Spații culturale nr. 1 (8)
Ionut Caragea
Exil
Exil în camera obscură
Acolo unde timpul static
Încremeneşte o figură
Sfârşitul unui enigmatic
Exil în camera de gardă
Înconjurat de reci halate
Lumina-ncepe brusc să ardă
Pupila-n ochiul stâng se zbate
Exil în atriu şi ventricol
Globule roşii decedate
Între magnific şi ridicol
Se află sferele pătrate
Exil în camera de veghe
Exil în starea hibernală
Exil la miile de leghe
Exil în groapa comunală
Locuiesc în casa cu multe ferestre
Locuiesc într-o inimă
Mă numesc ionuţ şi-mi place să privesc
În fiecare dimineaţă
Lumea
Cresc
Sunt suflet mare
Acum vreau să iubesc
Îmi întind degetele dincolo de ferestre
Aici toate camerele-s nelocuite
Triste
Câteodată nu pot sta locului
Încerc să zbor
Dar mă lovesc de gratii
Şi visurile dor
Mă trezesc
Locuiesc într-o celulă
Aştept graţierea
Lui Dumnezeu
Îmi amintesc
Locuiam împreună cu Ea
Sub cerul liber
Privesc pereţii
Prind viaţă
Amintirile
Rupestre
Locuiesc în casa cu multe ferestre
Eu te-am iubit cu foc de artificii
şi dacă totul trece şi nopţi rămân stinghere
de chipul ei rotund ce-mi luminează paşii
ascunsă-n prundul cosmic de farmecele zării
iubita mea devine o simplă amintire
atunci voi pune norii
să tragă ca ocnaşii
la jug să-mi are cerul
să-mi semene urmaşii
nimic şi efemerul
privesc cu ochi albaştri pierduţi în largul mării
aştept să cadă-o stea, să cred într-o minune
voi împleti cunună din gândurile bune
voi arde semne rele şi alte superstiţii
şi multe premoniţii
în foc de artificii
din mii de sacrificii
să te mai văd o dată
iubito… de-altădată
şi dacă totul trece, voi trece în uitare
mă voi ruga la valuri să mă îmbălsămeze
să fiu şi eu un chip din alt etern abis
în care timpul slut să nu mă mai urmeze
acolo nu mocneşte
nicicând o supărare
nici alte artificii
nu vor usca în palme
durerea-n bob de sare
Ştefania Pavelescu
Poeme
tes doigts
Comme un semblant de branches,
comme un arbre inachevé,
tes doigts …
comme le piano,
l’amour comme un jeu
de mains
Tes doigts…
dont l’ombre éparpillée sur les murs
naît des lapins, ou des ours,
des vagues, des nénuphars, des anges…
Tes doigts
qui se noient dans mes cheveux
et qui vivent
jusqu’à l’horizon
éphémère
de nos paumes…
le mot
Car c’est après la nuit
que vient le mot,
comme une goutte d’eau
qui tombe dans le lac
et le fait trembler.
mais les mots
viennent de loin,
de là où les oiseaux
apprennent à voler
et le soleil à naître,
et parfois,
l’infini
se cache dans un mot
qui meurt sur
ma bouche
pour créer
ta poésie
vert
Et dieu sut alors qu’il faudrait
une éternité
pour créer
le vert de tes yeux
et la mer.
Souvent,
ta voix est verte jusqu’au ciel
de vols
que tu prends, doucement, coupable,
et les cachent dans tes poches…
parfois, tu m’en fais don,
en les écrivant sur une dernière feuille
verte
C’est alors que tes paroles
Me bâtissent
La plus lumineuse
des étoiles
Et que dieu sait
qu’il faudra
Une éternité
Pour créer
Le vert de tes yeux
Et la mer…
Puis,
Au coucher du soleil,
Il s’habille de nos vers volants,
Et sa couleur devient
amour
nos âmes
nos âmes ont soif
des matinées pures
qui cachent encore
le mystère de la nuit
des rêves qui se cherchent,
se cherchent partout
entre ton miracle et ma folie
