Literadura nr. 31 (4)

Valentin BUSUIOC

DE ÎNCHIRIAT

garsonieră
confort sporit
etaj
pe sud
vecini liniștiți

vederea spre cimitir face toți banii

seara
fluturii se adună în jurul lumânărilor
și bat din aripi până le sting

dis-de-dimineață
femei îmbrăcate în negru
vin și fac iarăși lumină

PANACEU

leacul
pentru a avea tinerețe fără bătrânețe
și viață fără de moarte
există

din motive care ne scapă
îl luăm abia la sfârșit

MÂNGÂIERE

nu am aruncat
hainele de casă ale mamei

duminica le scot la soare-n pridvor

pisica le așteaptă în prag
miorlăie și se freacă fericită de ele
cât e ziua de lungă

spre seară
hainele sunt umflate de vânt

și eu
și pisica
le conducem în casă

apoi
adormim ușor
privindu-ne-n ochi

însă mai întâi trebuie să plângem puțin
aparent fără niciun motiv

ZBORUL

cândva
pe un pat de spital
mama mi-a spus:
dacă aș putea zbura
aș muri fericită

trupul nu a crezut-o

sufletul
da

REVEDERE

Doamne
va veni și ziua
în care vom sta față în față
și deși ar trebui să-ți spun atâtea
tăcut cum sunt
probabil că nu voi spune nimic
iar Tu
de dragul meu
o să taci și mai mult

și pe muzica asta
ne vom ține de mână și vom dansa
ca un copil cu prietenul lui imaginar

și va fi seară
și va fi dimineață
și moartea nu va mai deschide ochii la viață

O SALVĂ DE FOC

pe dezertor l-au trezit devreme
l-au bărbierit
i-au dat cea mai bună mâncare
i-au oferit mai apoi o cafea și-o țigară
apoi l-au rugat să-și spună ultima dorință

el a spus că nu mai vrea nimic
viața a fost cu adevărat minunată

când a bătut gongul
s-a auzit o salvă de foc
apoi a căzut

toate păsările s-au speriat și s-au înălțat la cer
numai corbul s-a apropiat și l-a privit în ochi

soldatul visa că zboară

îl urmau stoluri de păsări
și niciun călău

SEMNE

la ora trei dimineața
cu mult înainte de a cânta cocoșul
un ceas deșteptător aruncat la gunoi
a trezit toți vecinii

nimeni nu s-a dus să-l oprească
însă în răcoarea dimineții
cu toții am simțit căldura
cu care ne-a îmbrățișat când a plecat la spital
bătrânul de la parter

O TAINĂ

în tinerețe
râdem adeseori pe seama ei
și credem că moartea e undeva departe
mică și neînsemnată
ca un fir de nisip ascuns într-o scoică

însă vine o vreme
cel mai adesea la mijlocul vieții
când privirea ne este atrasă de o pată din colțul ochiului

atunci
frica pătrunde încetișor în suflet
și rămâne acolo
uitată

dar anii trec
și pe măsură ce părul alb ne luminează linia vieții
ne-o amintim și învățăm iarăși a plânge
iar ea
de bucurie
începe a crește
pentru ca într-o zi să-și ia zborul
cu totul

pe urmă ne liniștim dintr-odată
trupul devine mic și neînsemnat
ca un fir de nisip ascuns într-o scoică

iar când toți l-au uitat
pata se întoarce ca la propriul copil
și-l învelește cu drag

VÂNTUL ÎN CUTIA POȘTALĂ

în cutia poștală
erau câteva scrisori de dragoste

vântul nu a plecat de acolo
până ce nu le-a citit pe toate

pe urmă a căutat o fată
și i-a ridicat fusta
puțin

FERICIREA

abia în cimitir
oamenii devin fericiți
zâmbesc în toate fotografiile

cât trăiesc
sunt triști și grăbiți
oftează întruna
își ocupă viața cu tot felul de fleacuri

în acest timp
moartea își vede liniștită de treabă

caută să le facă pe ascuns
cea mai frumoasă
fotografie

Sherzod ARTIKOV
Traducere din engleză în română: F.L. Dalian

Lacrimile cerului

Ruinat și frânt
Pământul Palestinei
Zi și noapte
Sub bombe.
Sângele curge ca un râu,
Viața otrăvită a oamenilor,
Copii murind, bătrâni,
Tați murind, la fel mame și fii.
Familiile sunt distruse,
Casele, zidurile sunt sfărâmate,
Natura este îngrozită,
Dar lumea este tăcută,
Omenirea tace și ea,
Tace însuși Dumnezeu.
Poate plânge doar cerul
De-atâta răutate din oameni,
Făcând o reclamație împotriva acestora,
Ori poate furios pe tăcerile lor.
Poate doar cerul mai plânge,
Într-o stare profundă de șoc,
Șoptindu-i Pământului,
Transformând lacrimile în ploaie.
Poate plânge doar cerul
Nefiind în stare să înțeleagă,
În ciuda gândurilor fără sfârșit:
De ce se omoară atât de sângeros
Frați care s-au născut în același singur pământ?

Scrisoare către Marquez

Profesore,
Mă rog pentru patria ta!
Acum domnește haosul, tulburarea,
Vărsarea de sânge.
Pacea e amenințată,
Drepturile omului – spulberate,
Justiția – dispărută.
Macondo al tău lăcrimează.
Acolo erai în siguranță,
Trăind în trecut cu bruneta Mercedes.
Acolo ai scris despre fabuloasa familie Buendia
Și l-ai descris pe formidabilul Patriarh.
Macondo al tău lăcrimează,
Unde ai respirat aer curat,
Deschizând fereastra în zorii dimineților,
Așteptând soarele la pervazul ferestrei,
Cu ceașca de cafea în mâini.
Macondo al tău plânge, Maestre,
Acolo unde ai cântat o serenadă,
Cu zâmbetul fericit pe buze,
Ai dansat tangoul interpretat fără oprire,
Cu un pahar de tequila amară,
Purtând o pălărie mare, de marcă.

Mormântul lui Cortazar

Cenușa marelui se odihnește aici,
În cimitirul Parisului zadarnic.
Printre străini, un mormânt singuratic,
De parcă s-ar uita cu tristețe la orizont.
De aici e imposibil să vezi bine
Pământul Argentinei,
Patria natală, locul copilăriei, al adolescenței.
Nu, nu-l poți vedea,
Nu-l poți vedea deloc, mormânt dureros,
E la fel de clar ca doi și cu doi fac patru.
Dar un mormânt încăpățânat
Nu vrea să accepte asta
Și pretinde capricios
Spre noii gri,
Unui copac pe jumătate gol,
Că dincolo de orizont strălucește
Zâmbetul radiant al patriei.
Jurnal de călătorie

Antonio DODA

(n. 2001, Alba Iulia)
A publicat în revistele „Discobolul”, „România literară”, „Steaua”, „Familia”, „Vatra”, „Planeta Babel”
A obținut: Premiul special al revistei „Ex Ponto”, acordat în cadrul evenimentului „Literatura Tinerilor” (Neptun, 2021),
-„Cartea de debut” în poezie pe anul 2022, oferit de Uniunea scriitorilor din România, filiala Alba-Hunedoara
A debutat în 2022, cu volumul de versuri „Primele fobii”, editura „Cartea Românească”.

urmașii zdrobesc prezentul

solul
format din piele
mâzgălită cu tatuaje indescifrabile
rămășițele
răsfirate pe câmp strigă
„doamne, fă-ne resturile folositoare pentru vii!”
hologramele deformate apar în colțurile casei
vocile blânde repetă
„e vina ta că nu ne-ai cunoscut înainte să te naști
e vina ta că am murit prea repede”
apar în vis și spun
„existenta ta a risipit ce putea fi minunat”
calc pe câmpuri și mă împiedic de oase
rămășițele spun că ar fi trebuit să le strâng înainte să mă nasc

leagănul se balansează singur

când credeam că ceața e capătul lumii
vecinele se întorceau de la biserică
ziceau
„ce copil frumos are buni”

vecinele
observă nucii bătrâni ce îmi atârnă de craniu

spun
„în lipsa ta
mingea roagă vântul să o bage în poartă”

nu sunt acolo
soldățeii de plastic se omoară între ei și scapă de singurătate

telefonul cu butoane

țuica de dimineață
la vecinul din deal
marcel
singur
ascultă jazz
țigările de contrabandă
aruncate pe lângă case
dovada că satul e locuit
vecinul din deal ține telecomanda în folie
usucă hainele deasupra sobei
și vorbește despre rudele pierdute
butonează telefonul la întâmplare
de fiecare dată când își imaginează
că știe să trimită mesaje
câinii lui
dorm pe hainele purtate de cei din pozele alb-negru

noaptea e beznă
aici nu sunt felinare
electricienii au uitat că existăm
și vântul nu mai vrea să ne aducă vești

umbrele vegetației oferă impresia vieții

ultimele rămășițe ale materiei
sunt blocate cu mine
într-o casă
ce plutește în dimensiunea mesajelor fără receptor

vorbesc cu planta moartă din ghiveci
scrijelesc pe geamuri silueta orașului
iar singurătatea formează o aureolă în jurul zidurilor

când caut natura
departe
un chip enorm apare
și spune că irealitatea nu acceptă aer curat