Spații culturale nr. 2 (12)
PETRACHE PLOPEANU
Criticismul maiorescian
(urmare din numărul trecut)
2. Negarea ca filosof în sine a fost urmată de asumarea
misiunii de a da un statut ştiinţific criticii româneşti din
timpul său şi din acela ce îi va urma; În studiul „În contra
direcţiei de astăzi în cultura română”, Maiorescu supune
unei critici metodice tot ceea ce identifică el a aparţine
formei străine, occidentale, suprapuse unui fond
autohton anemic din punctul de vedere al adecvării şi
corespondenţei cu fenomenul modernizării, necesar unei
corelări cu acele forme. Ce anume identifică Maiorescu
ca fiind formă goală, lipsită de conţinut? Direcţiile
analizei sale sunt două:
• Ideea de naţionalitate-naţiune
• Ideea de societate şi domenii sociale
În ceea ce priveşte prima direcţie, Maiorescu lansează
o idee clară: o eroare nu este îndreptăţită de faptul că ea
este legată de problematica naţională, idee pe care o vom
găsi mai târziu exprimată de Eminescu, relativă la
adevăr. În acest context naţionalitatea ar fi fondul, iar
discursul naţional, acţiunile naţionale şi suportul lor,
forma.
A doua direcţie este mult mai importantă pentru
Maiorescu, deoarece îi permitea să se implice direct în tot
ceea ce presupunea ideea de schimbare ! Schimbarea
trebuia să urmeze îmbunătăţirii unor aspecte pe care
Maiorescu le vizează concret în studiul său. Maiorescu
critică tot:
– falsa raţiune;
– istoria tendenţioasă;
– limba română – etimologia, filologia – eronate;
– jurnalismul nesemnificativ;
– instrucţiunea publică fără valoare educativă;
– academia – activitatea ştiinţifică minoră;
– arta – plastică, teatrală, galeriile de artă
Aici trebuie remarcat un fapt: Maiorescu nu critică de
dragul criticii, ci pentru că există efectiv ceva de criticat în
al doilea rând pentru că simte cum tinerii sunt aceia care
în loc să devină element al progresului, sunt cei care
introduc forme “stricăcioase” datorită grabei cu care
doresc schimbarea, iar în al treilea rând deoarece acel
statu-quo cultural, nu mai era acceptat de către
Maiorescu şi de către gruparea din jurul său, fie că este
vorba de „Junimea” literară, fie că este vorba de
„Junimea” politică. „…Luptând împotriva formei fără
fond, Maiorescu s-a sprijinit pe nişte principii de mult
primite în civilizaţia apuseană, după cum singur o
mărturiseşte. Valoarea ideilor nu stă, deci, în noutatea lor,
foarte relativă…” (Lovinescu, E., Critice, vol. 2, Ed.
Minerva, Buc., 1982, p.23) comentează E.Lovinescu şi
adaugă: „…Deşi cele mai adese elaboraţii colective şi
succesive, ideile se personalizează şi devin idei-forţe
numai când trec printr-o personalitate puternică. Din
abstracte, ele au devenit, de pildă, la Maiorescu, axa unei
activităţi ce a urmărit o ţintă hotărâtă, cu o încordare, cu
o logică şi cu o izbândă netăgăduită …”. Puternica
personalitate a lui Maiorescu a concentrat ideile care
existau şi înainte şi le-a oferit forţa acţională a schimbării.
Care sunt în mod punctual direcţiile critice inaugurate de
către Maiorescu, prin care el a dat criticii un statut de sine
stătător şi a contribuit la fundamentarea criticii ca
domeniu aparte nu numai literar ci cultural şi chiar social,
care sunt indicaţiile sale acţionale? Ne reîntoarcem la „În
contra direcţiei…” şi identificăm:
a. Conştientizarea tinerilor cu privire la adevărata lor
misiune odată cu reîntoarcerea în ţară, după ce au luat
contact cu valorile civilizaţiei apusene;
b. Evidenţierea adevăratelor valori ale Occidentului;
c. Ponderarea tinerilor prin raportarea la valorile
autohtone
d. Realizarea fără părtinire a diferenţelor ce există
între cultura autohtonă şi cea occidentală;
e. Preţuirea la adevărata valoare a culturii occidentale
şi folosirea ei în argumentarea unor idei legate de
prezentarea adecvată a fondului românesc;
f. Asumarea responsabilă a sarcinilor, de a pune de
acord, ceea ce exista în ţară, cu ceea ce văzuseră tinerii în
Occident; analiza fenomenului de „import” a unor forme
străine imediat ce acestea apar în ţară, pentru a le
combate, dacă este necesar;
g. Combaterea ideii, exprimate de unii, că “în ţară
avem de toate, cu îmbelşugare”;
h. Analiza critică, obiectivă şi permanentă a ceea ce se
realizează în ţară având drept bază adevărul şi valoarea;
i. Asumarea cu responsabilitate şi consecvenţă a
schimbării de către tineri , ei înşişi fiind o parte din fond
prin eliminarea mediocrităţii, oriunde s-ar manifesta
aceasta, şi prin acţiune concretă.
Sunt aceste direcţii interpretativ / acţionale ale
criticismului, care eficient propagate prin toate mijloacele
de care dispunea Maiorescu şi „Junimea”, aveau să
devină din ce în ce mai clare şi mai instrumentale
stimulând puternic să adopte noua direcţie, chiar dacă
erau adversari culturali, politici sau sociali ai lui Titu
Maiorescu.
Pentru a sesiza toate ecourile teoretice şi acţionale ale
studiului „În contra direcţiei…”, ar trebui să întreprindem
o amplă analiză a lucrărilor contemporanilor săi şi a
acelora care i-au urmat, fie că-i sunt discipoli direcţi sau
indirecţi, fie adversari, declaraţi sau nedeclaraţi, a
literaţilor, a oamenilor de artă, şi de ştiinţă. Acceptăm
ceea ce scria Pompiliu Constantinescu: „…un Titu
Maiorescu a judecat întreaga cultură şi, deci, şi literatura
naţională…”.
3. Maiorescu a creat critica şi a deschis supapele
criticismului românesc, dar el nu a devenit critic literar,
artistic etc.
Lucrul acesta este deja acceptat de oamenii de cultură,
fie din timpul lui Maiorescu, fie din perioada următoare.
După momentul apariţiei „În contra direcţiei…”, în 1868,
Maiorescu avea să se dedice din mai 1871, politicii şi mai
ales prezenţei la tribuna Parlamentului României, prin
discursurile rostite în contextul unor dezbateri ale
numeroaselor probleme care se găseau în faţa României,
în această perioadă de modernizare. Am putea spune că
magistrul şi-a considerat activitatea mesianică de
deschizător de ochi şi de drumuri pentru aceia care
aveau să modernizeze România, încheiată, şi a trecut pe
poziţia acţional-politică. Maiorescu nu mai este atât de
preocupat de critică în deceniile care au urmat studiului
din 1868 (După E. Lovinescu, critica culturală a lui
Maiorescu se cuprinde în următorul ciclu de articole:
„Despre scrierea limbii române”, 1866; „O cercetare
critică asupra poeziei române de la 1867”; „Asupra
poeziei populare”, 1867; „Contra şcoalei Bărnuţiu”, 1868;
„Limba română din jurnalele din Austria”, 1868; „În
contra direcţiei de astăzi în cultura română”, 1868;
„Observări polemice”, 1869; „Direcţia nouă”, 1872;
„Beţia de cuvinte”, 1873; „Răspunsurile Revistei
contimporane”, 1873; (Lovinescu E., „Scrieri”, vol. 8,
Ed.Minerva, Buc., 1980, p.9). „…Când i s-a părut însă că
albia culturii române s-a îndreptat încotro se cuvenea,
Maiorescu şi-a curmat activitatea , sub cuvânt că din
clipa în care se făcea mai bine, critica nu mai avea nici
un rost. Care critică? Critica de principii generale, în
adevăr, legată de începutul unei societăţi şi unei culturi
…” . Astfel în 1890-1891, când C.D.Gherea îşi publică
primele două volume din Studii critice, apropiaţii lui
Maiorescu i-ai cerut să intervină printr-un răspuns
teoretic, pentru a restabili situaţia. După apariţia replicii
anemice Contraziceri, care nu a convins nici pe intimii
cenaclului „Junimii”, şi mai ales după noua replică a lui
Gherea, la o nouă cerere a acestora, „…Maiorescu a
declarat că nu înţelege să ducă discuţia mai departe …”
(Ornea, Z., Studiu introductiv la P.P. Negulescu, Geneza
formelor culturii, Ed. Eminescu, Buc., 1984, pp.7-9).
Considerăm că atitudinea sa este firească pentru o
personalitate care nu s-a arătat preocupată neapărat de
un anumit domeniu, asupra căruia să-şi canalizeze
critica. Maiorescu era familiarizat cu mai multe
specialităţi fără a fi un specialist. El nu a criticat un
anumit aspect, el a criticat întreaga societate, civilizaţie şi
cultură românească, pentru a-i determina pe ceilalţi,
tineri aflaţi la momentul creaţiei active, să devină
conştienţi de sarcinile care le incumbă pentru
modernizarea reală a României.
El, îndrăznim să spunem, nu a fost criticul cu „c” ci
cu „C”.
Continuăm cu ceea ce conchidea Lovinescu „…Limitat
la formele abstracte ale cugetării logice şi la cadrele
culturii generale, Maiorescu nu s-a scoborât la critica
literară. Pregătit sufleteşte prin simţ. artistic şi cultură
universală, el şi-a declarat menirea încheiată, şi, socotind
că prezenţa unei bune literaturi presupune în sine critica
literaturii rele , a lăsat altuia marea cinste de a întemeia
adevărata critică română …” (Lovinescu, E., „Critice”, vol.
2, Ed. Minerva, Buc., 1982, p. 25).
4. Maiorescu nu este filosof, nu este critic, el este un
creator de creatori, activitatea sa este un mesianism,
catastrofic-acţional, în slujba culturii române.
Am stabilit până acum că Maiorescu nu poate fi
considerat filosof şi nici critic, chiar dacă avea o solidă
pregătire de filosof, de logician, şi chiar dacă a stabilit
direcţiile interpretativ / acţionale ale criticismului. El
nu face parte din generaţia culturii „eroice”, dar nici din
aceea a „specialiştilor”, însă prezintă puternice legături
cu ambele. Spiritul critic nu lipsea nici generaţiei
paşoptiste, reprezentate strălucit în plan cultural de
către Mihail Kogălniceanu şi Nicolae Bălcescu, dar
această generaţie, inaugurată prin Ion Heliade
Rădulescu, era preocupată de mult prea multe aspecte
ale societăţii româneşti, ale culturii româneşti, pentru a
mai exista şi posibilitatea unei sistematizări criticiste.
Nu era încă momentul criticii, era momentul
construcţiilor grandioase nu a criticii constructive (şi
nici distructive!). Pe de altă parte, şi sursele formării
personalităţii lui Maiorescu au contat în structurarea
ideatică a „formelor fără fond”, şi în asumarea acestei
misiuni de a forma direcţia unei întregi generaţii de
creatori, cultura germană fiind una dintre cele trei
caracterizate drept mesianice, după aceea iudaică şi cea
rusă, iar ceea ce realizează Maiorescu, nici „eroic”, nici
„specialist”, putând cu deplină îndreptăţire să fie
caracterizat drept mesianic. Eugen Lovinescu consideră
că „Junimea” a avut un impact covârşitor asupra
generaţiei sale, adică a generaţiei care i-a succedat şi a
avut un oarecare contact cu fruntaşii ei. „ … Privim ca un
miracol faptul că în mijlocul unei epoci de bâjbâieli şi de
apetenţe pur materiale (…) s-au găsit câţiva oameni,
reuniţi nu numai de un mănunchi de idei comune
căpătate în universităţi străine şi de o identitate de
idealuri, ci şi ceea ce e mai presus decât orice, de
identitate de caracter, a cărei notă esenţială a fost
dezinteresarea…” (Negoiţescu, I., op.cit., p. 26). Mesianic
în idealul său, acela de a forma o generaţie de creatori
„experţi” ai diferitelor domenii cerute de modernizarea
României, acţional în direcţiile instrumentale stabilite
implicit în „În contra direcţiei de astăzi în cultura
română”, un mesianism dublat de ruptura catastrofică
între „direcţia de astăzi” şi direcţia de mâine, vizată de
către Maiorescu. Chiar faptul că istoricii culturii
moderne române, fac această dihotomie între „perioada
eroică” a culturii române şi aceea „specializată”,
ilustrează fără nici un dubiu că există conştiinţa, bazată
pe o cercetare îndelungată, că la acest nivel s-a produs
o ruptură, iniţiată chiar de către Maiorescu prin studiul
său şi prin ecoul îndelungat şi puternic pe care l-a avut
acesta la nivelul inteligenţei româneşti, între vechiul tip
de cultură, romantic şi noua cultură de tip specializat. „
…Orice cunoscător al istoriei noastre culturale ştie bine
că, de la data apariţiei primelor studii ale lui Maiorescu,
începe o epocă nouă…” (Vianu Tudor, Trei critici literari,
în xxx, De la T.Maiorescu la G.Călinescu, Antologia
criticilor români, vol. 2, p. 236). Maiorescu îşi
asumă pe deplin responsabil şi conştient, sarcina
grea de a deschide critica unei societăţi, care abia
păşise pe drumul modernizării, în toate articulaţiile
ei. Având în continuare în faţă În contra direcţiei
de astăzi în cultura română, sesizăm o serie de
elemente care îl dezvăluie pe magistrul care doreşte
să înveţe întreaga societate românească, dar nu
teoria ci acţiunea permanent supusă îndoielii şi
examenului critic:
• tonul criticii este extrem de dur, doctoral, pune
diagnosticul şi impune soluţia;
• există o diferenţă de altitudine: magistrul vorbeşte
ex-cathedra pentru aceia care sunt vinovaţi de reaua stare
a lucrurilor şi cere celorlalţi să le îndrepte:
• limbajul este romantic, făcându-se dese comparaţii
între formă şi fond:
• ideea de creaţie este cuprinsă implicit în logosul său
– tinerii sunt obligaţi să acţioneze pe baza noilor principii;
• tonul catastrofal – neacceptarea ideilor expuse,
poate duce la dezastru naţional, naţiunea poate pieri –
datorită unor ameninţări imediate:
– ameninţarea timpului;
– ameninţarea lipsei de energie;
– ameninţarea lipsei de voinţă;
– ameninţarea cu mediocritatea
El are un ideal: acela de a face posibilă trecerea
rapidă, bruscă chiar, de la vechi la nou, dar nu de la un
fond vechi la o formă nouă ci în primul rând de la o
mentalitate veche la una nouă, ceea ce presupune
luarea în considerare în acelaşi timp şi a fondului şi a
formei. Acest ideal maiorescian există, şi el este cel care
îl proiectează pe Maiorescu în rândul conştiinţelor
mesianice, prin faptul că el vizează o întreagă societate
şi un timp întreg. ”…T.Maiorescu izbeşte prin unitate:
după jumătate de veac de activitate publică , el se
menţine încă în atitudine de reacţiune împotriva
procesului de formare a culturii române, manifestată
din tinereţe cu o egală convingere (…) Luptele prin care
a trecut cu atâta seninătate, duşmăniile cu care a fost
onorat, piedicile ce i s-au pus şi, în sfârşit, victoria
finală, sunt o pildă de energie omenească pusă în
slujba unui ideal înaintea căruia totul trebuie să
cedeze…” (Lovinescu, E., Critice, vol. 2, Ed. Minerva,
Buc., 1982, pp.18-19).
Ruptura pe care o produce criticismul la nivelul
conştiinţelor inteligenţei româneşti, este atât de
puternică încât orientează câtevageneraţii de după
Maiorescu. Mesianismul său vine din încrederea
indirectă a lui Maiorescu în schimbare, atunci când
adopta acel ton catastrofic referitor la înăbuşirea
fondului de către formă. Fără dimensiunea sa mesianică,
dar şi acţională, evoluţiile respective nu s-ar putea
explica pe deplin.
Maiorescu a creat generaţia de creatori
contemporană lui fie prin fenomenul discipolilor fie
prin acela al adversarilor: Mihai Eminescu, în literatură,
filosofie, economie, jurnalism; Ion Luca Caragiale,
literatură (Ibidem, p.22: “…sămânţa aruncată de
Maiorescu n-a rodit numai în sânul unui partid politic
(…), ci şi în doi din cei mai însemnaţi scriitori ai
timpului, în Eminescu şi Caragiale (…) dacă Eminescu
a împrăştiat cugetarea lui Maiorescu sub o formă
teoretică şi polemică, Caragiale a fixat-o sub forma mult
mai sugestivă a artei (…) prin aceşti doi mari scriitori ,
cugetarea teoretică a lui Maiorescu a crescut în valoare
de circulaţie ”); B.P.Hasdeu, filologie, literatură, istorie;
C.D. Gherea, critică literară, sociologie, istorie; E.
Lovinescu, critică literară; N. Iorga, istorie, literatură; V.
Pârvan, istorie, arheologie. Eugen Lovinescu avea să
confirme în Memoriile sale importanţa literară a
„Junimii” chiar dacă nu era de acord cu ideologia acestei
grupări (conservatorismul): „…în domeniul pur literar
acţiunea ei nu s-a arătat numai salutară, pentru vremea
aceea, ci e şi actuală chiar azi prin continuitate. Practic
meritul revine tuturor scriitorilor de talent grupaţi în
jurul ei, ce au determinat această mişcare de regenerare
literară colectivă…”(Negoiţescu, I., loc.cit., p.43)
Maiorescu recăpătase în 1885 catedra de filosofie a
Universităţii din Bucureşti şi începuse imediat să-i
examineze pe studenţii săi pentru a-i descoperi pe cei
mai înzestraţi şi a-i apropia de „Junimea”. Printre aceşti
studenţi îi întâlnim pe C. Rădulescu-Motru, S. Mehedinţi,
P.P. Negulescu, Mihail Dragomirescu, Pompiliu Eliade,
I. Al. Brătescu-Voineşti, C. Giurescu, Teohari Antonescu
etc… Odată selectaţi aceşti tineri se bucurau de toată
atenţia,proteguitoare a profesorului. El „…îi aducea la
şedinţele Junimii şi organiza chiar reuniuni de lectură
speciale, pentru producţia lor juvenilă, îi reţinea la
masă, le întocmea bibliografii, coordonându-le şi
controlându-le lecturile, le asculta opiniile şi aştepta, cu
tact didactic, până a interveni pentru clarificarea
controverselor. Nu le jugula nici o dată independenţa în
gândire, suportând el, marele critic şi profesor,
observaţiile studenţilor săi … (Ornea, Z., loc.cit, p.5). Îi
avem în faţa ochilor pe o parte dintre cei care aveau să
contribuie la ridicarea României, discipoli ai
profesorului Maiorescu.
În final să reluăm pe scurt ideile pe care ne-am
propus să le analizăm: Titu Maiorescu realizează prin
studiul său din 1868. În contra direcţiei de astăzi în
cultura română o critică puternică a întregii culturi
române de până la el, subordonând-o termenului de
implicit direcţie veche. Sesizează introducerea unor
instituţii pe filiera occidentală de către tinerii „grăbiţi”.
Folosind termenii de fond şi formă, el face trimiteri la
aspectul autohton în toate desfăşurările sale, şi la
elementele de import. Ne-am propus, folosind studiul lui
Titu Maiorescu În contra direcţiei de astăzi în cultura
română, precum şi anumite exegeze, să încercăm o
reinterpretare a universului cultural maiorescian văzut
pe o altă poziţie şi anume aceea a unui mesianism
catastrofic-acţional, noţiune care implică ideile de:
§ asumare a unui ideal puternic de către un caracter
unitar;
§ acţiune pentru a provoca o ruptură evidentă între
vechi şi nou;
§crearea creatorilor structurilor moderne ale
României.
Precum s-a putut observa Maiorescu, format în
contextul filosofiei germane şi engleze renunţă la
statutul său de filosof în sine pentru a crea contextul
ideatic al criticismului, exprimat prin teoria “formelor
fără fond”. Creează direcţiile criticii generale, dar nu
rămâne cantonat într-o stază de critic, ci dedicându-se
schimbărilor prin acţiunile sale de stimulare a apariţiei
creatorilor noii societăţi moderne româneşti.
Acţionează astfel într-un sens, numit de noi, mesianic
catastrofic-acţional participând concret la structurarea
modernă a României.
