Literadura nr. 31 (9)

Dan ANDERSSON
(1888-1920)

Poetul suedez Dan Andersson s-a născut în 6 aprilie 1888 la Skattlösberg, Dalarna şi a murit prin otrăvire cu cianură, în camera 11 a hotelului Hellman la Stockholm, la 16 septembrie 1920, în timp ce căuta să se angajeze în redacția ziarului social democrat din acea vreme. Personalul hotelului făcuse o dezinfecţie cu cianură de hidrogen împotriva insectelor şi, din neglijenţă, nu au aerisit suficient aşternuturile patului. La ora trei după-amiază poetul a fost găsit mort.
A început să lucreze făcând cărbune din lemn la o cabană închiriată de tatăl său în apropiere de Ludvika, apoi a muncit ca muncitor forestier. În iarna 1914 – 1915 a urmat cursurile Universităţii Populare a mişcării muncitoreşti din Brunnsvik.
O dată, în timpul unui interviu, Dan Andersson a sugerat ca titlul unui articol al său să fie „Cântăreţul întunericului şi al persoanelor fără adăpost”. Este o caracterizare personală care surprinde bine esenţa vieţii şi poeziei lui Dan Andersson. Prin poeme sugestiv simple, poetul a reușit să transmită fiorul din tristeţea şi dorul omului trăitor în ţinuturile suedeze pustii.
Debutează în 1914 cu Kolarhistorier (Istorii de cărbune), în care povesteşte despre viaţa grea şi suferinţa oamenilor din păduri, dar, și despre persoanele originare de acolo şi lupta acestora pentru existenţă, superstiţiile lor, apropierea lor de troll (spiriduşi) şi de alte făpturi fantastice ascunse în întunericul şi singurătatea pădurii. Descrierile sale sunt un amestec de naturalism şi mister. Istoria remarcabilului său loc natal şi descrierea unicității acestuia le regăsim în povestirile şi poeziile din Kolvaktarens visor (Cântecele paznicului de cărbune) din 1915.
Cu volumul Svarta ballader (Balade negre) din 1917 Dan Andersson atinge punctul de vârf al liricii sale. Deşi este o dezvoltare a poeziei din Kolvaktarens visor, în Svarta ballader apare ceva nou, concretul primind o dimensiune metafizică, cântecul simplu devenind artă.

Eu am visat…

Eu am visat să cânt ceea ce simt,
cum urăsc ori iubesc, cum mustru ori implor,
cum într-o nebunie fug de prieteni
şi în întuneric la cel necunoscut mă rog.

Am visat că voi cânta un cântec,
despre spaimele sufletelor, despre lumina cerurilor,
dacă tot văd lumea dansând, legănându-se
şi tremurând în nebunească buimăceală.

Eu am visat că atunci când toate stelele strălucesc
peste sălbatice pământuri şoptind ce s-a întâmplat,
toate vânturile ce-n jurul iazului fluieră
m-ar învăţa să cânt ce am simţit.

Am visat că o micuţă, micuţă femeie,
m-ar adormi în cântece, m-ar mângâia cu râsul
şi când tot ce-am construit va trebui să ardă,
m-ar urma în noaptea botezului de foc.

M-am gândit că toţi anii fugari
care au ucis ce-am iubit, au furat ce-am avut,
m-ar învăţa un cântec al primăverii
ce-a locuit cu mine, m-a orbit şi-a plecat.

Eu am crezut că toate furtunile ce-au căzut
în sufletul meu s-ar fi amestecat într-un cântec nebun
iar acolo unde-am dat peste iad şi m-am temut
voi învăţa odată cântecele lor.

Dar vezi, ceasul meu solar arată spre seară
şi niciodată n-am cântat ce inima mea a cerut!
Voi cânta oare pentru prima oară în timpul umbrei morții
când întunericul fără margini l-am văzut?

Voi trăi până când am să învăţ să forjez
toţi trandafirii, toate ororile într-un lanţ viu
ce va tremura ca un beţiv şi va aluneca,
un sunet grav de strună, în întunericul morţii.
Cântecul de leagăn al vânătorilor

Traducere de Dorina Brândușa Landeń

Itinerarii pe mapamond cu Lori

Interviu realizat de
Mihaela Roxana Boboc

Pe Loredana Curelea am cunoscut-o în mai 2019, odată cu primul pelerinaj pe care l-am făcut în afara țării, în Cappadocia. Am rămas impresionată de pofta de viață și spiritul organizatoric, de tăria de caracter și de modestia ei, totodată. Anul acesta, ne-am reîntâlnit în pelerinajul către Macedonia de Nord. Încercând să aflu mai multe despre lumea călătoriilor, unde se simte în elementul ei, i-am propus să răspundă la câteva întrebări pentru revista Literadura.

M.R.B: Loredana, spune-mi, te rog, cum a început proiectul „Călătorește cu Lori”. Se spune că odată ce începi să mergi pe un drum, apare și calea. A fost și cazul tău?
L.C: În primul rând, vreau să-ți mulțumesc pentru invitație și aprecieri. Da, aceasta este calea, turismul, care a încolțit în inima mea încă din copilărie. Am continuat pasiunea prin studiul la Facultatea de Geografie din Universitatea București, unde conform uzanței, m-am înscris la cursurile de ghizi, fiind o oportunitate de a socializa și de a face călătorii împreună.
Proiectul „Călătorește cu Lori” a început după ani buni de colaborare cu diverse agenții, pentru diferitele tipuri de turism. Fratele meu a deschis pagina de facebook „Călătorește cu Lori”, el fiind nașul proiectului. De atunci, continui, întâi explorez pe cont propriu zonele turistice de interes, apoi organizez grupuri de călătorie.

M.R.B: Nu este ușor să faci un clasament al destinațiilor turistice vizitate. Totuși, ne-ai putea prezenta un top 3 al celor mai deosebite locuri și ce le face atât de remarcabile?
L.C: Este foarte greu să aleg un top al destinațiilor pentru că fiecare loc are frumusețea lui. Totuși, aș pune pe primul loc Peru, o țară pe care mi-am dorit să o vizitez de mică, citind despre incași și într-adevăr este o țară spectaculoasă, cu oameni amabili și calzi. Cred că toată lumea visează să ajungă la Machu Picchu, Valea Sacră, Cuzco, locuri despre care, oricât ai citi, tot mai vrei să cunoști.
Pe locul doi aș pune Indonezia, care pentru mine a fost o lecție de viață, mi-a schimbat viziunea. Toată lumea merge în Bali, dar am fost și în alte insule, în Komodo, în Cadar, în Flores. Indonezia te uimește cu frumusețea peisajelor, cu templele, dar mai ales prin bunătatea și seninătatea oamenilor. Ei știu să se bucure de puțin, sunt mereu cu zâmbetul pe buze, dar nu forțat, ci se bucură din suflet de lucrurile simple și de momentele mici ale vieții.
Pe locul trei aș pune Iordania, o țară cu oameni primitori și multe de oferit, dacă ne gândim la Petra și Wadi Rum, un deșert spectaculos, unde răsăritul și apusul de soare sunt ceva de neratat. Și aș pune și Marocul, o țară foarte dragă sufletului meu.

M.R.B: Sunt mulți ani de când colinzi lumea în lung și-n lat. Ai întâlnit popoare și civilizații diferite. Unde este locul în care te-ai simțit acasă și de ce?
L.C: Clar, foarte aproape de suflet îmi este Turcia, este a doua casă, petrec mult timp din an acolo. Am vizitat-o prima dată în 1998 – ca turistă, apoi am început să explorez țara. Turcia nu înseamnă doar plajă, Antalya, Kusadasi sau Istanbul, înseamnă cultură, civilizație, înseamnă locul unei se află două dintre cele șapte minuni ale lumii antice, Templul de la Efes al zeiței Artemis și Mausoleul Halicarnas. Este locul unde s-au pus bazele Creștinismului, locul în care s-a formulat Crezul de la Niceea din 325, locul unde s-a dezvoltat cel mai fascinant imperiu – Imperiul Bizantin.
Am în Turcia oameni dragi, care te uimesc prin bunătate și seriozitate, am acolo prietene – ghizi turistici – pe care pot conta la orice oră, suntem o familie, la bine și la greu.

M.R.B: Dacă te-ai putea întoarce la începuturi, la momentul în care “Călătorește cu Lori” era doar un gând, un proiect, ai lua-o de la capăt? Cu același entuziasm, sau ai alege altceva?
L.C: Da, aș lua-o 100% de la capăt, nu m-aș gândi niciun moment să fac altceva. Sunt și profesor de geografie, și aici aș lua-o de la capăt, pun semnul egal între turism și geografie, dar învățământul nu mai e ceea ce era la începutul carierei mele și de aceea turismul îmi aduce mai multe satisfacții. Niciodată, de când am început proiectul, nu m-am gândit la partea materială mai întâi, aceasta a venit cu timpul. Pun satisfacția
turiștilor în prim-plan, reușita excursiilor, sentimentul de bine și împlinire.

M.R.B: Sunt sigură că în periplul tău prin lume ai întâlnit și momente dificile, mai puțin plăcute, unele poate amuzante. Povestește-ne o astfel de situație!
L.C Mi-a venit în minte o întâmplare petrecută în Maroc, acum 8-9 ani. Eram cu familia – fratele meu, soția lui și cei doi copii. Am ales să petrecem o noapte în Sahara, în corturi, având condiții de bază. Nepoata, fiind micuță, a avut probleme de sănătate peste noapte și a trebuit spitalizată a doua zi. Părinții au rămas cu ea, iar eu am ales să continui excursia alături de nepotul meu, în vârstă de 8 ani. Și, în mai puțin de 24 de ore, am avut trei dovezi de omenie și ospitalitate de la oameni ai locului care s-au oferit să ne ajute dezinteresat pe parcursul excursiei.

M.R.B: Care este locul în care ai reveni mereu, indiferent de ambient, companie, sezon? Ce-l face atât de dezirabil?
L.C: Sunt două insule grecești unde revin mereu cu plăcere. Prima, unde merg anual, cu familia, timp de două săptămâni, de obicei în luna iunie, în vila unor prieteni dragi, aflată în insula Kefalonia. Este locul unde îmi încarc bateriile și îmi limpezesc gândurile. Este locul cu cea mai frumoasă plajă văzută, Chorgota, care apare într-un film celebru, „Mandolina căpitanului Corelli”, cu Penelope Cruz și Nicolas Cage. Un loc cu măslini pe plajă, fără șezlonguri, fără pretenții. Și insula grecească Hydra, un loc care nu are șosele, nici mașini, ci doar măgăruși. Locul unde Leonard Cohen avea o casă, unde a scris celebra piesă So long, Marianne.

M.R.B: Ce-ți dorești de la 2024? Ce planuri și proiecte ai alături de „Călătorește cu Lori”?
L.C: În primul rând, îmi doresc sănătate, așadar îmi las mai mult timp liber, organizez grupuri mici și destinații potrivite pentru acest tip de turism, pe care îl consider obiectivul real, turiștii pe care îi unesc aceleași pasiuni și dorințe. Îmi doresc să călătoresc, să ajung în Vietnam, Cambodgia, Argentina dar și în alte locuri pe care nu le-am vizitat până acum. Îmi doresc să fie pace în lume și bucurie în sufletele oamenilor.
Traseul pe calea ferată de la Kandy la Ella-Sri Lanka

M.R.B: Un gând pentru cititorii noștri.
L.C: O călătorie este un balsam pentru suflet. În zece zile într-o călătorie acumulezi de multe ori cât zece luni de lectură sau zece rafturi citite într-o bibliotecă. Călătoriți, deoarece este terapie!

M.R.B: Mulțumim, Loredana! Am Călătorit cu Lori și ne-am bucurat de fiecare popas!

Sorin CĂLIN

Auz… relativ

Nație afurisită americanul, s-a gândit el cum că fiecare fir de praf merită să fie despicat în patru, opt…. Nu-mi pusesem întrebarea „Cum ar fi să fi fost surd?”. Orb, mut, șchiop sau invalid de-a binelea. Nebun nu, fiindcă mintea tulbure s-ar putea să nu rețină toate momentele de inconștiență. Mă știu, cunosc senzația uneori dureroasă de a primi ,,lovituri” în timpane, așa cred că s-ar simți un ins cu percepție auditivă recăpătată, dintr-o dată ar năvăli milioane de voci, popoare și globul întregi în cortex, o invazie obositoare, ucigătoare. Imagini distorsionate, senzații de greață pentru toată precupețirea între adevăr și minciună, tonuri timbrale nenumărate, stridente, false, uimitoare, abrazive, fine. Sunetul desăvârșit al liniștii.