Literadura nr. 31 (7)

Ramona MÜLLER

De unde răsar munții

Ninge din ce în ce mai rar! Pierdem anotimpuri, pierdem ierni și amintirile din ele…
Munții Apuseni nu excelează prin altitudini foarte mari, dar pitorescul lor ne face mereu să revenim cu drag. Acești munți sunt pretabili pașilor în orice anotimp. Parcăm în zona Pârtiei Buscat și ne îndreptăm către Muntele Mare, un munte desprins din poveștile moților, cu un farmec aparte. Urmăm traseul marcat cu semnul de cruce roșie. Muntele Mare este al treilea ca înălțime din Munții Apuseni și din Carpații Occidentali măsurând doar 1826 metri. Nu există un vârf propriu-zis al masivului, ci doar un platou bine delimitat de regiunile înconjurătoare, asemănător unei calote. Ruta care pornește din Muntele Băișorii (1470m) este destul de lejeră și perfectă pentru drumeții. Suntem în minivacanța de 1 Decembrie. Pășim într-un loc încărcat de istorii și geneze tectonice. În urmă cu 400 milioane ani aici a avut loc cea mai mare intruziune magmatică din Apuseni. Ulterior lacrimile de gheață au sculptat două circuri glaciare embrionare.
Puțina zăpadă așternută zilele trecute își face de cap șiroind pe cărare spre locurile joase. Vântul necruțător dezleagă limbi draconice de aer. Pădurea de molizi își înalță vertebrele verzi spre cerul plumbuit. Pe traseu mulțimea colorată de oameni devine din ce în ce mai numeroasă. Străbaterea platoului alpin este mult mai ușoară când solul este înghețat. Terenul mlăștinos, plini de jnepeni și ienupăr face înaintarea dificilă. Suprafața întinsă de nivelare este dominată de radarul meteorologic al unității militare. Într-o zi senină de iarnă Muntele Mare poate fi un spectacol solemn al geografiei Carpaților. Peisajele se deschid amplu cu munți pe care nici măcar nu i-ai putea bănui: Munții Rodnei și Țibleș în partea de NV, înspre sud cresc toți Carpații Meridionali culminând cu creasta Făgăraș, iar mai aproape Munții Trascăului și Metaliferi. Ne îndreptăm către Pietrele Cântătoare, un flaut stâncos aflat la câteva sute de metri depărtare. Ascultăm fermecați simfonia naturii. Sunetele șuierătoare ale vântului amplificate de stâncile singuratice curg pe portativul de granit.
A doua zi ne îndreptăm atenția către un alt vârf din Apuseni. Masivul Vlădeasa reprezintă un punct de atracție la care se poate ajunge relativ ușor. Vârful Vlădeasa, 1836 metri, reprezintă a doua înălțime din Carpații Occidentali. Traseul nu este unul dificil, însă urcarea pe zăpadă și vreme viscolită poate crea probleme. Decidem să urcăm pe creastă pe drumul forestier. Parcăm undeva mai sus. Zăpada este bătătorită, lucru care ne ușurează ascensiunea. Cei 4 kilometri până la Cabana Vlădeasa îi parcurgem destul de lejer. Priveliștea de iarnă este fermecătoare. Oprim des să admirăm zona Rogojelului parcă desprinsă din poveste. Căsuțele pudrate de nea își torc prin caiere de fum plămada aducerilor aminte. Căpițele par fuioare de lână din lumea de altădată cu oameni buni și suflete lumină. Albul spumant învăluie culmile. Mărturisirea în credință, simplitatea profundă, plină de sens, simplitatea vie.
Dimi se întoarce ca să îi scot din rucsac ochelarii de soare. Cotrobăi în conținutul numeros. Scot ceva. Aud un zgomot ca și cum un obiect ar fi căzut pe lângă mine. Mă uit roată în jurul meu, pe jos prin zăpadă, nu văd nimic. Probabil au căzut ochelarii tot în rucsac. Îi înhaț și îi dau titularului. Din spatele cabanei Vlădeasa urmăm traseul cu punct roșu și începem urcarea susținută printre stâlpii de la fosta pârtie de schi. Serpentine albe de zăpadă reduc verdele molizilor la tăcere. Un grup numeros ne ajunge din urmă și ne depășește. Mulți copii. Străbatem cam 800 metri de la cabană. Norii se înghesuie pe creste. Povestea devine rapid imediata realitate. Ne hotărâm să renunțăm, din cauza vântului care se întețește și a ninsorii prognozate. Ne reîntoarcem la cabană unde servim câte un ceai fierbinte. Tanti Iustina și soțul, Ioan Potra, sunt gazdele de la Cabana Vlădeasa. Pășim prin pătura de promoroacă, purificați de somnul hibernal, încremeniți în timpul uitat. Iernile pe care le știam, au pierit demult. Simțurile ne sunt mutilate de identități false, false și înghețate. Un abandon strălucitor de cleștar și un cer de oglindă. Rămân. Rămâi. Rămânem suflete congelate. Recidiva înseamnă o vorbă, un gând și o suflare. Nicicum nu-i nimic. Hemoragie de alb, un alt alb indiferent și delirant, în(l)ăuntru și (în) afară. Cea mai lungă iarnă nu este cea polară, este iarna din noi. Tăciunii unei candele moarte, cândva un pic de căldură…
Ajunși la pensiunea Tip Top din Sâncraiu de Cluj. Dimi vrea să dea un telefon. Telefonul fără fir, buciumul din Apuseni. Ia mobilul de unde nu-i! Mobilul e mobil, dus îi. Este ora 14.30. Mă fac albă. Mai albă ca zăpada. Realizez am scăpat telefonul pe drum în momentul când am căutat ochelarii de soare. Rămân cu ochii în soare! Încep să sun, în speranța că cineva l-ar fi găsit și l-ar fi lăsat la cabană. Dimi insistă să încercăm să blocăm telefonul, iar eu îl bat la cap să mergem să îl căutăm atât timp cât mai are baterie și mai sună. Hai să-l blocăm! Nu avem timp de așa ceva, ar dura 4 ore, pentru că nu suntem în aceeași rețea! Hai să mergem să îl căutăm! Deja în jurul orei 16, în luna decembrie suntem în miezul serii, iar lumina nu ne mai ajută. Străbatem cei 10 kilometri cu mașina, parcăm în același loc. Sun permanent. Mă rog la Dumnezeu să urce o mașină, să ne ia o bucată de drum pentru a avea mai mult timp la dispoziție pentru căutare. Fac un semn de „ia-mă, nene!”. Oprește o mașină 4×4 Toyota. La volan o tânără drăguță la volan. Urcăm, îi spunem păsul nostru. Încearcă să devină salvamontist și face practică la cabană. Ne lasă după aproximativ doi kilometri, putând astfel să profităm de lumina zilei și să căutăm telefonul. Sun încontinuu. Mă transform într-o freză de zăpadă, dau cu bocancii toată zăpada proaspăt așternută în stânga și în dreapta, doar, doar oi vedea telefonul. Încerc să îmi dau seama de locul unde ne-am oprit dimineață. Sun…sun…Parcă aud un telefon, zice Dimi! Cu bățul de trekking îndepărtează un petec de zăpadă de pe partea dreaptă a drumului. Mă simt ca și cum am salvat o ființă dintr-o avalanșă. Îi iau pulsul, îi verificăm ba(c)teria și temperatura. Ne felicităm glorioși! Misiune îndeplinită.

Primăvara literară

Iulia DRAGOMIR

Pe cale

Mreană, mreană, năzdravană,
Fiica Domnului, Ileană,
ai trecut pârâul clar,
c-o scânteie de amnar.
Ai lăsat în prag de toamnă,
un surâs, frumoasă doamnă,
E-ncarnat în chip de dor,
pârâu dulce, croitor,
peste delnița cutată,
de Dumnezeu măsurată,
pumn de rouă peste mal.
Ileană, timpul este un cal,
ce te poartă-n zbor înalt.
Ai trecut vioaie-n salt,
pentru grâne, pentru rost,
În Dumnezeu adăpost.
Te-auzii în zi de cânt,
doar o dată pe pământ,
cum lungeai în suflet pod,
să cuprinzi iubirea-n rod.
Mreană, mreană, năzdrăvană,
lumea toată e o rană,
ce se cere vindecată,
doar cu dragoste curată.
Pune-o vorbă pe la poartă,
s-apucăm un vis de toartă,
Și din pragul de tăcere,
să pășim în priveghere,
Căci intrând pe calea strâmtă,
Îngerul de pază cântă

Elsa LÓPEZ
Traducere și prezentare: Elisabeta Boțan
(N. 1942, Republica Guineea Ecuatorială), poetă și prozatoare de naționalitate spaniolă cu o amplă traiectorie literară. Este Doctor în Filozofie, membră de la Real Academia de Córdoba de Ciencias, Bellas Letras y Nobles Artes.
A fost distinsă cu numeroase și importante premii, dintre care amintim: Premio de Investigación José Pérez Vidal, Premio Internacional de Poesía „Ciudad de Melilla”;
Premio Internacional de Poesía „Rosa de Damasco”, Premio Nacional de Poesía „José Hierro”, Premio de Poesía „Ciudad de Córdoba Ricardo Molina”, Medalla de Oro del Gobierno Canario 2016, etc. A publicat peste treizeci de cărți (…).

Poem

Vei muri primul, deja știu.
Să nu crezi că mă interesează.
Mă voi îmbrăca de gală,
cu tocuri înalte mă voi uita la stele
și voi umbla prin piețe ca și cum ar fi sărbătoare.
Vei vedea, când vei muri
prietenii noștri vor veni la înmormântare.
Vor fi coroane, ofrande,
o zvâcnire de pasăre va lovi ferestrele
și altarul se va face cioburi în timpul ofertoriului.
Eu îmi voi pune ochelarii cei de-a nu vrea să te văd,
cei de privit marea și s-o văd în felul meu.
Îți voi asculta versurile,
acelea pe care le-ai scris înainte de a le citi eu,
voi urma statuile
și mă va găsi plânsul tău și iubirea pe care n-am avut-o.
Îți imaginezi, iubite?
tu acolo, mort, atât de solemn și atât de liniștit,
și eu un zbucium de trandafiri pe băncile din fund.
Eu, îmbrăcată în roșu, cu părul în cozi negre
mângâind cu mâinile mele foarte albe oglinzi
în care tu te-ai privit.
Și fără nicio lacrimă.
Ascunsă de o tristețe care întotdeauna a fost a mea.
Gândindu-mă la mângâierile tale
și la desfătarea perfectă a unei sieste cu soare
ce nu va exista niciodată. Îți imaginezi, iubite?
Nepoții tăi, rudele tale,
și pe ultimul loc o tânără frumoasă
luminând arcuirea subsuorilor ei albe
în lumina ochilor tăi.
Vor veni oratorii și vor vorbi de iscusința ta,
de strâmbăturile tale feroce,
de orele binevoitoare în care tu ocupai locuri,
locuri stabilite.
Vor vorbi de gesturile tale, de fularul tău întunecat,
de nestatornica delectare a gurii tale,
de marea care îți umplea clipele fericite.
Vor plânge acoliții, fecioarele de plumb,
îngerii de ceară.
Și nimeni nu va ști niciodată că am murit cu tine.

Francisco STOICA

Gânduri în 77 de cuvinte

A FOST ODATĂ…
Am văzut la cineva un calendar din 1979. Făcut pe o pânză de calitate. Arăta foarte bine după atâția ani. Pe el scria Centrala Industriei Bumbacului. Am rămas destul de surprins în fața calendarului, nu pentru că nu aș fi știut cât a fost de dezvoltată economia României, ci pentru că m-a dus brusc înapoi în timp. Deci producția de bumbac dezvoltase o adevărată industrie. Pe lângă aceasta existau multe altele. Ce folos să ne mai amintim…

ADAPTAȚI DE NEVOIE
Ni se spune că există în apropiere de Mangalia o peșteră în care viața nu depinde de cea de la suprafață. Și că acolo au fost descoperite vietăți care s-au adaptat la condițiile de acolo. Mă gândesc însă de ce nu suntem cercetați noi, o specie nouă care rezistă la suprafață în ciuda taxelor multe, a aerului viciat de toate cele, a veniturilor care nu permit la prea mulți să iasă din metrii pătrați în care trăiesc.

BINELE NOSTRU, UN SPECTACOL
Pe canalele media își fac loc tot mai des reportajele care scot în evidență jaful produs în economia care exista pe meleagurile noastre înainte de 1989. Cu cât patos se expun problemele, cu ce lux de amănunte… Vai ce reportaj bun, câte aveam noi, spun unii, ai văzut ce hoți au fost ăștia, zic alții. Parcă vorbim de altă țară. Parcă nu ne interesează cine ne-a luat perna de sub cap. Înseamnă că o ducem foarte bine, nu?

BLOCAT DE DOUĂ ORI
Așteptam, pe strada Unirii, să vină posesorul autoturismului care mă blocase fără jenă. Mă învârteam în loc din ce în ce mai nervos. Întreb un tânăr din apropiere dacă știe cumva unde s-a dus cel pe care-l așteptam. Nu știu, am blocat și eu, dar sunt aici! Și atunci, pe treptele unui magazin coboară o tipă, veselă de sus până jos: Pe mine mă așteptați? Ce să-i mai spui… Așa ne fac unii, cu zâmbetul pe buze.

CÂT ARĂTĂM DIN NOI?
Nu știu de ce, dar am simțit întotdeauna că aș putea da mai mult societății. Am avut mereu impresia că ceva nu-mi dă voie să mă desfășor. Că mă așază cineva în bancă și-mi cere să țin mâinile la spate. Probabil ar fi trebuit să nu țin cont de anumite reguli încetățenite, de traiectoria stas impusă la un moment dat multora dintre noi. Simt că există ceva în mine care nu s-a exprimat cum și cât trebuie.

NE EXPRIMĂM SUFICIENT?
La orele de pictură combinam culorile în așa fel încât pe pânză să apară ceea ce doream eu. Mi se spuneau câteva reguli, dar în rest creația era a mea. La expoziții știam ale cui sunt tablourile fără să mă uit la semnături. Recunoșteam stilul. Unele lucruri pe care le facem țin de creație. Ne identifică, ne etalează poate cu adevărat dincolo de aspect și actul de identitate. Oare cât de mult folosim partea creativă din noi?

ZĂHĂRELUL DIN ZONA DE CONFORT
Să alerg șapte kilometri în fiecare dimineață??? Știu, ar fi sănătate curată… Dar nu este mai bine în fața unei cafeluțe? Și tare mi-ar fi plăcut să fiu arhitect! Măi, dar prea multă matematică… Aaaa, uite, au ieșit în stradă, au dreptate, trebuie să se schimbe ceva! Să merg și eu? Dar este frig, plouă… Mă întreb câte lucruri nu facem în această viață pentru că ar trebui să ieșim din zona de confort. Și cât pierdem.

Distribuie: