Literadura nr. 31 (1)
Scriitorul și originalitatea AI-ului
Prof. Dr. Mihaela Burlacu
Trăiesc dintotdeauna drama autenticității, teama de a nu pune pe hârtie idei banale, neinteresante. Tainele poeziei nu mi s-au arătat în afara exercițiului de interpretare, iar narațiunea rămâne pentru mine doar hermeneutică. Știu însă cât de mult muncește un scriitor sau un interpret până dă forma finală ideii chinuitoare. Realizarea unei pagini presupune lectura altor trei, presupune menținerea simțului artistic și al pulsului vieții intelectuale de prin împrejurimi: concerte, piese de teatru, lansări de cărți, cinema, întâlniri cu colaboratorii, fuga după sponsori pentru a da drumul tiparului. Cu cât efortul este mai mare, cu atât omul este mai pasionat! Doar așa se oferă un nivel ridicat standarde intelectuale și promisiunea că ce se așterne pe hârtie nu răpește din timpul prețios al cititorului, ci îl înnobilează.
Criticii se folosesc de intuiție, inspirație și talent, la fel și scriitorii. Este un circuit pe care doar cititorul îl închide, nu-i așa? Activitatea critică este o continuare a activității literare, deoarece oferă răspunsuri la întrebările rămase fără răspuns, deoarece se obosește să explice acolo unde nu s-a înțeles. Rigurozitatea lecturii critice este identică cu cea a scriitorului. Criticul talentat percepe textul și îl stabilește în realitatea lui proprie, conștient de riscul avansării unei fantezii, de atracția unei interpretări libere ce tinde să fie la rândul ei literatură bogată în idei personale. Vocea comentatorului trebuie să dubleze vocea operei fără să o acopere, să fie rezultatul unor reflecții organizate științific, neintuitive. În urma efortului susținut și a seriozității, critica apropie lectorul de text, nu de opiniile comentatorului. Da: efort, seriozitate, studiu, rigurozitate, sacrificii. Orice pentru literatură! Și mă întreb: oare mai merită? Lectura acum se face superficial, cititorul vrea cuvinte simple, întâmplări care să nu-l deranjeze, să nu-l scoată din zona de confort. Au apărut cluburi de lectură online ai căror membri fac maratoane de citit, unde nu calitatea contează, ci cantitatea! Inteligența umană se atrofiază încet, dar sigur. Tinerele generații nu mai au răbdare să urmărească un film cap-coadă, nu mai merg la teatru și spectacole, ci vor rețele de socializare și filmulețe de scurtă durată prostești și lipsite de sens. Și așa mi se pare că devine și exercițiul nostru: lipsit de sens! Efort? Dăruire? Nopți nedormite? Drama autenticității? Anxietatea scriitorului? Le dăm pe toate la schimb pe liniștea și limbajul rotund și frumos, ușor de înțeles, plăcut, călduț, molcuț al AI-ului (Artificial Intelligence). Dacă nu ați încercat, vă recomand să experimentați dialogul cu un AI. Vă încărcați bine cu o doză de scepticism și tastați ce vă trebuie: vreți un catren cu titlul „Primăvară azurie”? E gata în 5 secunde! Disponibil în trei variante! Cu sau fără rimă, tradițional sau post modernist. Doriți un articol despre calitatea jurnalismului în epoca tehnologiei? Alte 5 secunde și sunteți serviți! Cu tot cu bibliografie! Nu are limite de răspuns, nu necesită efort, nu costă nimic, ușor de utilizat, la îndemână. Ceva totuși îi lipsește. Știți ce? SUFLETUL!
Primăvara Literară
Manuela Camelia SAVA
Prelungire
brațele se lungesc
să te cuprindă
nici oameni
nici anotimpuri nu au cum să ne despartă
îmi lungesc genele
părul
celulele
inima
să ajung până la tine noaptea
ca un vis liniștit
Pentru azi
fac echilibristică printre gânduri
printre ieri azi și mâine
compun și recompun timpul
amestec zâmbetul cu durerea
dimineața și seara
cafeaua cu lacrimile
îngerii merg pe sârmă
inima nu
pașii te trădează silabele nu
te transformi în pasăre
eu alchimistul bătrân pășesc cu pasărea pe umărul meu stâng
Când nu mai am nimic
Când nu te visez
nu mai am nimic
ori de câte ori pleci pe cărări necunoscute
rămân versurile acestea
în care transcriu dorul
Puterea ta
tu ești stânca de care se izbește
titanicul
ești valul înghețat în care se aruncă
încăpățânarea mea
arunci un colac de salvare
ceilalți privesc în altă parte
iubirea este salvată ultima
tu știi să înoți în sângele meu
Cum suntem noi
tu ești albastrul din ochiul lui senin
ești liniștea din îmbrățișările
care se volatilizează ca un parfum scump
el este trunchiul copacului care crește în inima ta
aplecându-se peste cuvinte pline de sevă
ești cea mai lungă tăcere
el e cel mai intens vis cu liliac înflorit
Autor necunoscut
ce găsești în inima mea
nu e o pagină de jurnal
e chiar sângele care declanșează explozia de sentimente
un autor anonim a lăsat semnătura indescifrabilă
în cartea cu numere raționale
peste cerneala acestei primăveri
torn vinul cuvintelor
ce scriu rămâne albastru
după ce treci tu ca un fulger rănit de nopți nedormite
iubirile se împrăștie în zori
deschide ușa
e o poruncă pe care o aud în vis
și nu știu ce mă așteaptă dincolo de lumină
Carmen SECERE
rochii sinucigașe
pentru că nu am suportat să te văd cum pleci
fac terapie cu rochiile
pe care mi le-ai dezbrăcat
le ating să-ți simt mângâierile
le respir să trag în piept mirosul pielii tale cajun
și ele se zbat alunecă
tânjesc după zbor
le prind cu ancore de podea
apoi mă prind și eu acolo
să învăț să merg
din nou
însă rochiile mi se încolăcesc de glezne
îmi pun piedică
moi reci și obraznice
ca într-un show de striptease feminin
le strâng în brațe le mint că viața e o promisiune violet
apoi le dau drumul în gol
rochiile mele păsări bătrâne
se aruncă pe fereastră
pentru că nu au suportat să te vadă
cum pleci
întărituri
raza care intră prin ochiul grotei
cade în fântâna părăsită
aici a fost altarul pe care se sacrificau păsările
spune ghidul speolog apoi luminează tavanul
unde câțiva lilieci depășesc limita
orice jertfă crește întunericul
și-n întuneric se măresc apele
peste tot săpături
peste tot ruine scrise
dintotdeauna oamenii au fost căutători de comori
și constructori pricepuți de ziduri
nu știu ce caut aici
neînțelesul a fost îngropat înaintea mea
apoi groparii au plecat la întâmplare
și nu s-au mai oprit
n-ai unde să te ascunzi
se aude de pe margine
iar eu mă uit pierdută în gaura asta
pe care nu înțeleg de ce tâmplarul a lăsat-o
în podea
liliecii nu se prind în păr
înecată de vie
dorm ca o înecată
tu mă veghezi
îmi ștergi pleoapele
și mă ungi cu lumina pe care ai strâns-o
din contrabanda cu migdale
visez bărci cu pânze din lemn
care aduc la mal buchete de flori
aruncate în mare
în port sunt eu și bătrâna
care spală pe o scândură
cămașa morții
încep să plâng
mă trezești mă scuturi de sare
și nu-mi dai drumul de la piept
sunt înecată de vie iubitule
am pietre și noduri în inimă
descântă-mi apele
Teodora COMAN
un doctor devenit influencer peste noapte
ne zice
că nu există lucruri bune sau rele în sine, în viața noastră,
că noi le facem să fie așa
în funcție de cantitate, context, frecvență, calitate.
altul zice că-i rău să nu îți placă de tine,
să vrei să fii altcineva. recunosc, mi-ar fi plăcut să pot scrie ca Lispector, în paroxismul expresiei eliberate
de tirania percepției sociale
sau ca fetișurile mele masculine cu același nume: Constantin (Vică și/sau Acosmei),
să pară că totul se spune fără tine, în concepția comodă a inspirației care vine de una singură pe nespusă masă,
te umple de idei și energia
cuvintelor blând articulate, fără ,,opintire”, fără istoricul lung de corectare,
rostogolindu-se ca High Hopes din videoclipul Pink Floyd
cu ecou propagat într-o cameră goală, fără obiecte tampon, fără strop de solidaritate biografică
între tine și lume, între tine și tine
sper să nu ajung niciodată să-mi placă de mine
cum instigă trendurile motivaționale.
cred în ,,uncreative writing”, ,,unoriginal genius”,
în imitare ca formă activă de admirație;
mă simt un om mai bun, mai generos
în tot și în toate,
mai sigură pe urmele celor care
au croit tranșee
sau cărare.
