Spații culturale nr. 2 (11)

VIRGIL DIACONU

Probleme ale literaturii
contemporane

Pentru suflarea culturală vrânceană, Salonul
Literar Dragosloveni, desfăşurat la Focşani şi
la Dragosloveni (în acest ultim loc se află Casa
Memorială „Alexandru Vlahuţă”) în zilele de 13 şi 14
decembrie, va fi fost cel mai important eveniment de
peste an. Organizat de Direcţia pentru Cultură a
judeţului Vrancea, evenimentul a avut ca invitaţi scriitori
din Bucureşti, Chişinău, Iaşi, Cluj, Târgu-Mureş, Satu
Mare, Piatra Neamţ, Ploieşti, Galaţi, Buzău, Focşani,
Râmnicul Sărat, Piteşti. În total, vreo 80 de scriitori.
Organizatorul a oferit premii de excelenţă şi a
prezentat cărţile a trei scriitori vrânceni, editaţi pe banii
săi. O premieră naţională, a spus poetul Liviu Ioan
Stoiciu (şi noi, dimpreună cu el), pentru că direcţiile
pentru cultură nu fac acest lucru. S-au mai prezentat, în
plus, încă vreo 15 cărţi.
Revista focşăneană „Oglinda literară” a oferit premii
în diplome şi bani. La secţiunea „reviste literare” a fost
premiată „Cafeneaua literară”, editată de Centrul
Cultural Piteşti.
Colocviul „Literatura română contemporană”, din
prima zi a Salonului, a scos la rampă câteva idei care, în
genere, fac sarea şi piperul vieţii noastre… scriitoriceşti.
Leo Butnaru: Critica literară – o laudă generalizată
În Basarabia nu se ştie ce este, de fapt, cultura română.
„Dar nici la noi nu se ştie”, completează Gheorghe
Neagu, directorul revistei „Oglinda literară”. Critica
literară e un fel de laudă generalizată, iar arta amestecă
valorile cu nonvalorile.

Liviu Ioan Stoiciu: În literatura română sunt multe
valori fictive

Receptarea critică este proastă. Pe de o parte, în
literatura română sunt multe valori fictive. Pe de altă
parte, multor scriitori nu li se dă nicio atenţie. Nicolae
Manolescu elimină din Istoria sa 90% din scriitorii
contemporani. Acest lucru este o anomalie.
Dan Mircea Cipariu a făcut un lucru bun cu filmul
„Scriitori pe calea regală”. Însă filmul acesta este plin de
şefi şi de funcţii, ca înainte vreme. Dar scriitorii unde
sunt? Filmul este ratat.

Gheorghe Neagu: În patria noastră iubită cultura nu
e dorită…

Cipariu a spus că în Vrancea nu e nicio valoare. Nici
Manolescu nu a văzut vreuna. Iată însă că în poezia lui
Cărtărescu îl descoperim pe Bolintineanu… Nici
revistele, nici scriitorii de aici nu sunt băgaţi în seamă.
Manolescu nu dă bani decât pentru editarea anumitor
reviste. Câţi scriitori a publicat Lucia Oveza? Dar Tzone?
În patria noastră iubită cultura nu e dorită…
Ioana Crăciunescu: Sunt traduşi scriitori mici, care
au funcţii importante şi bani
Am să-i răspund lui Stoiciu, cu privire la filmul
“Scriitori pe calea regală”. Problema este că nu poţi să
controlezi Televiziunea, căreia i-ai comandat filmul.
Televiziunea nu te cheamă să vezi materialul filmat, iar tu
nu-i poţi reproşa… nimic. În schimb, s-au făcut 14
portrete de scriitori, care vor fi date pe post în cursul unui
an. Dar se petrec alte lucruri grave. La Paris am văzut o
antologie de literatură română, în care nu am putut
recunoaşte nici 10 scriitori. Sunt traduşi scriitori mici, care
au funcţii importante şi bani, iar nu scriitori de valoare.
Liviu Ioan Stoiciu: Murim neştiuţi, iar U.S.R. …
Nu contest faptul că, în mare, Cipariu a făcut un lucru
bun. Dar era o ocazie unică să-i filmaţi pe cei 45 de
scriitori premiaţi de U.S.R. Pe de altă parte, vedeţi că
murim neştiuţi, iar U.S.R. nu poate să dea nici cel puţin
un comunicat.

