Spații culturale nr. 1 (9)

Mircea V. Homescu

Indignatio faber oratoris

Cu furie s-au năpustit pe vultur păsările toate
şi blânde ca şi răpitoare.
Şi-au hotărât, cu gheare, ciocuri, să-l omoare.
Vulturul aprig se zbătu… până căzu.
Atunci, adânc îndurerat,
„ce v-am făcut?”
le-a întrebat,
cu glasul stins, cu al morţii grai.
Iar păsările i-au răspuns:
„nimic, doar că prea sus te înălţai”.
(versuri scrise în temniţa Sighetului
la aflarea morţii lui Iuliu Maniu)

Desigur, aşa este: revolta îl făureşte pe luptător, alteori chiar şi pe Kamikadze (a se reţine… cu majusculă!). Eu însumi am dobîndit îndrăzneala de a scrie, de vorbit… limbut am fost de cînd mă ştiu, numai după ce sufletul mi s-a umplut de scârbă faţă de ceea ce văd în juru-mi. Motive de admiraţie, pentru mulţi şi multe între care am trăit, am avut şi mai înainte de a purcede să scriu; numai indignarea/scârba, însă, m-a făcut să iau condeiul şi să-l împlânt adânc, cu foc, în clisa pestilenţială a realităţilor cu care m-am confruntat de prea multă vreme, pentru a putea să mai tac. Scrisul a devenit pentru mine o ultima ratio scrisă pe „tunul” cu care încerc să trag în „APORII METAFORIZATE”, în toate nemerniciile lumii de azi; ultim argument cu care încerc să iau atitudine faţă de tot ce mă umple de groază şi de scârbă din ce văd şi aud, mai aproape sau mai departe. Mă împinge acel horror vacui, oroare a vidului moral în care ne zbatem… şi ne place. Fiindcă astfel stau lucrurile, adică motivele pentru care purced din nou a-mi aşterne pe hârtie sentimente, gânduri şi revolte la un loc, nu voi face, nici de data asta, un expozeu savant, organizat secvenţial, ci voi folosi tot vechiul meu procedeu, al tăierii cozii (câinelui, săracul) dintr-odată, bref adică. Fragmentarizarea şi separaţia, până la sarcasm, a formulărilor, la care recurg cu plăcere, sunt benefice tuturor, recte cititorului, cât şi truditorului într-ale scrisului. Decepţiile se vor întâlni cu satisfacţiile, în paginile care urmează, fiindcă aşa e viaţa şi cu unele, şi cu celelalte. Nu voi expune cine ştie ce noutăţi cu iz filozofic. Voi sparge doar coaja, de ou, a banalului cotidian şi veţi vedea, cu surpriză, câtă nebănuită filozofie conţine mai fiecare banalitate. Precum, de exemplu…
Din multele „prostii” pe care le faci în viaţă, se poate, cu oarecare sinceritate, construi un aşa-zis triunghi al inevitabilităţii lor. A) Prostii pe care trebuie să le faci, deşi nu-ţi sunt pe plac. B) Prostii pe care nu trebuie să le faci, dar le faci din slăbiciune, din comoditate sau din oportunism. C) Prostii pe care trebuie să nu le faci, dar le faci fără a avea vreo justificare, alta decât aceea că eşti prost.
Niciodată să nu ripostezi la agresiunea unui duşman chiar în momentele în care el îşi desfăşoară acţiunea. Ar fi ca şi cum ai lovi cu palma o muscă aflată pe obrazul propriu. Ai răbdare până ce ea, musca s-a aşezat în altă parte şi pocneşte-o acolo, când poate te-a şi uitat. Aidoma şi cu duşmanul: loveşte-l când te-a uitat şi este ocupat cu „lucratul” altuia.
Problema fundamentală a existenţei nu este unde ai ajuns / te afli, fiindcă, oricum, înapoi nu mai poţi să revii, ci încotro mergi / te îndrepţi, fiindcă asta îţi aparţine aproape în întregime (atenţie, aproape, nu în totalitate!); motiv pentru care se cere multă luciditate când mergi şi pe drumurile publice, şi pe drumurile vieţii.
Culmea degradării în care ne aflăm (şi nu e singura culme pe care am atins-o) este paradoxul sau stupiditatea că, pentru a fi acceptat ca atare, adevărul trebuie, în prealabil, să fie verosimil. Poate că dintr-un asemenea motiv un statistician-sociolog american constatase că un om, în activitatea sa zilnică, minte de 200 de ori. Două sute de minciuni într-o zi de lucru! Dar acasă, după serviciu, de câte ori mai minţim? Nu, nu-mi spuneţi! Îmi sunt de-ajuns minciunile mele, nu-mi trebuiesc şi ale altora.

Autentic har al predicţiei a avut răposatul Nicu Steinhardt, alias Nicolae Delarohia. Prin 1934 el prezicea „omului viitorului” următorul profil moral, descris cu destulă minuţie şi exactitate. Setoşi de harţă şi de sânge, ne vom năpusti unii asupra altora. Va veni ziua când liberaţi de jugul moralei ne vom arunca cu toţii în vâltoare, cu topoare, cuţite sau cu ce vom apuca(…). Ai ceva cu vecinul tău de azi? Vreo veche duşmănie? Sau poate că nu-ţi place insul de lângă tine, la cinematograf? Nu vei mai avea niciun motiv de refulare, îţi poţi consuma energia în bătăi cumplite, în sfâşieli cu dinţii, cu ruperea părului din cap (…). Huiduind sălbatic, urlând libertatea nestăpânită (…) a barbariei lor, oamenii de mâine, autentici, sinceri, animale impulsive şi sublime, se vor arunca în cuţităria generală până la exterminarea totală. Lipseşte oare ceva din peisajul libertinajului deşănţat al anilor nouăzeci?
Păcatele în lume sunt ca nişte toxine care poluează atmosfera morală pe care o respiră şi păcătoşii, şi nepăcătoşii (există, oare?). Totuşi, să nu le lăsăm să prolifereze ad libitum. A te acomoda cu păcatele este ceva grav. Cu vremea le minimalizezi semnificaţia şi ajungi să le comiţi cu uşurinţă şi inconştienţă. Avea dreptate Fer. Augustin când zicea că păcatele, chiar şi cele uşoare, au destulă gravitate, fiindcă sunt multe, adică le comitem des, amăgiţi de iluzia că ar fi uşoare. Matematic vorbind: atârnă puţin, după unii, dar sunt multe la număr, iar în faţa Judecăţii de Apoi vor avea, de fapt, aceeaşi „valoare” (negativă, fireşte).
Chit pe chit, nu? Se zice că majoritatea bărbaţilor îşi înşeală soţiile cu majoritatea femeilor care-şi înşeală bărbaţii. Sofismul „merge” în situaţiile în care adulterul se comite între familişti. Cu „restul” ce facem?
Am aflat recent din guriţa, de fapt, din peniţa, unui ovreiaş, piesograful (alias dramaturgul) de antărţ al lui Gh. Gheorghiu-Dej, Al. Mirodan, care acum tipăreşte în Israel revista Minimum (în româneşte, bineînţeles), care fuseseră numele adevărate (de naştere, adică) ale unor românaşi „pur-sânge” care au maculat (sau încă maculează) tarlaua culturii de la noi: Lucian Raicu – Bernard Leibovici, Dumitru Solomon – Dolfi Solomon, Victor Duda – Rubin Leibovici, Ion Hobana – Mela Mantaroşie, Ion Şerbu – Izi Schechter.
Mă tot întreb şi nu pot găsi linişte: de ce oare îşi vor fi schimbat numele la un moment dat? Că doar, pe vremea când au făcut schimbarea, tăiau şi spânzurau în această ţară (a nimănui sau a oricui, numai a noastră, nu!) fără concurenţi în materie de putere, exact după deplina poftă a „muşchiului inimii” lor. Le-o fi fost ruşine de „rădăcini”? Nu-mi vine să cred; rasa lor nu are ruşine. Şi e bine.
Auzim mereu pe toţi „religioşii”, adevăraţi sau doar snobii religiozităţii, evocând şi invocând o bătrână sintagmă biblică: toţi să redevenim, din nou, una! Nu mai irosesc timp să explic ce înseamnă porunca respectivă; cei ce o folosesc ar trebui să ştie ce înseamnă. Dar, dacă vrem cu adevărat această reunire, poate că n-ar fi rău să luăm act de un anume mod în care Albert Einstein „vede” re-unirea. Zice el că, dacă iudaismul ar renunţa la Talmud şi creştinismul la Patristică, cele două religii biblice s-ar putea uni într-una singură, monoteistă. Iar cu vremea s-ar putea alătura şi islamismul, construind astfel un monoteism religios mondial bazat pe acelaşi Dumnezeu din cele trei religii, separate azi şi chiar duşmănoase reciproc.
Trei penibile utopii la care a visat mereu omenirea fără să le fi atins vreodată: libertatea, egalitatea şi fraternitatea. Liberi n-au fost oamenii niciodată şi nici nu pot să fie, fiindcă, dacă ar fi aşa cum vor ei, s-ar mânca între ei mai năprasnic decât vieţuitoarele junglei. Fraţi nu putem fi, deoarece această „aspiraţie” este strict sentimentală, subiectivă, fragilă şi lipsită de obiectivitatea necesară transpunerii în realitatea socială. Egalitatea este şi mai imposibilă, deşi o evocăm declarativ cu neruşinată încăpăţânare, deoarece progresele pe care le face viaţa, civilizaţia şi cultura se realizează exclusiv şi eminamente printr-un interminabil lanţ de inegalităţi, prin infinite inegalizări. Morala? S-o lăsăm mai încet cu lozinca triplei utopii.
Fie din ignoranţă, fie din comoditate, mai toţi nu sunt conştienţi de ceea ce pot realmente să înfăptuiască. De cele mai multe ori, ei, oamenii pot mai mult decât c r e d (sau li se pare) că ar putea. De ce se întâmplă aşa?
Fiindcă niciodată oamenii n-au fost, în mod serios, interesaţi să ştie ce şi cât pot, faţă de ce-ar trebui să poată; nu este un simplu joc de cuvinte, ci un dureros adevăr care stă la baza „nefericirii” eterne a oamenilor.

Distribuie: