, la început curaţi, se umpleau treptat de mereu mai multe desene, graffitti – figuri şi litere adesea bine executate, amănunţit, cu detalii şi umbre. Lumina galbenă, slabă de aprindea pe fiecare palier odată ce trecea prin dreptul unui senzor de prezenţă montat undeva sus, într-un colţ. La etajul al treilea, se aprinse cu întârziere, după ce făcuse câţiva paşi pe întuneric, în apropierea zidului a cărui greutate masivă o simţise lângă palma întinsă instinctiv. Lumina albastră, fantomatică. Umbrele treptelor îşi pierduseră din consistenţă. Îi părea că urcă în noapte o cascadă a tăcerii; fragmentele minuscule de mică din zugrăveala albă străluceau ca nişte picături suspendate în aer. Negrul lucios al uşilor din faţă era o suprafaţă a unui lac sub razele lunii, în mijloc vizorul ca un mic nufăr galben.Deja respira cu dificultate. Se rezemă de balustradă când treptele se sfârşiră. La parter se trânti o uşă. Apoi fâşâitul celei metalice de la intrare care se închidea automat. Trupul i se scurse încet până se aşeză pe podeaua de mozaic. Chiar că era sedentar! Apele din cele două uşi jucau în continuare în faţa ochilor lui Daniel. Treptat câştigau în adâncime, iar formele se organizau înspre un sens. Întoarse privirea către plafon, apoi reveni către uşi: formele alcătuite din umbre şi lumini şi continuau mişcarea spre volume recognoscibile – clădiri, pavaje, fâşii de gazon, un indicator albastru pe care urme albe deveneau inevitabil litere.
Deodată îi inundă mintea un vis mai vechi – nu foarte vechi, totuşi! – în care îl vedea pe Nae Simion cu o sticlă de rachiu şi o cratiţă murdară de resturile unei mâncări cu sos. E în staţia de autobuz de la Scări. Nae Simion are o casă de reparat, a lui, a nu se ştie cui, de astupat găuri în ziduri, aşa pare că zice, mormăie, zâmbeşte tâmp. Nae Simion pleacă împleticindu-se cade într-o baltă de noroi verzui se scufundă cu capul pare că respiră noroi vomă de noroi uleios verzui ca un amestec de baligă – e ceaţă e frig e amurg trecători ca nişte umbre în haine cenuşii pe lângă fabrica de mobilă de unde iese pe un coş abur alb rece. Iau sticla de rachiu şi o pun pe asfaltul umed, murdar… încerc să-l ridic n-am putere sunt slab îl târăsc e moale elastic ca o piftie neagră îl scap din noroi îl târăsc ajunge în altă băltoacă vomă verzuie de noroi lentă îi curge din gură din nas din urechi… trecători ca nişte umbre murmurând – o rumoare de umbre în haine cenuşii zdrenţuite
BRUSC MĂ TREZESC în alt vis în încăperea mică în casa din livadă în apropierea pădurii soba rece în încăperea rece vag o undă de căldură draperia e la loc în cadrul uşii absente în fotoliu nu e Călin (din care vis?) care aşteaptă pe cineva, pe cine? Cineva cu toate hainele grămadă în mijlocul camerei între crengi rupte pentru foc crengi cu frunze uscate unele jilave lipicioase strivite ce mizerie! Şi mai e cineva la marginea privirii o prezenţă feminină ghemuită sau scundă în haine groase cenuşii – Călin absent în fotoliu zâmbeşte: E Laurina. De ce ai schimbat draperia din tocul uşii? Aştept pe cineva! Pe cine? Pe cineva! zâmbeşte cald enigmatic. Laurina ghemuită la marginea privirii. MĂ TREZESC (?) veioza e aprinsă micul aparat de radio cu muzică de noapte mă ridic o linguriţă de peltea am ness pe undeva, da, în buzunarul jachetei îl văd e acolo subţire lung red cup îl voi păstra pentru dimineaţă e seară e noapte unsprezece noaptea mi-e sete mă duc după apă apa rece din bucătăria rece mai aprind o ţigară cinci monede de cinci bani roşu-cupru pe masă am aprins o ţigară mă voi strecura sub plapuma rece voi citi cartea cu coperte reci un roman angoasant bine scris premiat aş fi vrut iar Ray Bradbury dar am înghiţit-o repede nemestecat am nasul rece afară strigăte de beţivi amân somnul amân visul acum recunosc: visez colorat! Ce înseamnă asta, Sigmund, dragule?
Ochii i se focalizează pe indicatorul albastru: Fécamp. La falaise. Pe o parte, clădiri vechi: 1656, 1692, 1710, 1770 – cifre în relief pe frontispicii văruite în culori vii, straturi peste straturi. Streşini ondulate, decoraţiuni din tablă decupată. De cealaltă parte, ţărmul şi velierele la odihnă. Omoplaţii rezemaţi de două vergele metalice. Uşa din stânga pentru ochiul stâng. Uşa din dreapta pentru ochiul drept: iahturi umăr la umăr (copastie la copastie), pădure de catarge legănată de valuri mici, plescăitul lor nepăsător în granitul ţărmului. Între uşi, peretele luminat bleu-ciel, steluţe de mică strălucind intermitent. Acolo trece Diana. Singură. 1656, 1692, 1710, 1770 – e aproape… iese pe caldarâmul din pietre rotunde. Ochii focalizează pe chipul ei, apoi se depărtează rapid – zoomout! Seară. Silueta Dianei în blugi strâmţi, jachetă de fâş galbenă,
părul roşcat răsfirat de briză. Silueta unui bărbat scund urcând cele cinci trepte de lemn ale scării de pe puntea bărcii spre ţărmul acoperit cu lespezi dreptunghiulare de granit. Manta lungă cenuşie de cauciuc, pălărie cu boruri largi. Un vechi marinar la plimbarea de seară. Diana rătăcind fără scop pe faleza de la Fécamp. Daniel aşezat, rezemat de două vergele metalice, sprijină balustrada. Etajul al treilea din şapte. Din zece, dar el n-a urcat niciodată mai sus de şapte. Respiră normal, ritmic. Ochii panoramează peisajul Fécamp. Bătrânul la Fécamp. În curând se va întâlni cu Diana. Ea nu se va speria. Ea va spune: Bună seara! Nu Bon soir! Aşa va spune. Bătrânul o va privi lung. La Manche îşi aduce obolul de ceaţă umezind pietrele de pavaj. Umezind părul roşcat al fetei. Umezind borurile pălăriei bătrânului. Imaginea se închide rapid ca o pleoapă, apoi se deschide şi dezvăluie un iris albastru.
Daniel se ridică atât de sprinten cât îşi poate permite. Viziunea îi întârzie în spatele privirii. Constată că nu e uimit, că i se pare firesc să plonjeze în ceva ca un fel de vis unde personajele se amestecă aparent întâmplător. Se scutură de întrebări şi porneşte vioi spre treptele care duc la următorul nivel. (Spre următorul vis?) Sus, lumina e din nou galbenă.
Uşa garsonierei se deschide la fel de silenţios. Înăuntru, aceeaşi linişte de vată. Acelaşi miros de mobile vechi, cu luciu mat şi de hârtie îngălbenită între copertele cărţilor odihnindu-se pe rafturi. E răcoare şi umbră ca sub nuc. Ocoleşte jilţul şi se aşează într-un fotoliu moale, după ce-şi aprinde o ţigară la bricheta mare de pe birou. Amână momentul lecturii cu un fel de masochism sau poate că amintirea noilor întâmplări, proaspătă, îl derutează. Legătura cu un Max Buruiană despre care îi sosesc tot felul de veşti, întâi dinspre biblioteca unchiului Cezar, apoi de la Ilie, de la Diana, de la Iura devine complicată. Se surprinde lipsit de mirare, ia mesajele ca atare, nemestecat, ca un depozit de orice, neselectiv. Faptul că începe să aibă şi viziuni pare a aparţine aceluiaşi firesc. Garsoniera îl atrage ca un magnet, a trecut doar în fugă pe la redacţia ziarului ca să predea discheta cu textul pentru numărul următor, a schimbat câteva fraze despre vreme (într-un târziu venise şi vara, după două săptămâni de timp posomorât şi ploios), a glumit cu Monica, secretara durdulie şi mereu veselă, a promis să vorbească la expoziţia unei pictoriţe obsedată de arlechini, colombine şi Egon Schiele, a întârziat răbdător ascultând povestea vieţii moldoveanului „siberian” şi acum, aici, înăuntru, întârziind clipa când va deschide cartea de pe birou, căutând filele lăsate de unchiul Cezar.
Gândul îi fuge la discuţia de ieri, din camera de lucru a lui Victor Valerian. Se întâlneau o dată pe săptămână în casa din spatele Şcolii Centrale – Daniel, Costache, Victor. Pentru el era un prilej să nu fumeze timp de două ore şi să bea un pahar de vin bun. Profesorul Costache avea mereu ceva de clarificat din domenii extraliterare – filosofie, istoria popoarelor, psihanaliză, ştiinţe exacte (ceea ce credea el că e fals, ştiinţele astea nu erau deloc atât de exacte pe cât se susţinea; cât de exacte sunt numărul Pi ori numărul de aur? Mai degrabă erau ştiinţe aproximative… De aceea şi devenise adeptul logicii triadice, mai potrivită unei judecăţi apropiate de adevăr. Sau de Adevăr.)… Tocmai la acest ultim domeniu Daniel emisese o ipoteză destul de neobişnuită (sau aşa i se păruse lui…). Viziunea noastră asupra realităţii – zisese – se bazează pe o convenţie asupra valorii cunoaşterii empirice, prin simţuri, eventual prelungite de instrumente imperfecte. Încrederea în această convenţie însemnă credinţa în halucinaţia existenţei. Lumea nu este cum o percepem noi, oamenii. Nici cum o percep elefanţii, taurii (care nu văd culorile) sau delfinii (care – ştiaţi? – nu dorm niciodată, pentru că ar muri!). inconştienţi, călătorim din coşmar în coşmar, fără zăbavă, fără clipe de trezie. Dincolo de noi, de realitatea pe care am convenit-o, se întâmplă şi altceva sau nu se întâmplă nimic – nu avem de unde şti şi nici măcar nu ajungem să dorim a şti. Costache afişase o privire fixă, sub care se putea ascunde orice. Victor zâmbise înţelept – zâmbetul acela care făcea ca în fiecare an să adune în juru-i cinci-şase studenţi ca discipoli ai filosofului cu câteva cărţi remarcabile la activ care era, curtat de grupurile de intelectuali din preajma revistelor de specialitate. Mai mult, acoperise scurta tăcere turnând cafea în ceaşca lui Daniel şi invitându-l pe Costache să mai ia un fursec.
– Viaţa e un somn prea scurt – se auzise, apoi, vocea profesorului de literatură încercând o concluzie. Deja pensionat, se înhămase la recuperarea a ceea ce nu făcuse, din diferite motive, timp de trei decenii – cărţi de critică şi istorie literară solid analitice şi încântătoare ca expresie. Avea un simţ deosebit pentru poezie şi i se recunoştea locul prim în judecarea anumitor opere literare şi scriitori de marcă. Dar aş fi putut să fac atunci ceea ce fac acum, se întreba pe sine uneori, ştiam atunci ce ştiu acum, eram pregătit, aveam liniştea şi detaşarea necesare?
Daniel lega ieşirea de ieri de întâmplările ce-au urmat plecării unchiului Cezar. Acestea îl obligaseră să judece altfel lucrurile, să privească altfel în jur. Uneori se gândea la o viaţă de pustnic, de ataşament faţă de natură – încercase în adolescenţă (doar atunci facem cele mai teribile experienţe!), dar nu rezistase decât două săptămâni să locuiască în casa dintr-un sat de munte a bunicilor şi să hoinărească de unul singur peste culmi şi prin văi umede şi verzi.
Iese pe balcon să stingă ţigara într-o farfurioară cu apă. Oraşul se întinde dedesubt până la dealul pe care îl îmbrăţişează, oprindu-se la pădurile de fagi. Undeva, câţiva mesteceni. În altă parte, un pâlc de brazi mai încoace, şirurile de arini de pe malurile pâraielor. Acoperişurile roşii ale caselor dintre care răsar, cenuşii, siluetele celor câteva zeci de blocuri construite după marele cutremur din ’77. Brusc, are o senzaţie acută că se află acasă. Că aici este locul lui. Nu se gândeşte dacă acest aici e balconul, blocul, oraşul, planeta. Ar putea fi oriunde cu această senzaţie însoţindu-l. închide ochii şi se pătrunde de o linişte adâncă, o pace despre a cărei existenţă nu ştiuse vreodată. Se întoarce la izbucnirea de ieri, în faţa celor doi prieteni şi crede că ar fi trebuit să mai adauge ceva, un protest pe care-l citise într-o carte: „Atunci când un coşmar nu e vis, realitatea trebuie să plătească în valută forte.” Autorul avea acelaşi prenume ca şi el. Îşi aminteşte că, poate fără vreo legătură, notase, seara târziu, în jurnal: „Ne-au rămas amintirile pe care nu le-a putut uita. Cele mai rele.” Mai jos, un vers din care poate nu va ieşi niciodată un poem: „Lumina adoarme la porţi visată de-un veşnic şi dacă.”.
Sirena unei ambulanţe îl face să deschidă ochii. Se întoarce înăuntru. Cartea de pe birou e luminată de o rază venită de nicăieri. O atinge cu palma şi simte căldura moale a pielii lucioase, străvechi. Se aşează în jilţul rece şi o deschide.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share