Sterian Vicol: Suntem o ţară de premii

Sunt zeci de manifestări la care se dau premii literare.
Suntem o ţară de premii. Pe lângă scriitori valoroşi este şi
mult băligar.

Ion Tomescu: Acum facem lobby pentru înfiinţarea
Centrului Naţional al Culturii Scrise

Se mai întâmplă şi lucruri bune. APLER a donat opt
corpuri de bibliotecă Trenului cu scriitori. Am editat, în
două limbi, două antologii cu scriitori români, pe care îi
propunem pentru export. Acum face lobby pentru
înfiinţarea Centrului Naţional al Culturii Scrise, care să
coordoneze mijloacele prin care se promovează cultura
Arcadie Suceveanu: protecţia literaturii trebuie
asigurată la nivel de stat
Există o confuzie a valorilor încurajată de revistele
literare, critica literară şi istoriile literare. În „O panoramă
critică” a lui Marin Micu nu figurează nume importante.
Nume semiobscure de scriitori întâlnim şi în sintezele lui
Eugen Simion, care din Basarabia i-a cules doar pe patrioţi,
nu pe scriitori. Istoriile noastre sunt istoriile centrului.
Singurii care au dat atenţie valorilor basarabene sunt
Theodor Codreanu şi Adrian Dinu Rachieru. De fapt, în
Basarabia există doar 20-30 de scriitori de valoare. Dar
protecţia literaturii trebuie asigurată la nivel de stat.

Ierarhii false

După cât se vede, scriitorii liberi, neprinşi în diverse
„structuri” de interese, spun lucrurilor pe nume. Nu se
cred nemuritori şi îşi permit să fie critici cu propria
breaslă. Din nefericire, spiritul critic rămâne de regulă
fără aplicaţie în activitatea critică propriu-zisă, unele
reviste literare exaltând un patriotism local care nu trece
graniţa oraşului. Istoriile literaturii scrise anii aceştia sunt
mai mult istorii de grup, aşadar ale grupului meu literar
sau ale grupurilor literare pe care eu le protejez (istorii
de cumetrie, ale generaţiei mele şi/sau ale generaţiei pe
care am cărat-o în spate), în timp ce instituţia premiilor
practică adesea un set de criterii lăturalnic literaturii. Un
redactor-şef participant la Salon tocmai depăna povestea
unui poet tânăr care îi trimisese spre publicare câteva
texte care erau însoţite de o listă de vreo 40 de premii
literare, obţinute la fel de fel de concursuri. Nicio
problemă cu numărul de premii; atâta doar că poeziile
erau mediocre… Şi atunci cum fuseseră obţinute totuşi
acele premii? Poate cinstit, pentru cazul în care
concurenţii erau străini de performanţă.
Dar premii nemeritate se dau şi pe la case mai mari.
Problema literaturii române nu este aceea că literatura cu
adevărat bună nu depăşeşte 10% din ceea ce se publică.
Problema este că o parte din literatura mediocră a bineplasaţilor,
a prietenilor noştri, a acelora care ne
îndatorează este promovată ca literatură de valoare (iată
literatura holografică!) şi că doar o mică parte din
scriitorii de forţă sunt recunoscuţi ca atare. Şi asta se
întâmplă mai ales cu privire la scriitorii contemporani,
pentru că scriitorii de valoare dispăruţi sunt, în genere,
recunoscuţi şi respectaţi. Problema literaturii române
contemporane este, vai, una de ierarhie. Este, cu
excepţiile subînţelese, desigur, una a falselor ierarhii.

Victor Zorin

Meseria de a muri

Dacă intenţia lui Dumitru Augustin Doman ar
fi fost să scrie un simplu eseu filosofic despre
moarte, probabil că lucrarea sa („Moartea
noastră cea de toate zilele”, Editura Timpul, Iaşi, 2008)
nu s-ar fi deosebit foarte mult de alte zeci de lucrări
asemănătoare. Numai că scriitorul din Piteşti, mergând
cumva pe urmele lui Laurenţiu Cerneţ (v. „Moda
jurnalelor”), îmbină eseul cu memorialistica, jurnalul cu
notaţiile ironice ori lirice, meditaţia cu satira, rezultând
un amalgam din care cititorul ia drept sigură doar
atitudinea „în răspăr”, teama ascunsă de moarte, dar şi
sfidarea. Această sfidare merge atât de departe, încât
autorul ajunge să pună sub semnul întrebării suferinţa
umană, neliniştea în faţa trecerii şi însăşi sinceritatea
muribundului. El şi-ar dori o atitudine „necosmetizată”
în faţa morţii, uitând, pur şi simplu, că nimeni nu poate
face „regie” în acele momente. Muribunzii sunt
suspectaţi că fac spectacol, că nu sunt demni, care va să
zică, într-un moment atât de important: „Cum se mai
răsfaţă muribundul! Cu câtă importanţă geme el! Parc-ar
fi primul care păşeşte pe teritoriul morţii fără de sfârşit.
Cu cât e mai aproape de putrefacţie şi de primul vierme,
cu atât pretenţia lui să-l respectăm, să fim impresionaţi,
să-l compătimim e mai mare. O singură scuză îi găsim:
lipsa de experienţă pe graniţa abia perceptibilă dintre
viaţă şi moarte. Doar lipsa aceasta de experienţă ne lasă
o portiţă să-l iertăm pentru trufia lui” (p. 8). Acest
fragment, ca şi multe altele asemănătoare, trădează, mai
curând, exasperarea celui care nu suportă spectacolul
morţii altora, din teamă că, la rându-i, cine ştie când, va
da un spectacol asemănător, şi până atunci, se
răzvrăteşte, este cinic, ia numele morţii în deşert, cu
speranţa ascunsă că, poate, va fi cruţat.
Augustin Doman îşi fragmentează cartea în 17
capitole cu titluri ironice ori amuzante, grave ori
construite pe nonsens, multe dintre ele fiind în întregime
metafore („Armătura de idei a morţii”, „Fanfara
cultivatorilor de căpşuni din cartierul Progresul”,
„Moartea mea e un roman”, „Umbra morţii în câmpul
alb de crini”, „Semnul roz al morţii”, „Moartea ca un
tren albastru”, „Doamna cu ten de granit platinat” etc.).
Cel care ştie că moartea este prezentă în noi încă de la
naştere, caută prin biblioteci, prin cărţile filosofilor, ale
poeţilor, ale istoricilor, mărturii despre atitudini
asemănătoare, selectând obsesiv tot ce are legătură cu
câmpul semantic al morţii: „în secolul al XIII-lea fiinţă
Ordinul Sfântului Pavel, iar membrii ordinului se
numeau fraţii morţii”. După cum scrie Jean Delumeau, ei
purtau un cap de mort pe tunică şi se salutau cu formula
Gândeşte-te la moarte, frate prea iubit!. Intrând în refectoriu,
sărutau un cap de mort aşezat la baza unui crucifix şi îşi
spuneau unii altora: Amintiţi-vă de sfârşitul de pe urmă şi
nu veţi păcătui! Unii mâncau cu un craniu în faţă, dar toţi
trebuia să aibă câte unul în camera lor. Sigiliul ordinului
conţinea un cap de mort şi cuvintele Sanctus Paulus,
ermitarum primus pateri, memento mori! Nimic din acestea
nu mi se pare morbid. Găsesc că era o terapie socială
minunată, o igienă publică şi personală perfectă” (p. 115).
Cum Dumitru Augustin Doman are talent, nici cele
mai mari năzbâtii pe care le afirmă nu par altceva decât o
simplă atitudine ludică în faţa morţii, condimentată cu
ceva cabotinism. Căci, în ciuda gustului – să-i zicem
postmodernist / neosuprarealist / absurd / grotesc etc. –
şi a viziunii – uneori de un tragism cioranian – asupra
morţii, „doamna cu ten de granit platinat”, „şerif
feminin”, „îmbrăcată în uniformă mulată pe coapse, pe
fese, pe labii, cu ochelari fumurii pe nas şi chipiu”, „cu o
ţâţă galben-roşcată în loc de insignă”, lirismul este o
prezenţă constantă şi unele fragmente ar putea fi
considerate poeme şi intitulate, de pildă, „Zidul de ceaţă”
sau „Câmpia de romaniţă”, în care autorul,
compătimindu-l pe Isidor, cel ajuns la 117 ani, împrumută
tânguirii sale tonalităţile Ecleziastului: „Dar în iunie, când
de câteva zile împlinise 117 ani, s-a aventurat dincolo de
orizont şi s-a trezit într-o câmpie galben-verde, o câmpie
plină de muşeţel înflorit. A străbătut-o încet, ce era graba
nu mai ştia de vreun secol, a ajuns după o zi şi o noapte
unde credea el că e mijlocul câmpiei, s-a aşezat cu faţa în
jos şi-a îmbrăţişat-o, ca un îndrăgostit a îmbrăţişat-o, cu
iarba ei, cu frunzuliţele, cu miliardele de flori galbene de
romaniţă. Soarele ardea din mijlocul cerului şi pe lume nu
era durere şi nu era suspin” (p. 116).
Astfel de pasaje lirice alternează cu altele de-un cinism
de adolescent înfumurat, sigur, în fond, că moartea este
atât de departe de el, încât poate s-o înjure cât vrea:
„Omul viu e nouăzeci la sută apă; omul mort e sută la
sută pământ. Ce să înţeleg? Că între viaţă şi moarte e apă
şi pământ? Adică noroi?” (p. 31). Şi tot cu infatuare
adolescentină, moartea este reprezentată drept fenomen
cosmic, destinaţie, spectacol, dar şi simplă proiecţie
livrescă: „În biblioteca ta de acasă, cu rafturi ţintuite pe
veci în pereţi, din podea până-n tavan, cauţi, cauţi să afli
ce este moartea. Din mijlocul tavanului, doi ochi ironici te
privesc şi o voce cavernoasă îţi zice: Aceea e moartea
livrescă, hă-hă-hă! he-he-he! hi-hi! Caută în altă parte,
pe dealuri şi pe câmpii, pe goluri alpine şi în pustiu, mai
ales în pustiu. Moartea livrescă! Hă-hă! He-he! Hi-hi!”
(p. 35). Ipostaza de romancier al morţii este una
contrafăcută, o simplă poză de scriitor cu tabieturi
burgheze, care se imaginează capabil de revolte
romantice: „Moartea ca un roman. Romancierul toarce la
cartea lui toată viaţa, toarce şi ţese. El se spală cu periuţa
pe dinţi, îşi bea vodca la micul dejun şi vinul roşu-violet
ca cerneala la masa de prânz, dar în timpul acesta ţese
verbe şi substantive, alteori adjective şi interjecţii la
romanul său. […] pluteşte romancierul în aburii
alcoolului, pluteşte în hormoni, în adrenalină, pluteşte în
vise, dar el rămâne în mijlocul lumii sale, ţesute de el
douăzeci şi patru de ore pe zi. Lumea lui apropiatădepărtată,
când pustie şi când numeroasă ca un roi de
albine, îl strânge tot mai mult. Ar vrea să iasă din roman.
E imposibil, însă. Imposibila ieşire din roman. Aburi de
alcool, hormoni, adrenalină, viziuni, dar toate în
interiorul lumii din care vrea să iasă, dar pe care continuă
să o ţeasă, substantiv cu substantiv, verb cu verb, adverb
cu adverb, adjectiv cu adjectiv…” (p. 36).
Augustin Doman versus moarte înseamnă o
acumulare de definţii, o abordare din unghiuri diferite,
dar, mai ales, o viziune antropomorfică. Femeie mică şi
albă, şerif ori doamnă cu „ten de granit platinat”, moartea
este, în continuarea accepţiunii mitic-folclorice, neapărat
femeie. Prin urmare, orice muritor se poate metamorfoza
într-un Ivan Turbincă, tenace, şiret, prefăcându-se
ignorant, dar ştiind, în sinea lui, cât de isteţ este şi cât de
capabil, la urma-urmei, să păcălească moartea. Căci, fiind
ea femeie, poate fi umilită, păcălită cu strategii imbatabile
şi, prin urmare, tot ca femeie, uşor de învins: „Am
credinţa că Moartea mă tolerează atâta timp cât nu notez
aici nici un adevăr periculos pentru ea. Şi, cum nu există
nici un risc să comit un adevăr esenţial despre ea, ci să
aştern doar încercări de-a o surprinde, nu e nici o
ameninţare pentru mine. Deocamdată” (p.42).
Citind aforismele / definiţiile / apoftegmele /
fragmentele etc. din care, ca un puzzle, se compune
„Moartea noastră cea de toate zilele”, nu-mi era greu să
mi-l imaginez pe Augustin Doman stând la o şuetă cu
Marian Drăghici ori cu alt scriitor piteştean, sau
meditând filosofic în grădina lui cu pătrunjel şi liliac, sau,
pur şi simplu, aşezat pe balcon, cu pipa între dinţi,
amestecând fumul cu aburii de alcool şi înjurând moartea
de mama focului. Pentru că, vorba lui Patapievici, „de ce
suntem nesimţit de indiferenţi cu viii şi grotesc de
sentimentali cu morţii?” (p.53), când ar trebui, de fapt,
„să facem moartea de râs, s-o aruncăm în hăul
derizoriului?” (p. 59).

Dumitru Augustin Doman

Moartea noastră cea de toate zilele

Într-o dimineaţă dintr-un secol
zbuciumat, Augustin Doman a fost sunat
la telefon şi o voce necunoscută – de
bărbat, de femeie? – îl invita în Franţa,
dacă tot n-a văzut Parisul. Dar el vroia să
ajungă la Turnu Severin, doar la Turnu
Severin, şi-i mai trebuia totuşi nişte bani
pentru a ajunge acolo, nişte bani şi nişte
timp.
Într-o zi spre prânz, poştaşul i-a adus
o scrisoare în care cineva necunoscut îl
invita la Budapesta, la o cafea pe o terasă
de pe malul Dunării. Dar cum să meargă
când deasupra grădinii sale se adunaseră
norii şi stătea să plouă?
Joi seara, în curtea lui Doman a poposit poetul Marian
Drăghici, invitându-l la cârciuma din colţul străzii la o
bere. L-a refuzat apatic. Trebuie să stea pe aproape, i-a
zis. În curând va sosi moartea şi vrea să-l găsească acasă.
Trebuie să ai decenţa de a nu plimba moartea prin
cafenele şi cârciumi mizere.
Pe cer, luna trecea aşa galbenă şi leneşă!
Moartea este câmpul de luptă spre care oamenii
pleacă mereu spre a nu se întoarce eroi, spre a nu se
întoarce învinşi, spre a nu se întoarce.
O joie fără sfârşit.
Deschid uşa bibliotecii şi un miros ascuţit de moarte
îmi îngheaţă nările. Deschid raftul, bag arătătorul între
două tomuri şi scot falangele albe, descărnate, oase
curate, de sfinţit cu vin roşu, cu smirnă, cu mir…
Viaţa mai lungă sau mai scurtă este o moarte mai mult
sau mai puţin amânată.
Că vei face sau nu promisiuni, că ai să fii un mort
frumos şi cuminte, că vei respecta sau nu aceste
promisiuni, moartea te va primi cu
braţele deschise în teritoriul ei.
În aforisme, Blaga este mai
fermecător când e mai aproape de
poezie decât de filosofie: „Ceea ce
hărţile geografice nu ne spun – De
sub orice ruină izvorăşte un fluviu
de melancolii”.
Ţi se reproşează că nu gândeşti
pozitiv şi nu vezi viitorul în lumină.
Eşti dispus să vezi viitorul nu doar
luminos, dar chiar rozaliu, numai că
de câte ori te întorci cu faţa spre
viitor nu-ţi apare la orizont decât un
uriaş zid cenuşiu, mai mare decât Zidul Chinezesc, deci
inexpugnabil.
În aşezarea sa calmă şi trainică, moartea nu admite
anarhie, nici măcar revoluţie.
Moartea? te întreabă prietenul tău. E locul unde stau
singur şi aud materia zăcând.
Aflu că Socrate a murit nevinovat şi sufletul meu e
liniştit. Mi se spune că Borges a trăit orb de la o anumită
vârstă şi a murit fără vedere, iar eu sunt cu sufletul
împăcat. Mi se prevede o moarte violentă şi sufletul meu
zburdă peste păduri şi pajişti verzi. Liniştit e sufletul meu
înaintea morţii violente.
Frica de moarte a majorităţii rezidă în ideea că
moartea înseamnă singurătate. Or, moartea înseamnă o
comunitate / comuniune fără precedent, o viermuială pe
care viaţa nu o poate închipui.

Distribuie: