Spații culturale nr. 1 (4)

Magda Ursache

După crepuscul

„Et si la morte n’était qu’un mot.”
René Crevel, Mon corps et moi

Este o fereastră. Fereastra există.
Eu? Stau în spatele ferestrei, cu genunchii la gură (care genunchi şi care gură?), într-un jilţ. Jilţul verde există, simt textura stofei, dar degetele trec prin ea. Întind mîna spre fereastră, fereastra există, însă mîna pătrunde prin sticlă ca prin apă.
Mi-am schimbat puţin locaţia; am murit. Fără să mă mişc din jilţ, văd ce se-ntîmplă în neo Lupercalia de jos. Sau de sus? Fereastra pare a fi a unui demisol. E o cameră sau antecameră locul unde mă aflu? Încăperea asta limb? E mai degrabă o garsonieră confort trei. O să rămîn în demisolul ăsta un an, doi ori forever and a day? Eternitatea toată şi încă o zi?
Am încetat să mai fiu impregnat de lichide, nu-mi mai aud sincopele inimii. Cînd închid ochii, nu se face întuneric. Nu-i nici cald, nici frig. Vreau să spun: nu mi-e cald ori frig. N-am pupile, dar văd; n-am urechi, dar aud. Clipesc, deşi nu mai am gene, zîmbesc fără buze. De-asta nici nu mai sînt în stare să fluier. Nu pot să plîng, n-am lacrimi, dar pot rîde în hohote. Cît şi cînd am chef, levitez. Încăperea este foarte înaltă, ameţitor de înaltă.
„Ameţitorh” e ticul verbal al Almei.
Văduva mea, Alma, îmi publică textele ca fiind ale ei, ca scrise de ea. Nu, nu m-am aşteptat să stea atîrnată ca o stridie de stîncă (imaginea nu-mi aparţine; e a lui Henry Beyle, despre sora sa, Paulina), dar n-am crezut-o capabilă de ticăloşia asta. Numai de asta nu.
Mi-am scris proza pe hîrtie demi-vièrge, adică folosită pe-o parte. Scrisul meu de pe verso, cu cerneală violetă, atît de personalizat, nu i-a atras atenţia editorului, deşi mi-l cunoaşte: poezia mi-a cenzurat-o cu sîrg. Briceag se pricepe la editat ca porcu’ la avioane, dar Alma e o tipă meseriaşă. L-a primit în budoarul ei apretat, trăsnind însă a transpiraţie de femeie excitată continuu. S-a decojit lent de kimonoul albastru, cu dragon auriu pe spate şi i-a oferit, odată cu dactilogramele mele, o porţie dublă de extaz fizic, deşi e sex/agenară, cum glumea Nick.
„Drhagă Gil, ai fost ameţitorh”, a rîrîit.
Are dreptate Anonimul:
„Lumea asta-i de-a iubi
Aialaltă de-a plăti.”
Plătesc cu proiectul postum făcut praf. Am şrăbuit la el în cele mai mici detalii, dar hiba a rămas: Alma. De ce-oi fi ales-o pe ea, şi nu pe Domniţa să-mi aibă-n grijă opera şi osemintele, să-mi conserve scrierile? N-am ştiut că-i o tîrfulice iute de cur? Mama, cu nasul ei de pasăre mitică, a mirosit-o. Îmi adusese, la mine în scriptorium, o bucată de Kremschnitt.
„Diodor, fata asta, Alma asta…”
N-am lăsat-o să continue.
Singurul meu regret e c-am murit înaintea mamei. Şi asta pentru că era cu adevărat doborîtă, pustiită de durerea că m-am dus. Ştiu că nimeni, nici măcar Domniţa, care n-a venit la înmormîntarea mea, n-ar fi putut simţi ce-a simţit mama cînd a aflat c-am murit.
Cît despre Alma, nu s-a înşelat. A ghicit în dezmăţata mea dulce, cu trupşorul frămîntat de pohte, fiinţa acaparatoare şi rapace, îndrăgostită nu de mine, ci de faima mea de poet.
Ţi-am oferit viaţa mea, Alma. Îmi vrei şi moartea de prozator?
Îmi ajung mie însumi, ura de sine cioraniană n-o cunosc, dar pe Alma o urăsc. A fost iubire, pe urmă ură-iubire, Hassliebe, cu vocabula austriacului Thomas Bernhardt. Mi-a trecut iubirea pentru Alma în viaţa aia, de pe Pămînt, nu în viaţa de după viaţă, de-acuma.
Aici, unde mă aflu, am căpătat însuşirea de-a vedea concomitent: pe Domniţa, depunînd o floare la mormîntul meu, gard în gard cu Eternitatea (doarme în pat cu cărţile mele; nu mişcă paharul din care am băut), pe Magda U., Nickleby şi Messer, vorovind despre mine la restaurantul Pogor şi, în planul al treilea, pe Alma.
„Ştii, Gil, eu am rhămas în umbrhă pentru Diodorh. Nu puteam fi doi scrhiitori întrh-o singurhă familie. De drhagul lui Diodorh n-am ieşit la lumina tiparului. Nu mi-am tipărhit prhoza, am ţinut-o în serhtar.”
Adică a furat-o din sertarul meu.
După ce mi-a transformat poezia într-o afacere (a vîndut bine manuscrise şi fotografii pentru Muzeon), Alma a şi trecut la exploatarea prozei mele.
Mi-a fost clar încă de la înmormîntare, de cînd i-am simţit cerceii lungi pe faţă, că n-o să iasă bine. Îşi scutura cerceii peste mine, prefăcîndu-se că plînge şi suspină ca o garofiţă. Îmbrăcase haina de blană, vizonul scump pe care chiar eu i l-am cumpărat de la Frankfurt şi-şi pusese o pălărie nou-nouţă, c-un nod de satin într-o parte. Ochelarii cu lentile negre mascau ochii uscaţi. Ochii ei ca doi sîmburi de măslină, uşor adunaţi spre rădăcina nasului, pe care şi-l ridică des cu palma. Alma m-a îngropat cu ochii uscaţi.
Cine-a inventat doliul a fost un vizionar: negrul rămîne mereu dans le vent. Almei îi stă bine în negru, dar şi concurentelor ei la trupul meu atunci ţeapăn, cuprins de rigor mortis. M-am strecurat afară din coaja rece, ca să le suflu în ceafă femeilor mele, prezente în biserică. Marcelei (oh, ce futişaguri am executat cu brăileanca Marcelissima, în dormitorul ei cu storuri galbene), Danei cu Camelii, balerina cu care am avut o relaţie… coregrafică; făceam sex coregrafic, un fel de dans al lebedelor mici. De Ioana Holda nu m-am apropiat. Gurmeta de Ioana m-ar fi mîncat şi fript, şi copt, şi fiert, şi crud. Poate şi putrezit. Am regăsit-o, după ce m-am întors din SUA, cît o ialoviţă, aşa cum îi zice cronicarul Neculce unei vaci mari şi grase.
„Dragădio, aşa-mi spunea, Dragădio, hai să mînînci ceva, mîncarea îl îmbună pe om. Trupul e un recipient, Dragădio, nimic altceva decît o oală zepter unde fierbe sufletul. Am citit într-un magazin că-n Vest s-a scos lenjerie comestibilă. Grozav ar fi să am aşa un set! Am face dragoste îmbinînd-o cu plăcerea hranei.”
I-am adus din America un sutien bun de mîncat, de la sex shop, dar Ioana ar fi avut nevoie de-un ţîţar cu cel puţin patru numere mai mare.
S-o las în pace. Mi-a scris un encomion în „Ora” lui Curuleţ. Lîngă ea, mai exact agăţată de braţul ei, Zsuzsana/Szuszana, Suzănica-tufănica. Slabă ca o grisină, ca să nu spun uscată ca Moartea. Am crezut mereu că-i seamănă ăleia cu Coasa. Cînd primeam scrisorile ei în Texas, mi se părea că-s semne de la Moarte. Ha-ha, ce glumă! Pentru că – ştiţi ceva, năucilor? – Doamna Moarte nu există. Nici fascinantă, cum mă aşteptam că este cînd scriam Manualul bunului sinucigaş, nici înfricoşătoare. Nicicum. Geaba a absentat Cezar de la înmormîntarea mea, a evitat Iaşul şi Eternitatea. În 13 mart. 2004. Geaba ratează cu bună ştiinţă mai toate înhumările, nu se apropie decît rareori de cimitire, să nu-i aducă vreo ghină. Moartea pe care o proslăveşte ca pe-o iubită în poeme, Iubioartea, nu există. O să ai şi surpriza asta, ai să vezi, domnu’ Cezar, ai să vezi!
Pfuuuh! – am suflat în faţa lui Iancu P., care şi-a lăsat mobilul deschis şi-n biserică. Telefonul a urlat de două ori TOREADOR, pînă a reuşit să-l blocheze, de-au huit Naosul şi Pronaosul.
Lui Răducu i s-a luminat barba c-a scăpat de concurenţa mea. Nu, nu la poezie, ci la graţiile Helenei, nevastă-sa. Dragostea nu te face doar orb, ci şi surd. Helena s-a culcat cu noi toţi (şi nu ne-a fost deloc uşor, cum urla un cîntec de şantier), ba ne-a şi turnat la Secu. De-aia stă Fornea cu mînurile adunate-n faţă, ca apărîndu-şi organele genitale. Ştie ce ştie. Era s-o mierlească în timpul unei partide de sex cu Filomela.
„Benedictus, Benedictus
toată moartea e un strip-tease.”
Bunii mei prieteni (deşi alcoolul mi-a fost prietenul cel mai bun) erau îndureraţi sincer. Messer stătea neclintit în uşa bisericii. Arc de triumf. Nick era galben ca turta de ceară. Aş juca o partidă de şah cu el, dac-ar fi pe-aici. Magda U. plîngea de se zguduia haina pe ea. M-am strecurat în spate şi i-am ridicat gulerul de blăniţă molicică. Bătea vînt rău în cimitir. Rece şi aspru ca o coadă de şopîrlă.
„Taci, proasto, or să creadă altceva iaşioticii şi-or să te facă de fecale”. Nu m-a auzit.
N-am umbră, n-am chip, n-am erecţie, dar, dac-ar fi să-mi recapăt trupul viu, nu pe văduva mea aş îmbrăţişa-o, nici pe Domniţa (pe ea am avut-o doar cu sufletul), ci pe Dora, iubita mea virtuală. Femeilemele, reale, mone şi ramone, marcele şi nele, nine şi dane, livii şi lidii, crenguţe şi codruţe şi pădureţe nu plătesc cît Mino-Dora, cea creată din coasta mea: IUBITAPOEZIA. Mino-Dora, intrînd cu pas semeţ în iatacul din strada Dumbrava Roşie şi ieşind, cu pas şi mai semeţ, şi mai săltat. Mi-a apărut dis-de-dimineaţă, din tufa de Rosa Canina, incendiată de răsărit. Venus din tufă? Insula Zante am împrumutat-o de la Edgar Poe, tocmai ca s-o duc acolo pe Mino-Dora.
„La ce bun poveştile cele cuminţi
o, nu te gîndi ce riscant e
ne cheamă o mie de făgăduinţi
în insula florilor, Zante”
Îmi ziceam că, murind, o să ajung (ca Edgar a Poet), pe fundul unui lac tenebros. A fost altfel: am ameţit şi-am căzut într-o apă foarte caldă: un Ciric uleios, verde închis, fierbinte. Nu m-a durut deloc.
Voiam un subit. Un emfizem pulmonar, ceva. Îmi creştea cancerul în plămîn şi n-am ştiut de el. Subitul l-am avut, dar mai devreme decît mi l-am dorit. Dumnezeu m-a hoţit de cîţiva ani buni de scris. Nu m-am temut de moarte, pentru că am ştiut că o să-mi supravieţuiască Poezia. Mi-a ajuns să scriu, atîta tot. Am jucat pe cartea celui mai bun poet. Nu pe una scurtă, de succes ieftin, rapid. Am scris puţin, ca să se spună că talentul e mai mare decît opera. N-am lungit-o ca Mircea Cărtărescu, cu chiuvetele lui, cu troleibuzele, cu discurile… N-am dictat versuri pretenarilor prin cîrciumi, ca prolificul Nichita Stănescu.
Poezia a fost scopul meu, am trăit pentru a scrie în singurătate Poezie mare. Pe adevăraţii mei discipoli i-am învăţat că poezia nu-i zădărnicie, că ai mai mult decît totul prin ea („aurum non vulgi, leonem, poezia”). Acum sînt un vers încetat.
Mi-am dorit ca şi dincolo să uzez de cuvinte. Atîta nevoie am avut de ele, că – uite! – le folosesc şi dincoace, sub Pămînt. Sub? Nu, mai propriu ar fi demi-Pămînt.
Vreau înapoi acasă, Doamne Dumnezeule!, în scriptorium, să extrag „cristal de cuvinte”, să fac ce ştiu mai bine. Res intenssisima, Forma formarum.
Mă gîndesc că încăperea asta cu jilţ verde şi fereastră e o etapă, că mai urmează una, aşa cum a fost şi existenţa pe Pămînt. O să vină somnul lin de veci sau altceva? Habar n-am. Numai moartea mea trece prin stadiul ăsta sau aşa li se întîmplă tuturora? Şi ce sînt acum? O dîră de praf, de lumină, de cerneală violetă, de plumb?
Cum spunea evlavia mea, Edgar Poe, în Pentru Annie?
„A şi trecut, este deja învinsă
Febra cu-al ei nume Viaţă”
Aşa credea el, Edgar a Poet, numai că mie febra nu mi-a trecut de tot. Ba dau în clocot la gîndul că Alma, în combinaţie cu porcotania de Briceag, îmi distruge postumitatea. Tare-aş vrea s-o bîntui puţin, s-o ia cu rece pe şira spinării. Să întind mîinile ca Omul invizibil al lui Wells şi s-o gîtui, să horcăie de frică. Dacă mi-aş recăpăta forma umană, întîi i-aş trage o mamă de bătaie, soră cu moartea, lui Gil Briceag.
Din păcate, fleacurile astea cu aranjatul mustăţii din foarfece în oglinda din baie, pe care scrisesem cu rujul Danei cu camelii AMORE MORE ORE RE, fumatul, beruicile şi ţuicile nu mai sînt. Aluniţa de pe omoplatul stîng nu mă mai mănîncă, nu mai pot flana cu Messer pe hudiţele tîrgului, dulcele. Merg, dar şi levitez, fără picioare, fără cizmele înalte, cu burduf, ale bunicului. Îmi plăcea să le plesnesc cu cravaşa, de-mi ieşise printre scriitorii bahluieţi, ca să nu le spun cărcălici, porecla Marchizul de Dumbravă. Ce-i drept, o mai aplicam şi pe fesele curbate ale Almei.
Soarele de Doi Mai n-o să-mi mai încingă pielea. Nu mai respir, nu mai tuşesc. Corzi vocale n-am, dar scot sunete, vorbesc, strig, poate mă aude cineva. De scris, oi mai şti să scriu?
Deşi am ieşit din rîndul lumii, am, ca în viaţa mea muritoare, suflet. Mi-am păstrat memoria de elefant. Mai simt gustul Cabernetului bulgăresc băut cu pîine de la „Spicul”, cînd am ieşit din puşcărie. Cîteodată mă dor tălpile, aşa cum cred cei cu picioarele amputate că-i doare o unghie, un genunchi, un deget, pe care nu le mai au. În pulpa inexistentă a piciorului drept mi se pune deseori un cîrcel, ca de la înot.
N-am dinţi, n-am maxilare; n-am limbă, dar deţin mii de cuvinte, în cîteva limbi. Duc în minte toate versurile mele şi multe din ale altora. Predilect, Poe şi Eminescu. O să trăiesc (ce cuvînt impropriu, a trăi, dar cum să spun? Că mortuiesc? Sună ca dracu’). Am ajuns postum mie însumi. Cam postum. Că nu-s destul de mort, mi-o dovedeşte mînia.
Sentimentul ăsta mi se potriveşte mănuşă. Sînt mînios pe imbecilii de critici care îmi denaturează Poezia şi se lustruiesc pe sine ca fiinţînd în linia mea morală; pe falşii discipoli care-mi inventează biografeme şi pe fratele meu că a uitat să-mi pună în palmă bănuţul. Ortul. Poate de-asta am scăpat de „tranziţie”, ca să ajung în alta. Mai ales pe Alma sînt Dunăre. Sper – speranţa rămîne ultima – ca falsul să fie descoperit.
Oare va veni un moment cînd minciuna văduvei mele n-o să mă mai irite, tulbure, rănească? N-o să-mi mai pese că mi-a distrus ipostaza de povestaş, de hablador? N-o să mai vreau decît să uit tot-tot şi să dorm somn fără vise?
Cum spunea Ioan Alexandru? Ceva cu trasul marmorei pînă sub bărbie. Eu nu sînt încă deasupra binelui şi-a răului. Voi fi? Am să învăţ să mor? Cînd, Doamne Dumnezeule? Şi de ce nu-mi răspunzi?
„Omul nu moare pămînteşte cît timp trăiesc cei ce l-au văzut şi-şi aduc aminte de dînsul; e numai un crepuscul de seară al vieţii, după ce s-a stins scurtul nostru soare pe pămînt.”
Astăzi, luni, 13 martie 2006, s-au împlinit doi ani de la înhumarea lui Diodor. Ţărînă din ţărînă. Gîndul că a plecat în moarte, la 63 de ani, încheindu-şi destinul omenesc, nu-i uşor de dus.
Nick a ajuns primul. Cu tot mersul de Byron, de iepure şchiop al poeziei, mers legănat-şchiopătat adică, ajunge mereu primul la partida noastră de causerie. Încearcă un banc.
– Voi îl ştiţi p-ăla cu beţivul care se roagă la Dumnezeu? „Dă-mi Doamnei zile şi tărie!”
– Adică albitură, traduce Messer, făcînd semn chelnerului. Amice, o vodkă mică-triplă.
Ştiam ce-o să se-ntîmple. Băiatul o să-i aducă o sută cincizeci de grame la un loc.
– Am cerut o vodkă-mică-triplă, amice, pronunţă răspicat Messer, fără a da altă explicaţie.
– Triplă n-avem, domnu’, se dovedeşte „amicul” nevoiaş cu creierul, spus cu vorba lui Arghezi.
– Vrea trei pahare a cîte 50 de grame, se milostiveşte Nickleby de bietul chelner.
Cu asta, Diodor e lîngă noi: aşa comanda el, premeditînd efectul: „O vodkă mică triplă”. O bea din trei pahare aliniate perfect, din ce în ce mai tăcut şi mai sumbru.
După acel decembrie, s-a întors în România, în timp ce alţi poeţi îşi mai cîntau nostalgia după ţărişoară din exil.
A sperat în crearea unui alt sistem: capabil să impună competenţele.
„Voi scoate arcul, voi pune săgeata…”
Semne rele i s-au arătat destule: de la o replică în CPUN (primul aşa-zis parlament liber) „Ia mai lăsaţi-ne cu morţii ăştia, dom’ne!”, la studenţii bătuţi în ianuarie ’90 de „muncitori”. Karatişti, aduşi de pe o platformă… industrială. Schicksal-ul l-a scos în calea minerilor deghizaţi în poliţai ori a securiştilor deghizaţi în mineri. Erau să-l omoare atunci.
Ia bătaia asta ca pe un Uebung pentru adaptarea la originala noastră democraţie, Diodor”, i-am spus cînd mi-a povestit ce i se întîmplase în Piaţa Universităţii, la kilometrul zero.
„Nu-i de glumit, Magda, nu-i de glumit.” Şi m-a corectat cu vorbirea lui apăsată. „Uebung, exerciţiu, e feminin în germană”.
Nu glumeam. Era optimism rezervat, cum spun doctorii. Evenimentele din acel decembrie ne aduseseră o graţiere provizorie. O, naivul, idilicul Kafka! În cîte ore murea condamnatul la groapă din Colonia penitenciară? Nici vorbă ca tortura să dureze şaisprezece ani.
Mistificările televiziunii (care ne-a smuls şi cărţile din mîini), ticăloşirea relaţiilor, stigmatizarea adversarilor de idei, acuzaţi că „perturbă democraţia”, biografiile spălate ca banii şi banii spălaţi ca biografiile de recent-îmbogăţiţii după fractura ’89, cum îi spune Messer, tehnica re-instalării ca oameni de stat a activiştilor PCR, dirijismul moştenit şi valorificat întru aceleaşi scopuri şi foloase, schimbările din rău în mai rău… Cel mai greu a suportat Diodor ştirea că la mormîntul lui Ceauşescu se aprind, pios, sute de lumînări. Efect al turtei amare plămădite de „tehnocraţi”.
Singurul proiect ceauşesc pe care îl regret e acel palat administrativ unde – zice-se – ar fi trebuit să locuiască toţi demnitarii lui, plus familiile: Arca lui Ceauşescu. Ne-ar fi fost mai clar cine-s, i-am fi obligat să locuiască laolaltă (prin Punctul 8) în acel palat socialist.
Abătut mereu (da, am intrat pe un drum greşit cu un preşedinte greşit), cu mustaţa şi mai obidită care-l făcea să aducă a hidalgo greu încercat, opozantul de cursă lungă se transformase într-un sceptic, deloc mîntuit:
„Veniţi să clădim acea nouă Cetate
pe zgura ruşinii şi a umilinţei
în pustietate!
Şi tot eu răspund, pe o mie de glasuri:
– Cetatea Putreziciune, Putreziciune…”
Din perspectivă postumă, fiecare secvenţă cu Diodor capătă altă semnificaţie: vîntul zburîndu-i de pe cap pălăria texană şi noi, eu şi Petru U., trăgîndu-l realmente de sub tramvaiul care venea zuruind din dealul Copoului. Fusese un Labiş, destul!
Nickleby parcă m-ar fi auzit:
– Cînd a murit, Labiş avea pe carnetul CEC cinci lei, deloc grei. Cu unu, cumpărai două ouă. Nici eu n-am mai mult prin poznare. Dai o bere, Magda? Cît iei tu per bucată foileton?
– Nimica, eu mai fac muncă patriotică şi-n postcomunism.
– Atunci nu-ţi dădeai opera pe gratis dacă-ţi vindeai bine conştiinţa. Acum le dai pe gratis pe-amîndouă.
– Ei, nu chiar pe gratis, face semn a lehamite Messer, din încheietura mîinii, punînd în primejdie şirul de pahare. Te descurcăreşti, ţi-e bine.
Are un of. I-l ştiu:
– Băşin Sălaşa a luat două sute de mii de euro ca să picteze pentru ASE.
– E şi gustul rectorului Oprea – cine-l opreşte? – care-a dat cît a dat pentru fresca galactică. Aud că se cojeşte deja. (V)iri Columbeanu cît i-o fi plătit? Zău că nu invidiez / demonizez averea nimănui, da’ la noi intelectuali bogaţi sînt numai în familia Năstase.
– Gata, a ajuns Messer la saţ. Am fost bombardaţi cu imagini din casa-muzeu, ajunge! A percheziţiona sau a nu percheziţiona, that is the question! Ex-premierul s-a şi revoltat la TV: „În ce ţară trăim?!”
– Păi în aia pe care aţi guvernat-o voi, vai de mămăliga noastră, exclamă Nickleby, îndesîndu-şi pe cap şepcuţa Tuborg. E curent aicea.
Bastonul îi cade cu zgomot wagnerian pe dalele de gresie.
După ce-l ridică strecurînd printre dinţi „zdamăsii” (Nick e mai pudibond decît mine; cînd se înfurie, taie la jumătate cuvîntul tare, cam aşa. „Parcă eşti tîm…”; „Scuză-mă, e de-a dreptul idi…”; „Nu, că-i imbe…”), ne povesteşte c-a auzit-o pe Nina Cassian, lansată într-o laudatio pentru Dej. Că Dej dădea case, bani, excursii afară colaboilor care colaborau cu regimul.
„Ceauşescu doreşte să ne prostituăm pe gratis”, se plîngea „măiastra” Şcolii de literatură din Kiseleff nr. 10. Uf. Am primit ca premii şcolare şi Nică-fără-frică, şi Prinţul miorlau şi Căluţul cocoşat, de/sau în traducerea Ninoşcăi.
– Ţara mea nu face ce trebuie pentru artişti. Pentru policulturali, da, îmi vărs eu năduful.
– Evident-evident, mă aprobă Messer. Numai că tu îi urăşti prea tare pe guvernanţi, Magda U., detaşează-te!
– Ba nu-i urăsc, îi dispreţuiesc numai.
– Dispreţul e ură intelectuală, se arată Nickleby fidel emisiunilor cu Octavian Paler, consecvent în a blama conştiinţele de vînzare.
Zăpada a greşit iarăşi anotimpul. Şi cum l-a mai greşit! Mugurii fagilor – par ochi roşii de iepuri, aruncaţi în copaci de Dumnezeu – sînt complet acoperiţi. Doar un ţinţivar e convins că-i primăvară şi ţinţie vesel.
Messer se uită pe geam. „Un pumn de secunde” (sîntem toţi trei cititori de Pierre Charras, pe care l-am comentat îndestul) rămîne imobil. Ca şarpele din celebrul lui tablou, Prestidigitatorul. E în faza dez-îndrăgostită, mai bine zis e ne-îndrăgostit, aşa cum nu i se prea întîmplă. Altfel, e mult mai efervescent.
N-am tendinţa de voyeuristă, dar îmi place să-l urmăresc cu iubitele lui hot-style. Îmi place să-i ascult istorietele deochete despre zăbzuci, zuze, fiţulici, oafe… La vernisajul expoziţiei de la Cupola, fain numită Ele, aproape că se blocase circulaţia de atîta lume. Messer îşi prinsese frumoasele (ele-le!) în lasoul liniei. Le pictase în griuri rare, staniolate, perlate, poleite. Femei extravagante, preţioase, cu vene gata să se taie de la sine, avînd cel puţin două vertebre-n plus în linia spatelui şi jumătate de metru în plus în pulpe. Aş putea scrie (am şi scris) mult şi bine despre femeile din bestiarul-insectar al lui Messer, pensulate alegro:
„Pe-asta am prins-o dimineaţă devreme”.
Şi m-a dăruit c-o cucuietă cu genunchi de iad şi cap mic, foarte mic, apăsînd arătătorul prelung pe capul cîinelui de companie ca pe-o telecomandă. Zappînd. I-am şi spus cînd am aşezat-o pe perete, lîngă o pictură din Tour-ul lui francez, din vara asta: Cioconda (nu Gioconda) lui Messer.
Iată-l ieşind din imobilitatea de pictor pierdut în pictura-i, cînd spun tare:
– L-am visat pe Diodor. Era într-o cameră de demisol. Stătea aşezat în jilţul verde. Şi, ştiţi ceva? Cred mai mult în realitatea jilţului, a dîrei de lumină sau de praf de-acolo, din odaia de sub pămînt, decît în realitatea mea.
– U, nu fi patetică. Ai tu vreo asigurare că ar exista viaţa de după viaţă, life after life?
– N-am, Messer, n-am!

Distribuie: