Spații culturale nr. 1 (1)

Editorial

Apariţia unei noi reviste care se adresează, onest, iubitorilor de literatură, adică, în mod inevitabil, unei elite culturale, poate trezi suspiciuni, mai ales atunci când respectiva revistă se numeşte „Spaţii culturale” şi vine din provincie, sperând să promoveze, să contribuie, să redefinească, să propună nume şi valori.
Nu intenţionăm cantonarea într-o literatură a zonei, suficientă sieşi, şi nici nu este neapărat vorba despre o ofensivă orgolioasă a „marginii” care s-a săturat de autarhia capitalei şi încearcă să schimbe echilibrul de forţe. În condiţiile în care cărţile şi revistele se editează în tiraje confidenţiale, iar difuzarea şi achiziţia aproape că nu există, este firesc să se încerce o înlocuire a tipăriturilor kitsch, de larg consum, care aduc bani difuzorilor de presă / librăriilor / editorilor, cu producţii cât mai apropiate de minte şi de suflet. Este un demers dificil, pentru că moda a impus pseudocultura, consumismul, exprimarea frustă a instinctelor, sexismul, obscenitatea etc, toate în numele libertăţii de exprimare a eului autentic.
Revista noastră îşi propune să cultive originalitatea expresiei, talentul autentic, dar nu va găzdui niciodată în paginile ei experimente de un gust îndoielnic, justificate prin aşa-zisa sincronizare de tip nou cu literatura Occidentului. Imitaţiile jalnice, lipsa de substanţă, teribilismul, veleitarismul şi impostura vor fi refuzate fără drept de apel.
De asemenea, credincioşi criteriilor estetice şi nu modelor schimbătoare, redactorii revistei vor refuza polemicile neloiale, atacurile la persoană – indiferent dacă sunt făcute cu talent ori ba – manifestările histrionice, beţia de cuvinte şi răfuielile politice. Nu se vor publica articolele cu conţinut explicit partinic şi nici nu se vor transforma paginile revistei într-o „tribună a partidelor politice”. Pentru aşa ceva există alte reviste şi ziare.
Scopul unei reviste de cultură este să facă exact ceea ce şi-a propus, adică să promoveze talente autentice şi să contribuie la educaţia estetică a cititorilor.
Vom refuza lipsa de imaginaţie şi imitaţia ca reflexe ale epocii de tranziţie şi ale dorinţei de „ardere a etapelor” şi de sincronizare forţată. Un astfel de demers ar însemna întoarcerea la formele fără fond, o involuţie prin nimic justificată de stadiul actual la care a ajuns literatura română.
Nu vom propune „poetici” noi şi nici nu vom încerca să impunem canoane literare, ci vom favoriza doar expresia lirică (atunci când ea este autentică şi nu se îndepărtează de Frumos, Bine şi Adevăr). Manifestările antiromâneşti, dispreţul faţă de valorile tradiţionale, faţă de înaintaşi, faţă de ceea ce au creat predecesorii, nu vor fi tolerate. Criteriile generaţioniste de promovare a literaturii, ca şi convingerile că arta adevărată apare prin ruptura cu ceea ce s-a creat secole de-a rândul, vor fi considerate drept modalităţi orgolioase de a acredita teoria „generaţiilor spontanee” în cultură.
Numele revistei noastre nu a fost ales la întâmplare. El sugerează deschiderea spre tot ceea ce are bun, frumos şi adevărat literatura română de pretutindeni.

Redacţia

Petrache Plopeanu

CRITICISMUL MAIORESCIAN:
MESIANISM CATASTROFIC-ACŢIONAL?

Când scriem despre Maiorescu, scriem despre spiritul pe care el se consideră că l-a indus în toţi, sau aproape toţi contemporanii lui, chiar dacă aceştia au acceptat această intruziune sau dacă nu, adică despre ceea ce aceşti contemporani au numit cu mândrie, chiar dacă l-au blamat uneori pe Maiorescu, criticism.
Dar oare magistrul nu se putea înşela cu privire chiar la sine, la rolul pe care el l-a îndeplinit în cultura română, în formarea civilizaţiei române moderne? Poate, chiar el, magistrul, nu-şi sesiza rolul şi importanţa pe care nici unul dintre cei care i-au urmat nu au putut să o înţeleagă, dar l-au urmat dincolo de capacitatea lor de înţelegere? Ei bine, considerăm că nici chiar Maiorescu nu s-a cunoscut îndeajuns pentru a se dezbrăca de această haină mult prea strâmtă a criticismului, care i se pune în cârcă de mai mult de o sută de ani.
Maiorescu, putem accepta încă înainte de a începe chiar şi o simplă demonstraţie, era un critic, se descoperise pe sine drept criticul cel mai acerb al generaţiei sale, dar nu ştia că sub această mască trăia altceva… Ce? Aceasta era şi este întrebarea. Oare acest om s-a mulţumit să scrie În contra direcţiei… doar din simplul motiv al iniţierii unui nou mod de a vedea şi a ilustra, anticipând, viitorul? Oare nu este vorba de mai mult decât de atât? Putem accepta senini că acest filosof format la înaltele idei ale filosofiei germane, ale evoluţionismului englez, nu este în stare să se ridice decât la nivelul celui care, chipurile, sesizează anomaliile vechii stări de lucruri şi o critică acţionând împotriva ei într-o direcţie nouă? Putem accepta că acela care va reprezenta ideile conservatorismului românesc, va accepta să critice senin ceea ce era baza ideologiei conservatoare? Oare nu se sesisează această contradicţie dintre critica introducerii “formelor fără fond” şi progresul uriaş pe care
îl realizează Maiorescu chiar prin substanţa teoriei “formelor…”? Contradicţia reiese clar: este aceea dintre ideea centrală a conservatorismului românesc referitoare la menţinerea vechii stări de lucruri şi teoria formelor fără fond, care reprezintă o abatere aproape blasfemiatoare de la norma menţinerii vechii stări de lucruri. Critici progresul chiar prin litera şi spiritul lui, determinând în acest fel accelerarea lui. Iată substanţa pură a aparentei contradicţii maioresciene.
Dar, oare, mai întâi nu este necesară o scurtă analiză asupra contextului în care apare În contra direcţiei…? Care ar fi scopul unei asemenea paranteze înainte de a ne referi la obiectul în sine al acestei lucrări? Considerăm că există mult adevăr în ceea ce spun unii istorici interesaţi şi de fenomenul literar, precum Nicolae Iorga, referitor la societatea ieşeană în mijlocul căreia apare „Junimea”, iar societatea era Maiorescu. Boierimea moldoveană, considera Iorga, era mult mai cultă decât aceea munteană, şi, făcând noi o simplă trecere în revistă a acelora care în acei ani sunt menţionaţi de diferite izvoare istorice ca trăind şi activând în Moldova, constatăm că există o mare concordanţă între ce spune Iorga şi realitate: toţi cei care vor constitui „Junimea”, cei care vor participa în aceşti ani de început la activitatea ei sunt nume cunoscute ale literaturii române, ale culturii române în genere. Ce spune Iorga: „… trebuie să mai adaug încă un lucru: şi boierimea din Moldova a fost incontestabil superioară celei din Muntenia. Aceasta de aici ( din Muntenia, n.n. ) administra mai bine averile sale, se pricepea mai mult la politică, dar în ce priveşte sentimentul culturii nu poate fi nici o comparaţie între unii şi alţii. Moldova are o înaltă tradiţie de cultură şi pe atunci, prin 1860, era încă o rămăşiţă din vechii boieri, foarte înzestraţi …” .
Suntem la 1860, aşadar, an în care, după cum spune istoricul mai sus citat, se mai păstra în Moldova o rămăşiţă a vechii boierimi culte, printre care familiile Asachi, Pogor, Carp sunt exemplare din punctul de vedere luat ca referinţă ideatică. În acest mediu de altfel apare şi revista Convorbiri literare: ea era un fenomen moldovenesc şi în special ieşean.
Anul 1860 este el însuşi un an referenţial pentru evoluţia politică românească a Principatelor: la 24 ianuarie 1859 , trecând dincolo de hotărârile Conferinţei de la Paris, românii îl aleseseră pe Alexandru Ioan Cuza unic domn şi pentru Moldova şi pentru Ţara Românească. În 1862 în urma acţiunilor diplomatice iniţiate de Cuza, Poarta recunoaşte unirea deplină, aceasta concretizându-se într-o singură Adunare Legislativă, un singur Guvern, o singură capitală, Bucureşti. Din acest moment încetează „naveta” politică a lui Cuza între Iaşi şi Bucureşti, Iaşii văzându-se astfel văduviţi de aura de prestigiu politic avută până atunci. E o realitate sentimentul de frustrare al moldovenilor în momentul în care fosta capitală îşi pierde această calitate. Dealtfel, în 1866, înainte de venirea lui Carol în România, la Iaşi chiar apare o mişcare separatistă încurajată de Rusia. Mişcarea era ea încurajată de Rusia, dar fără un destul de puternic sentiment de frustrare, aceasta nu ar fi reuşit să creeze tulburările care s-au produs, culminând, din partea autorităţilor, cu arestarea a însuşi Mitropolitului.
Observăm aşadar o anumită dihotomie între cele două foste principate, unite acum într-un singur stat naţional, numit neoficial din 1862, România: pe de o parte înclinarea spre partea politică şi economică a fostei Ţări Româneşti, desigur Bucureştiul avea un rol important în conturarea acestor activităţi şi spre activitatea culturală, Iaşii. Aceasta până când se produce o deplasare a „Junimii” şi a Convorbirilor către Bucureşti, datorită implicării active a conducătorilor societăţii şi revistei, inclusiv a lui Titu Maiorescu, în politică. Putem merge mai departe cu argumentaţia: la Bucureşti se structurează pe baza burgheziei liberale de aici, viitorul Partid Liberal, deocamdată doar un grup puternic în Parlament şi la guvernare, în timp ce Iaşii sunt un fief al conservatorilor, bine sfătuiţi doctrinar chiar de către Maiorescu. Există aşadar premisele pentru o anumită rezervă aristocratică a moldovenilor din Iaşi faţă de oamenii politici din capitală. Continuând trimiterile spre factorul politic e bine de menţionat şi faptul că, după îndepărtarea lui Cuza de la putere în 1866, după scurtul moment de colaborare a acelora care contribuiseră la aceasta, guvernarea trecuse pe seama liberalilor-radicali, „roşii”, cum sunt numiţi în epocă, grupul conservator fiind silit să vegeteze întrucâtva pe băncile opoziţiei. Ne întrebăm: există oare o legătură între atitudinea virulentă a lui Maiorescu din În contra direcţiei … faţă de numeroase aspecte care vizau forma şi fondul şi aceste evenimente politice de ultim moment? Considerăm că da, iar afirmaţia găseşte substanţă în înseşi conţinutul lucrării.
Reluăm câteva idei de început din textul maiorescian acceptând corespondenţa dintre fondul existent în lucrare şi forma incriminată – activitatea culturală şi social-politică. Interesant de reţinut: Maiorescu îşi declanşează atacul – pentru că este un atac, dar unul părintesc, ocrotitor pentru unii – făcând trimitere la atitudinea gazetei „Familia” de la Pesta faţă de anumite critici pe care Maiorescu le făcuse cu referire la limba „gazetelor din Austria”, limba rea a gazetelor din Austria, adăugăm noi preluând vorba din alt loc al lucrării! El critica scrierea rea a limbii române în aceste gazete, scriere fără respect, scrie Maiorescu, al gramaticii, ortografiei, etc. „Familia” a catalogat criticile lui Maiorescu de la Iaşi drept simple „bagatele” iar revista „Transilvania” editată de ASTRA de la Sibiu, pune paie pe foc, emiţând şi un panseu din gândirea populară românească: „ţara arde şi baba se piaptănă”, „ţara” fiind Transilvania, iar „baba” Maiorescu, „Convorbirile literare” şi „Junimea”, ceea ce l-a iritat suficient pe Maiorescu pentru a răspunde în felul în care a făcut-o… Era însă problema atât de sugestivă pentru a fi atacate aceste gazete româneşti din Austro-Ungaria, în momentul extrem de important pentru românii ardeleni al Pronunciamentului de la Blaj, acţiune deosebită în contextului denunţării pactului dualist autro-ungar, încheiat în anul anterior (1867)? Se poate răspunde că da, că indiferent de problemele vitale, cruciale ale unei naţiuni, este deosebit de important să se respecte toate normele gramaticale, ortografice, etc …chiar şi atunci când referirile se fac la aceste probleme naţionale importante.
Suntem de acord cu această aserţiune, în anumite condiţii însă: considerăm că aceste referiri critice se pot face şi în contextul dezbaterii unor probleme importante, dar într-un moment neutru, fără încărcătură emoţională, aşa cum era pentru transilvăneni, momentul 1868. Mai mult, considerăm, reluând un pasaj din textul maiorescian, că Maiorescu a folosit reaua scriere a gazetelor de limbă română din Austro-Ungaria, ca pretext pentru a ataca de fapt pe liberalii de la Bucureşti, care deţineau puterea politică.
El caută circumstanţe atenuante transilvănenilor, atitudinea sa este destul de blândă cu aceştia, este aceea a unui sfătuitor şi nu a unuia care doreşte să demoleze, el oferă îndrumări de protejare a acţiunilor naţional-culturale a românilor din monarhia dualistă . Structurarea logosului său este sugestivă. În încheierea primului val de critici la adresa „Familiei” şi „Transilvaniei” (al doilea val va fi exprimat în încheierea lucrării ceea ce ne face într-adevăr şi mai reticenţi cu privire la această ţintă, ţinând seama de regulile retoricii) Maiorescu foloseşte deja o serie de termeni duri, care nu-şi au locul acolo, ţinând seama de încercarea anunţată anterior de a găsi circumstanţe atenuante activităţii slabe de la gazetele româneşti de dincolo de Carpaţi. Cuvinte precum „atmosferă stricăcioasă”, „viciul fundamental”, „neadevărul în aspiraţii”, „neadevărul în spirit public” sunt prea dure pentru a fi explicate doar de conflictul iscat pe tema „bagatelizării”. Considerăm că în această parte a lucrării Maiorescu face trecerea spre critica principalei sale ţinte, liberalii de la Bucureşti, şi nu numai de aici. Acestora le sunt adresate criticile sale acerbe, acuzele pe baza căreia, de la frază la frază se conturează tot mai clar ceea ce avea să devină teoria „formelor fără fond”.
Ideile pe care intenţionăm să le expunem, suţinem şi argumentăm sunt:
1. Maiorescu s-a format la şcoala filosofică germană şi engleză, şi-a însuşit o bună pregătire filosofică, şi devenind filosof a înţeles că pentru a se desăvârşi trebuie să acţioneze, negându-se ca filosof individual;
2. Negarea ca filosof în sine a fost urmată de asumarea misiunii de a da un statut ştiinţific criticii româneşti din timpul său şi din acela ce urma;
3. Maiorescu a creat critica şi a deschis supapele criticismului românesc, dar el nu a devenit critic literar, artistic etc…;
4. Maiorescu nu este filosof, nu este critic, el este un creator de creatori, activitatea sa este un mesianism, catastrofic-acţional în slujba culturii române;
Considerăm că există, în acest stadiu şi la acest nivel al analizei noastre, suficiente temeiuri teoretice şi date factuale pentru a ne permite să o iniţiem. Desigur unele dintre cele patru idei expuse mai sus au o încărcătură mai mare de „deja-vu”, şi analiza noastră poate fi aşadar mai facilă, dar sunt şi idei, afirmaţia este făcută într-un stadiu primar de informare, care pot fi mai greu demonstrate fără un studiu asiduu, atât asupra operei lui Maioresu, cât şi asupra generaţiilor de maiorescieni şi asupra acelora care în a doua jumătate a secolului al XIX-lea până la primul război mondial au constituit resursa umană a modernizării României. Nici spaţiul şi nici timpul nu ne permit deocamdată să deschidem analiza acestei probleme, expuse de noi sub titlul Criticismul maiorescian: mesianism catastrofic-acţional?. Am pus semnul întrebării deoarece avem doar o serie de argumente pe care, considerăm, ni le vom îmbogăţi în alte condiţii de spaţiu, timp şi informare, iar pe de altă parte acest semn va rămâne până în momentul în care se va putea conchide indubitabil: da, criticismul lui Maiorescu este un mesianism catastrofic acţional.
Înainte de a începe analiza şi argumentarea fondului problemei pentru fiecare din cele patru idei menţionate, se cuvine să aducem câteva precizări referitoare la două contexte noţionale din care am extras conceptul de „mesianism catastrofic-acţional”. Mesianismul impune sensul unei culturi. Existenţa acestei culturi depinde de întrţtinerea constantă a flacărilor unei misiuni. Pentru un popor situat în cadrul unei culturi majore, misiunea sa este mântuitoare. Ideea călăuzitoare – şi mântuitoare totodată – îl scoate pe poporul care o poartă în sine din istorie. Acest popor devine poporul ales prin excelenţă, în sensul că ideea mesianică reprezintă în acelaşi timp Adevarul unui popor, dar şi Adevarul universal. În acest sens, un popor mesianic este chemat – sau se consideră dator – să mărturisească Cuvantul nou întregii omeniri. Conceptul de mesianism implică asumarea unei misiuni, a unei datorii legate de un anumit ideal şi desigur are legături ample cu gândirea biblică.
Al doilea concept are legătură cu aşa numita Teorie a catastrofelor care, în ultimii 30 de ani a fost inclusă în Ştiinţa complexităţii. Ideea cheie este că dezvoltarea ştiinţei, tehnologiei, economiei şi a relaţiilor socio-politice este pusă sub semnul unei evoluţii neliniare. Care este esenţa teoriei catastrofelor, termen utilizat de topologul francez René Thom? Orice sistem complex la care o mică modificare a parametrilor de control conduce la modificări esenţiale a parametrilor de comportare, se poate analiza prin unealta matematică a teoriei catastrofelor.
Teoria catastrofelor permite studiul stărilor critice, al singularităţilor, prin construcţtia unui model care permite înţelegerea şi analiza fenomenelor ce au loc la pragul care marchează trecerea între două stări (bifurcaţii, tranziţii de fază); oferă un model în care se pot observa si înţelege analogiile dintre fenomene aparent fară o legatură evidenta între ele, care au loc în diferite sisteme naturale, de la fizică la psihologie şi sociologie reluând din altă perspectivă rolul analogiei în transferul de cunoştinţe Desigur în cazul nostru suntem departe de a folosi conceptele matematice presupuse de această teorie, dar putem prelua ideea că nu există o evoluţie liniară, că există schimbări de ruptură între o stare şi alta, că orice modificare introdusă la nivelul controlului produce o schimbare.
Societatea românească din perioada studiată era un sistem. Cultura românească a pus în evidenţă liniarităţile şi neliniarităţile dezvoltării ei . Considerăm că şi direcţia nouă inaugurată de Maiorescu se poate înscrie în formele conturate de cele doua concepte mai sus menţionate.
1. Maiorescu s-a format la şcoala filosofică germană şi engleză, şi-a însuşit o bună pregătire filosofică şi, devenind filosof, a înţeles că, pentru a se desăvârşi trebuie să acţioneze negându-se ca filosof individual;
Considerăm că studiului În contra direcţiei de astăzi în cultura română scris în 1868, cu greu i se pot regăsi rădăcini în ceea ce a scris Maiorescu anterior. Ce anume l-a determinat pe Maiorescu să acţioneze în acel moment? Am avansat deja mai sus câteva opinii cauzal-istorice, legate de frustările politico-sociale ale grupării boierimii inteligente din Moldova. În plus, adăugăm ideea că nu numai contextul respectiv l-a impulsionat pe Maiorescu să elaboreze studiul menţionat, ci şi anumite evoluţii ale personalităţii sale, anumite trenduri interne.
Suntem convinşi că Maioresu era la curent cu celelalte idei filosofice ale timpului, de tipul filosofiilor materialiste precum marxismul. Cunoaştem influenţa pe care au avut-o asupra formării sale filosofice, Feuerbach şi Hegel . Ori, a accepta că a avut cunoştinţă şi de anumite idei ale contemporanului său Marx, nu ni se pare o idee atât de absurdă. „Filosofii nu au făcut până acum altceva decât să interpreteze lumea, este însă vorba de a o schimba”, clama Marx în contextul sistemului său filosofic. Latura acţională a acestor filosofii considerăm că l-a influenţat pe Maiorescu suficient, încât schimbând cadrul de referinţă social-politic, să-şi îndrepte interesul nu doar spre filosofia teoretică ci spre latura acţională a acesteia.
Condiţiile se maturizaseră: contextul social-politic inacceptabil pentru Maiorescu – iniţiativele politice ale liberalilor-radicali aflaţi la putere în majoritatea timpului după îndepărtarea lui Cuza – crearea unui cadru care să-i promoveze ideile,”Junimea”, propriile sale aprehensiuni legate de simpla prezenţă filosofică pe care probabil o considera o simplă formă fără legătură cu fondul autohton . Răspunsul la întrebarea De ce Maiorescu nu a insistat pe latura sa filosofică? poate veni chiar de aici. Maiorescu a conştientizat în primul rând în el această divergenţă dintre formă – filosofia occidentală la ale cărei surse se formase – şi fond, – societatea românească în mijlocul căreia el trăia şi încerca să creeze -. Fiind conştient de faptul că filosofia lui nu este în acord cu ceea ce observa permanent în această societate caracterizată de acele multiple trăsături ale periferiei, atât de precis puse în lumină de Eminescu, şi că orice iniţiativă de-a sa pentru a crea fondul, pentru forma sa filosofică, este sortită eşecului datorită nivelului deosebit de generalitate implicit filosofiei, Maiorescu s-a abandonat ca filosof în sine, ca filosof individual, alegând calea acţiunii, pentru crearea fondului autohton, ideatic, ştiinţific, economic.
Maiorescu este filosof, dar el nu îşi continuă drumul pe această direcţie. El doreşte să acţioneze, nu se cantonează în universul filosofiei, ci intră în concretul social după ce însă, descoperă cauzele vulnerabilităţilor acestuia, în inadecvarea măsurilor iniţiate spre modernizare, la el numit acest ansamblu, formă, cu tot ceea ce era românesc, numit de el fond. Maiorescu nu a creat o şcoală de filosofie, chiar dacă a predat la Universitate această disciplină şi a elaborat Prelegerile sale de filosofie şi chiar dacă a avut numeroşi discipoli în cadrul „Junimii”. „Junimea” era însă mai mult un vector literar, decât cultural. Şcoala creată de el nu are conotaţii filosofice, sau am putea spune, nu are conotaţii filosofice teoretice ci profund acţionale, trecând dincolo de teorie pe terenul experimentului social. Henri Sthal considera că Maiorescu a iniţiat o sociologie a culturii, dar neconturată suficient . Dincolo de afirmaţiile ilustrului sociolog al satului românesc, credem că Maiorescu nu a avut nici o clipă intenţia de a fi un sociolog – şi la ora respectivă sociologia dobândise un statut oarecum oficial – al fenomenelor care erau în desfăşurare în România, ci un homo universalis necantonat în vreun domeniu, tocmai pentru a avea libertatea de a se pronunţa şi de a cere şi de a presa ferm asupra contemporanilor pentru a reactiona. Concret, Maiorescu nu a avut statut de filosof, de sociolog, de literat, de critic şi de alte asemenea. El a fost, în acel moment, cu totul altceva, după părerea noastră. El este un critic dar critica sa derivă de la filosofie.

Distribuie: