Spații culturale nr. 1 (2)
Petrache Plopeanu
.
Şi totuşi iarna şi totuşi primăvara şi totuşi
Ropot de alb peste-o mare de negru,
inocent mângâiat de zăpadă, integru
e pământul ciudat picurat de candoare,
primăvara-i în prag, mereu însă ne doare
acea iarnă printre zile tăcute,
acel zumzet al banchizelor slute,
ce ne-nchide privirea într-un ochi pineal,
privitori peste timp noi privim ireal,
a zăpezii căldură picurată în stei
şi al soarelui ger, strecurat doar în tei,
doar atunci când confuze în zile,
anotimpuri se-ntrec, se amestecă-n file,
calendare se storc de al clipelor fast,
peste tot, peste timp se păstrează un cast,
şi integru pământ, anotimpuri concep,
azi un mâine şi-un ieri totodată încep,
un amestec confuz peste fire se-ntinde,
o căldură în ger azi pe noi ne cuprinde,
din coconul aţos în al razelor stol,
anotimpuri se-ntorc în acelaşi atol.
Repetate trimestre învechite în nou
anotimpuri, se-amestecă -n al timpului ou.
Silvia Ioana Sofineti
Logofani, ciume şi Protectori
Recentul roman al lui Daniel Drăgan, „Umbra Marelui Protector” (Editura Minerva, 2008), aduce în actualitate o temă exploatată de mulţi scriitori de prestigiu (Goethe, Dostoievski şi Mihail Bulgakov, dacă ar fi să dăm câteva exemple), şi anume pactul cu diavolul. Nici vorbă de subiectul pe care-l decupează Horia Gârbea (v. „Luceafărul” 35 / 2008): „O femeie bravă a crescut opt copii, dintre care doi au terminat medicina. Sînt în Canada. Reuşită socială! Dar totul se desumflă pentru că rezultatul eforturilor materne şi proprii trag mîţa de coadă în Lumea Nouă cu diplomele nerecunoscute. În plus, mama eroină nici nu mai ştie cu cine i-a făcut”. De fapt, cronicarul a deschis cartea la pagina 211 (din 272) şi a găsit acolo o inserţie, o povestire în ramă (a lui Jojo despre Magdalena, barmaniţa), pe care a luat-o drept nucleu epic principal, chit că romanul se ocupă de cu totul şi cu totul altceva.
Matei Filipescu pare o pradă sigură pentru Marele Protector (diavolul), care-şi trimite emisarul (pe Marcel, personaj cu statut ambiguu, când dublul lui Matei, când o entitate complet lipsită de umor, creând, ca şi diavolul din „Maestrul şi Margareta”, haos şi stupoare) să-l racoleze. Matei este un intelectual care coboară vertiginos pe panta ratării, în parte datorită contextului social, în parte datorită propriei firi. Delăsător, blazat, lipsit de ambiţie, incapabil să se adapteze la condiţiile socio-economice dintr-o Românie în nesfârşită tranziţie, personajul vegetează / se mulţumeşte cu traiul anost ale cărui coordonate sunt firma unde lucrează şi apartamentul mizerabil în care locuieşte.
Daniel Drăgan, care este un prozator de mâna întâi, alternează planurile şi vocile narative. Fragmentele confesive, din aşa-zis jurnal al lui Matei Filipescu, sunt urmate de relatările sobre, la persoana a treia, ale unui narator omniscient, care dezvăluie fără cruţare ce se petrece în interiorul personajului. Se obţine o vedere dinăuntru şi dinafară a aceloraşi fenomene, procese psihice, atitudini, în pagini unde latura fantastică (amintind de „La ţigănci” de Mircea Eliade) şi cea tragi-comică se îmbină. Îndrăgostit de o „absenţă”, de un ideal de femeie, Matei iese din rutina zilnică şi începe să facă tot felul de greşeli. O alungă pe femeia care-l iubea cu adevărat (Laura), considerând că obiceiul ei de a-şi scoate în relief sacrificiul, devotamentul şi nefericirea, este obositor şi insuportabil. Necunoscuta cu şal portocaliu, care apare, în chip misterios, ori de câte ori Matei Filipescu este pe punctul de a se împăca şi cu sine, şi cu societatea, reprezintă ceva inexistent, respectiv „femeia fericită”. Matei nu este misogin. El iubeşte femeia, dar în ipostaza ei poetică, nu domestică. Laura îl enervează cu mâinile ei asprite de leşie, cu deprinderile ei de gospodină, cu lamentaţiile ei de femeie care vrea să scape de incertitudini, de traiul de pe o zi pe alta, de naveta istovitoare între oraşul ei şi oraşul lui. Când o izgoneşte din viaţa lui, Matei îşi imaginează că necunoscuta de pe pârtia de schi este un ideal tangibil şi doar după experimentul pus la cale de Marcel-
diavolul, la petrecerea cu aer de sabat, începe să întrezărească adevărul.
Toate secvenţele epice din roman conduc spre scena finală, cea din cârciumă, când, aflat în stare de semitrezie, lui Matei Filipescu i se propune pactul cu diavolul. O simplă semnătură, în schimbul unei existenţe terestre fericite, lipsite de griji, alături de misterioasa necunoscută. Cum vremurile s-au schimbat de la Goethe încoace, oferta diavolului este „adusă la zi”, cosmetizată, modernizată: „aşa cum am zis, domnule inginer, numai eu sau, mai bine zis, Marele Protector prin intermediul meu şi al firmei noastre, numai noi vă putem îndeplini toate dorinţele. Eu sunt, domnule Matei Filipescu, doar o umbră, o umilă sculă a Excelenţei Sale. El este unica autoritate capabilă să îndeplinească orice dorinţă a fiinţelor muritoare, chiar şi pe cele neidentificate şi nemărturisite. Firma noastră – Secret love & Wishes Very Long Term Insurance, Unlimited – îţi oferă certitudine şi revanşă asupra oricărei lovituri pe care soarta ar cuteza să ţi-o aplice. Nimic nu rămâne în afara protecţiei noastre” (p. 260).
Spre cinstea lui, personajul care-i dispreţuieşte pe logofani, care se autoexclude din rândul oamenilor „normali”, cu preocupări serioase de reuşită socială şi sentimentală, perdantul cronic, refuză pactul. Rămâne ca Iov, sărac lipit, dar cu sufletul intact, ceea ce, în spaţiul ficţional (dar şi în lumea reală) reprezintă o eroare. Bătaia din final (în loc să se smerească în faţa lui Jojo, devenit bogat peste noapte, Matei îl pocneşte şi-şi taie, astfel, şansele de redresare economică) demonstrează că personajul începe să-şi vină în fiere. O apără pe Laura, îi apără amintirea şi refuză s-o cedeze celui care, după toate aparenţele, a încheiat pactul cu diavolul.
Roman fantastic, dar cu inserţii satirice şi polemice de roman social (aici Horia Gârbea, care n-a citit cartea, are dreptate), „Umbra Marelui Protector” continuă seria începută cu „Ciuma boilor” şi reprezintă, şarjată pe alocuri, o imagine dezolantă a lumii în care trăim.
