Propoziții pretențioase – Angobei
Cum auzeam Chințoiu, cum mi se ridicau fire de păr – albe mai târziu – și reacționam nu tocmai ca omul.
Mi-am dat acordul greu. Nu reușisem să trec peste trădare. A proprietarului și a „ucenicului format” de tata, un ins pe nume Doru. Nu un acoperiș ușor, abrupt cât să nu stai lejer. Însă așa eram obișnuiți, cum „andosau” toți ai noștri înaintași pe toată casa cu sudoare, de la primul șorț și până la ultimul burlan, să ne trecem semnătura pe tot ce înseamnă tablă, să lăsăm tricoul (cămășile ei), după ce nu va mai fi fost pic de transpirație, anhidru de atâta efort, să trecem încă o lucrare la „anodice” în anuarul echipei, al familiei. Sămânța de nemulțumire se sădise chiar când cei doi-trei tinichigii stăteau cocoțați pe una dintre dolii și binevoise Doru, „căpetenia” de meseriași, să mă salute. Cu acel zâmbet cât dinții lui tesloși afișați cum nu mi-au plăcut niciodată la nimeni. Exista precedentul Marian, Tamba, copiat sigur de „ucenicul” lui tata, tot de sub mustață. Ce fusese trecuse. Ce ne-a revenit nouă – și-l șicanasem pe tata: „De ce nu face, bre, „ucenicul” burlane? Nu știe?” – era destul. Mult, riscant și pretențios. Lungă…. Înaltă…. Las deoparte „văicărerile” și ne punem pe treabă. Jgheaburile de la capătul întâiului etaj pe aproape trei părți. De 27-28. Mărișor. Ca să „absoarbă” toată apa celor 50 de metri. Doar cinci burlane la stradă, de doi metri și jumătate. Cu saceaguri. Coborâtoare pe poalele îngustului acoperiș al parterului. Mansarda. Pe doar două părți. Tot la stradă, dar Spitalului, cu două burlane ticluite să urmeze liniile planurilor înclinate spre Liceul Agricol și spre Alexandru Sihleanu. O „bijuterie”. Partea opusă cu doar un singur burlan. În dos aferente celorlalte, cu o diferență. Jumătate de clădire e dreaptă. Ocolește odăile maică-sii lui Vasile și se continuă pe hotarul cu liceul până iese în stradă. Acolo greutatea. Cum să vâri scara în spațiu restrâns, cum să ajungi la cârlige cu jgheabul? Și el, constructorul fără minte, și noi cu pluviala și…. Fără lățimea (este totuși un paralelipiped, am privit mai atent și sunt în picioare cele două camere de când Chințoiu nu visa să construiască) familiei de nebuni am înconjurat parterul, la poalele etajului cu solzi. Cam 25 pe metrul pătrat. 100 plus 24, metri în linie. Vreo trei mii și ceva. Știți câți ies dintr-o foaie? Maxim 32. Mă sperii și acum când mă gândesc câte am putut trasa, debita și fălțui. Și monta. Aproape o sută de foi înăuntru, la parter, la lumina a două becuri și un ochi de geam ce dădea spre casa groazei. Ajunsesem ca-n armată, urmărit de aceeași apodoză cu care mă cânta mama, dar reconfigurată, „n-ai învățat, stai cu tac-tu la meserie”, urmărit de aceeași neputință de a scăpa din ghearele nemiloase ale ordinelor, programelor forțate, a depărtării de casă. Ca și atunci, și acum părea că intrasem în ceva de care nu aveam să scap niciodată. Nu doar durerea mâinilor, nu doar claustrarea din spațiul pregătirilor, ci și urcatul și coborârea, așezarea fixarea și baterea îmbinărilor, ultima bucată de solz, respectând liniile ce se văd pe diagonală, distanța de la poale la vârfurile solzilor de pe rândul trei. Și-am montat și sub streașina solzilor jgheaburi. Scurgerile s-au materializat doar în aruncătoare la un metru de clădire. În stradă, în ograda liceului. În curte… habar n-am. Să fi fost o canalizare?
