Spații culturale nr. 1 (7)
Carmelia Leonte
În drum spre casă
Mă întorceam de la serviciu. Soarele toamnei oferea un spectacol neaşteptat, de strălucire şi frumuseţe, având în vedere că lunile se întrecuseră una pe alta în repeziciune şi eram deja în noiembrie. Oficialităţile oraşului deciseseră să se monteze din timp ornamentele specifice sărbătorilor de iarnă deasupra străzilor, pe stâlpi şi pe clădiri. Era un amestec ciudat de agitaţie primăvăratică, iluzie pe care o crea soarele, şi melancolie ascuţită a Crăciunului, sugerată de beculeţele colorate care împânzeau tavanul oraşului, de brazi şi moşi de sticlă. Avusesem o zi de muncă obişnuită, fără incidente majore şi fără bucurii. Abia aşteptam să ajung acasă, pentru că aveam mult de lucru. Dar… mă aflam lângă magazinul Moldova (acesta e drumul spre casă), când m-a abordat o bătrână, foarte bătrână, cu o cârjă într-o mână şi o geantă de muşama în cealaltă. M-a întrebat dacă locuiesc prin apropiere. Am zis că nu. M-a pus să mă uit pe o hârtie, unde era o adresă. Am apreciat că trebuie să fie prin zonă, dar nu ştiam unde. Vroiam să plec. Bătrâna îmi zice: „Dar nu mă duceţi până acolo?” Eu zic: „Vă duc, dar nu ştiu unde e.” La care ea vine cu soluţia salvatoare. Îmi spune: „Eu stau aici şi aştept, pentru că mă mişc greu. Duceţi-vă şi vă interesaţi unde este şi pe urmă vin şi eu.” Dar, căutând prin geanta ei de muşama, foarte mare şi veche, dă peste o piesă de la instalaţia de apă. Zice: „Vai! Uite cum uitam! Nu vrei să te duci mata în magazin la etajul 2, unde se găsesc astfel de piese? Eu aştept aici, că mă mişc greu. ” (Din trei replici, am căzut la „tu”.) Când plecasem deja, strigă după mine: „Dacă găseşti, să-mi iei două şi eu îţi dau banii!” În gândul meu: Slabe speranţe. De-aş avea bani măcar pentru una. Iau piesa (obertainer), urc la etajul 2, la 3, la 4, dar nimic. Nu era. Mă întorc şi îi spun. Din nou începe să cotrobăiască vreun sfert de ceas în geanta aceea mare, pentru că între timp băgase hârtiile
la loc ascuns. Prea ascuns. S-a speriat că a pierdut adresa, dar era în geantă. Totuşi, ca să nu mă plictisesc, înainte să plec, îmi zice: „Nu te duci tu să-mi iei 100 de grame de salam? Că nu am mâncat nimic de dimineaţă.” Cu ocazia asta mi-am amintit două lucruri: 1. nici eu nu mâncasem nimic; şi 2. nu aveam în portofel decât 3 lei. Toată averea mea. Am încremenit puţin. Cum era să-i spun că nu am bani? Unei femei atât de în vârstă? Apoi mi-am revenit şi m-am dus la magazin. Eu nu prea cumpăr salam, habar n-aveam cât costă. Dar m-am descurcat cu 3 lei. Ba chiar am descoperit ceva: printr-o minune, mai aveam alţi 3 lei puşi bine într-un buzunar al genţii. Am fost bucuroasă, căci îmi trebuiau şi mie. M-am dus la bătrână şi i-am dus salamul. Ea a rămas să se ospăteze, iar eu să caut sediul unei firme de cârje şi produse ortopedice. Mi-a dat şi o hârtie de la Casa de Asigurări de Sănătate, care o ajuta cu bani (dar nu cu toată suma). Uitându-mă cu atenţie la adresă, am văzut că e vorba de un apartament. Găseşte un apartament! Dar l-am găsit. Era undeva pe lângă Hala Centrală, et. 4, ap 16. Sun eu la interfon şi o voce nu prea amabilă mă întreabă ce vreau. Am spus şi a deschis. Era chiar un apartament obişnuit, locuit de pensionari. Asta se vedea din prima clipă: mobile vechi, cristaluri, macrameuri. Doamna, care tocmai cosea un goblen, îmi explică mai întâi că firma aparţine fiicei sale, în apartament este doar sediul. Zice: „Dar nu puteţi lăsa hârtia asta de la CAS aici pentru că e originalul.
Mergeţi şi faceţi o copie. Şi scrieţi pe spate numărul de telefon.” Când am auzit, să-mi vină rău. Trebuia să mă întorc la bătrână, să-mi spună numărul de telefon. M-am întors. Ea stătea aşezată pe ceva şi mânca salam. Când am ajuns, mi-a spus că e foarte bun! Şi că o să mă pună pe un pomelnic de-al ei, că la ea nu trece o duminică fără să meargă la biserică. Şi numai ce o văd că începe să caute pomelnicul! Eu… să mă prăbuşesc! Am zis: „Mă puneţi altădată pe pomelnic, acum daţi-mi numărul de telefon.” Mi-a dat ea numărul şi, când mă îndepărtam, numai ce o aud că strigă după mine: „Vezi să-ţi dea număr de înregistrare!” Mi-a venit să râd. Îi merge mintea! Am intrat în magazinul Moldova, unde este un xerox, am stat la rând, m-am agitat explicând că e vorba de o singură foaie de hârtie şi că o bătrână mă aşteaptă afară, nu pot aştepta până se xeroxează cărţi întregi, am obţinut înţelegere, am plătit, apoi m-am dus iar la apartamentul cu pricina. Iar am deranjat-o pe doamna care, de data asta, stătea la masă, şi am rugat-o să-mi dea numărul ei de telefon, pentru că sigur va fi nevoie. Mi l-a scris ea şi am plecat. Când m-am întors iar (pentru a câta oară?!) la bătrâna mea, îmi zice: „Unde-i cârja?” I-am zis: „Dar staţi puţin, că se face comandă şi o primiţi peste o săptămână!” (ca să nu mai spun că ar fi trebuit achitaţi vreo 50 de lei, şi ea ştia foarte bine). A fost dezamăgită total. Dar, ca să se mai consoleze puţin, m-a invitat la farmacie, să-şi ia medicamentele. La cât de încet mergea, încă un drum însemna enorm. Şi eram atât de obosită! Simţeam că ameţesc. Am fost mai întâi la farmacia din spatele casei pătrate, unde nu am găsit medicamentele. În schimb, a tras ea cu coada ochiului într-un magazin şi mi-a spus: „Aici sunt fructe! Du-te şi ia-mi o pară, că îţi dau eu banii când te întorci.” Eu am înghiţit în sec, dar ce să fac? M-am dus. Nu aveam în minte decât un singur gând, dar apăsător: Cât mai costă o pară? Mi-a cântărit vânzătoarea şi am aflat: 1 leu şi 50 de bani. Bun. Mă duc la bătrână şi ea pune para în geantă. La următoarea farmacie, care ar fi trebuit să fie ultima, bătrâna s-a răzgândit. M-a rugat să o duc la alta, cu adevărat ultima, de lângă Mitropolie. Am mers noi încetişor-încetişor şi am trecut pe lângă floricele de porumb. Companioana mea zice: „Îi cer un pumn de floricele!” Şi, parcă mai vioaie, se îndreaptă spre tonetă. Eu încerc să o trag înapoi: „Nu cereţi.” Calculez în minte câţi bani
mai am: 1 leu şi 50. Mă uit la preţuri. Văd că mă încadrez la cea mai modestă categorie. Bătrâna îmi spune: „Hai să cumpărăm! Dar cumpără tu, că eu am un milion şi nu pot să schimb!” Adică 100 de lei… Imaginaţi-vă o doamnă arătoasă, destul de elegantă, cu o servietă de piele pe umăr, pantofi cu toc, asortaţi, dar fără un ban în buzunar, şi o băbătie murdară, suferindă, iremediabil condamnată de timp, dar cu 100 de lei… Am zâmbit. Până în acel moment, chipurile, se oferea să plătească. Acum mărturiseşte că „milionul” ei e sfânt! Eu, de colo, încerc marea cu degetul: „Dar aveţi dinţi pentru floricele? Ea mă linişteşte: „Am, am…” În vitrină erau expuse diverse cornete, mai mici şi mai mari. Bătrâna l-a ales pe cel mai mare, care costa 5 lei şi 50! În imaginaţia ei tocmai se deşerta un corn al abundenţei. Nu mai era nevoie de nici o restricţie. I l-am luat pe cel mai mic. Atâţia bani mai aveam! Ea se uita cu ochi lacomi la ditamai cornetul expus în vitrină şi, când l-a văzut pe cel mic, i-a sărit ţandăra: „Dar nu ăsta!” Şi se răţoieşte la vânzător, cu explicaţii şi reproşuri suplimentare: „De ce nu mi-l dai pe ăsta?! Facem schimb!” M-am străduit să o trag de acolo. I-am spus că trebuie să plecăm. M-a întrebat îngrijorată (şi vorbind foarte tare, bineînţeles): „Ţi-a dat restul? Am spus că da. Dacă nu s-a ales cu un cornet mare, i-a cerut vânzătorului măcar o pungă, să nu se piardă din floricele. El a zis că nu are şi ea a încercat să îl lămurească. Dar nu merge cu toată lumea la fel. A trebuit să renunţe la ideea asta, a pus floricelele în geanta ei jegoasă şi apoi mi-a spus, binevoitoare, să iau şi eu una… Am spus nu, mulţumesc. În faţa Mitropoliei, alt coşmar. Ne-am trezit înconjurate de cerşetori care vorbeau foarte familiar cu bătrâna, am stat la taclale, nu glumă. S-a vorbit inclusiv despre câinii bolnavi, pe care hingherii nu ar trebui să-i chinuiască. Atunci prietena mea mi-a explicat că primeşte mâncare de la Mitropolie şi că în felul acesta s-au cunoscut. Dar, ce ciudat! Am simţit atâta căldură umană la oamenii aceştia declasaţi, ceva de neînchipuit. Parcă era o altă lume, paralelă cu a noastră, care e rece, programată la modul cel mai cinic, fără scăpări emoţionale, şi a lor, aparent dezumanizată, tenebroasă, dar plină de convulsii pentru care nu se inventaseră convenienţe sociale, şi sentimente nestăvilite. Se bucurau că o văd pe bătrână.
În sfârşit, am ajuns la ultima farmacie şi am lăsat-o acolo. A spus că locuieşte peste stradă şi farmacistul, care o cunoaşte „ca pe un cal breaz” (sunt cuvintele ei), o duce sigur acasă. Mi-a promis că după asta nu mai iese până la primăvara! Cred şi eu. Când să plec, a strigat după mine. Nu mă trecuse pe pomelnic! Am stat lângă ea o groază de timp să cotrobăiască în geantă, a dat peste milionul bine dosit, dar pomelnicul nicăieri! Mi-a zis că o să mă pomenească ea oricum. Şi să vin să-mi dea flori, că are un balcon plin cu flori…
