Propoziții pretențioase – Apepsie
Că-s gata să dau și eu în apepsii, din ale de-l luară pe Becker, verbal, în văzul națiunii, la Antena 1, de cu dimineață, când fu vorba de Marcel Avram. Și ce vremuri, de era scris pe ecran cu anticvă uriașă „Trupa Salamandra în deschiderea concertului Scorpions”.
Antenei îi mai fusesem oaspeți, și la Stars, pe la Brancu, pe la ăilalți cu matinaluri, și la Protv, la Tvr-uri…. Pe unde n-am ajuns. Că mă luase într-o zi nea Veșcă cu de-alde „Nu mai veniți pe la mine. Mi-a zis Cristi că stai numai pe la televizor, pe la concerte….”. „Pe naiba, zic, m-am nimerit și eu pe-acolo….” Ceea ce era perfect adevărat. O sumă de cunoștințe, mai prieteni, mai „dușmani”, după cum vor „timpurile”, nimeriți să aibă un interes, iar tu doar să fii disponibil. Căci altfel – din nimic sau tinichigiu nu te-ar scoate, în orașul acesta blestemat să rumege carne vie macră și doar atât – nu treci mai departe niciodată. Degeaba muncești pe brânci, degeaba servești comunității la nevoile ei ciudate – adică: își construiesc case nu fiindcă n-au unde sta, ci fiindcă un cutărescu abia ce și-a înălțat-o și crapă de invidie ceilalți; își cumpără mașini ca să frece cauciucurile de asfaltul celor trei străzi mai răsărite în dimensiuni 2D, în speranța că s-o găsi cineva să îi remarce, pe ei și achizițiile, și la un moment dat să le vândă pe parale duble față de cât au dat pe ele; la țoale, la zorzoane, la chefuri, la vacanțe la fel, să-și etaleze așa-zisa avere; cât despre puștime, ca despre națiile de oameni din care-s plămădiți -, rămâi un serv amărăștean, care nu dă totuși săru’mâna la orice gâscă. De fapt niciuneia. Însă. Sub costumul țesut din mătase intelectuală, tratată de obicei cu apă de gură amestecată cu aroganță, domnul Veșcă ascundea în sine, pentru travaliul nostru, destule cât să-l facă – e o presupunere – deopotrivă invidios și plin de admirație. Dar, fiecare cu stilul lui de a se exterioriza. Faptul că ne-a solicitat de atâtea ori, arată totuși că n-am vorbit de-a surda. Lucrarea din strada Alexandru Sihleanu nu ne-a solicitat atenție sporită pentru echilibru, pentru posibile alunecări (la fiecare pas) și efort în plus pentru numeroasele trepte ale scării de urcat. Scapi de dracu și dai în sfârșit de naiba. Casele joase au „farmecul” lor. Mrejele ușurinței ascund ochiului totdeauna micile mari probleme. Grădinița „Semiramidei” amenajată lângă bordura ce înconjoară o parte din clădire. Pavajul cu bolovăniș de râu. Spațiul mic al curții. Și la urmă un acoperiș de acaret vechi de când lumea. Cu tot „harnașamentul” de neajunsuri: tablă de la „ruginoasa”, carton „prăjit”, „scândură „cariată” și cuie „habotnice”. Și-am cam spus tot despre cum au decurs montajul de jgheaburi, de burlane și de tablă cutată și cât de anxioși am fost toată ziua aceea din considerentele prezentate.
Cât este strada de mare (?!) ne lipirăm numai de încă trei lucrări (la vreo două până la cinci n-am fost eu). Cândva după ce nașul dintâi de căsătorie, Tudorel, cu participație doar la sfatul popular al bălăcenilor, și-a mutat calabalâcul, chiriaș în casa fratelui, s-a împroprietărit cu imobilul un alt cunoscut, și partener în mai puține ocazii la nunți: Marian Dănescu. Jumătatea ce i-a revenit, atât cât avusese și Rică, după două rânduri de prefaceri și adăugiri – era imposibil să stai cu doi copii și să ai și confort -, nu se gândise Marian – frate-său, că el construise anexa cu mansarduță, Brian – că-i va ploua în cap când iese din casă și că nu toți zidarii sunt buni și de tinichigii. Și ce nu știu zidarii este următorul fapt: că nu orice îmbinare între acoperișuri se rezolvă cu orice fel de „clei”. Căci nici cei bătrâni nu ancolau înainte vreme astfel de zone cu ce trebuie, nu după o pregătire a materialului corespunzătoare, și ploua omului în casă. Merge și cu chit de geamuri, merge și cu silicon. Nu cu ciment, cum am mai găsit pe la unii. Chitul nu simplu, ci înmuiat cu vopsea și amestecat mult timp, iar siliconul nu oriunde, nu în orice cantitate și nu oricare…. Făcurăm, dreserăm. Dar….
Dacă este ceva demn de laudă, apăi tot google maps are un loc întâi. Nici casa asta nu mai există – și mă doare și pentru astfel de stare nu există nici antidot, nici antișoc să te scoată din ea -, nici jgheabul și burlanul de la colțul clădirii, însă a rămas, nu pentru multă vreme, dovada că a existat.
