Cenaclul Alexandru Sihleanu – 9 Martie 2024
NUMAI CU LOGICĂ ȘI IUBIRE VIAȚA POATE FI ARMONIOASĂ
Sâmbătă, 09 martie, † Sf. 40 de Mucenici din Sevastia (Sâmbăta morților – Moșii de iarnă), ședința Cenaclului literar-artistic Alexandru Sihleanu de la Centrul Cultural Florica Cristoforeanu din Râmnicu Sărat a debutat, cu momentul in memoriam Mircea V. Homescu.
În această zi, înainte de toate, să-i pomenim pe cei plecați dintre noi: Gheorghe Șaramet, Grigore Radu Stănescu, Costache Florea, Ștefan Șerbănescu, Mihai Voicu, Mircea V. Homescu, Matincă Costea, Smarandache (Manea) Agheană. Dumnezeu să-i odihnească în pace!
A continuat lectorul de serviciu dl Mircea Mocanu cu un grupaj de poezii. Vă ofer lectura:
„(Rondel de ziua femeii – deschide lectura de astăzi) Femeie, astăzi este ziua ta/ Și noua primăvară-ți va cânta/ Imn grațios pe palele de vânt,/ Suav parfum răspândit pe pământ.// Dacă e frig, tu nu te întrista:/ Trebuie să fii pozitivista/ Ce nu își udă adesea batista/ Și chiar de lumea-ți pare un mormânt:/ Femeie, astăzi este ziua ta.// Că e mama, sora sau iubita,/ O prințesă sau necunoscuta/ Suavă voce, poate dulce cânt,/ Ea ne-a dat viață pe acest pământ/ Și noua primăvară-i va cânta:/ Femeie, astăzi este ziua ta!
(O tempora…) Albi-negri nori se prăvălesc din munte/ În sunet de cimpoi cântat de vânturi,/ Iar spinii îngroziți, rămași pe câmpuri/ Așteaptă de-acum gerurile crunte.// Trecută e vara cu al ei soare,/ Cu fluturi colorați zburând printre flori,/ Iar adierea, răspândind calzi fiori/ Pierdută e acum, în depărtare.// Aidoma este a noastră viață:/ Clipele curg, minutele, ore și ani./ Scurse ca pârâul printre bolovani.// Vedem trist cum tot ce a fost verdeață/ Uscat e de brumă, reci ploi și de vânt/ Și-n față zărim o gură de mormânt.
(Iubirea astăzi) În ochi-ți verzi citeam atunci iubirea/ Ca într-o carte de destin deschisă;/ Năvalnic, inima-mi simțea chemarea/ Atâta timp de grele porți închisă.// Naivi prin tinerețe idealuri/ Aveam doar caldul soare în privire/ Și mal de mal legam solid prin poduri/ Clădind castele pentru fericire.// S-au scurs anii din veșnicie-n clipă/ Udați de reci ploi și aprige ninsori;/ Răul domnește, iubirea-i hulită// Și-abia mai poate zbate din aripă/ Închisă în temniți de negre închisori,/ Vândută-apoi… ca marfă ieftinită.
(Meditație) Dintr-o sămânță apare o tulpină/ Ce către cer, se-nalță semeț an de an,/ Hrănită îndeajuns de-o rădăcină/ Bine fixată, undeva în subteran.// La ceasuri sorocite, ea, dă în floare/ Și-apoi pe ram, gingașe, fructele apar;/ Zi de zi, în pârg, se vor coace la soare/ Repetând cel mai vechi și ancestral tipar.// Furtuni și ploi ades asupră-le s-abat;/ Scos din minți, vântul aspru le biciuiește:/ În goana sa, asemenea zmeului turbat,/ Multe dintre ele, la pământ, trântește.// Cu mare drag, huma le îmbrățișează,/ Le strânge la pieptu-i, făcând cald așternut,/ De ascuțiți colți de ger le distanțează/ Până când noi rădăcini se vor fi născut.// O drag cititor, asemenea e și omul/ Cu rădăcini din care seva își trage;/ Fructe-apreciate va da ca și pomul/ Dacă celui rău se va putea sustrage!// Cât a sa sămânță este de lumină/ De rău, niciodată, nu va fi copleșit/ Și chiar dacă trupu-i învelit de tină/ Noua tulpină așteaptă… nou răsărit.
(Vânătorul) Sunt vânător, da, vânătorul de iluzii/ Ce zi de zi, acasă, vin cu tolba plină;/ Vânatul de azi nu lasă loc de confuzii/ Și-l nimerești sigur pe noapte sau lumină.// Încă din anii 90 m-a prins pasiunea/ Crezând că multe lucruri vor prinde-a se schimba,/ Dar între noi și vest s-a adâncit genunea/ Și tolba-mi, încet, dar sigur, prinse-a se bomba.// Crezui că-nvățământul va urca pe trepte/ Lăsând Sorbonne ori Oxford-ul cu mult în urmă,/ Așteptări ce cu mult s-au dovedit inepte/ Căci astăzi practicăm învățământ de turmă.// Spitale mari am crezut că se vor ridica/ Pentru toți acei ajunși la grea bătrânețe,/ Dar rost avea politicul a se dedica/ Celor care, umil, îi dau morții binețe?// Zeița Themis am sperat dreptate-a face/ Deschizând mai larg ochii unor judecători/ Însă sabia ei, trântită, pe jos zace:/ Banchete – îmbelșugate dau hoți și prădători.// Deci publicul invit pe noapte ori lumină/ A porni la vânat cu pușca subsuoară,/ Șansele-s mari să te întorci cu tolba plină,/ Nu ca vânătorul ce vânează – într-o doară!
(Epistolă) Deși acum mesaj trimit din patul de spital/ Tu, dragul meu, să nu ții cont de tot al meu amar./ Dacă Doamna-n negru vorbi-va de dreptul marital/ Resemnat accept, dacă e scris, să port și-acest samar./ Dar altceva eu voi să spun când Ceru-mi se deschide/ Și când al meu corp cauzal, ca sămânță ori izvor/ Porți ale lumilor mai bune îmi va redeschide./ Nu te teme dragul meu! Frică nu mi-e, de e să mor!// Nu este un secret ceea ce eu doresc a-ți spune./ Este un leac, un singur leac-panaceu universal./ El, tot ce e impur, infam, pervers pe loc răpune/ Ori îl cufundă veșnic în întuneric abisal./ De omenire-a fost uitat, ori cercetat de secoli,/ Iar alchimiștii, în creuzet zadarnic l-au căutat./ Au fost înființate mari universități și școli,/ Leacul de care îți vorbesc, n-a fost a fi aflat…// Degeaba omul se laudă cu-a sale cinci simțuri/ Când totul se reduce doar la lut și la țărână:/ Ca și Prometeu el zace prins de-o stâncă, în lanțuri,/ Dar cu osebirea că nu ține focul în mână!/ Și atunci, în trufie și orbire se va zbate/ Încercând ca infinitul cu clipa să unească;/ Însă toate-n jurul său vor rămâne neschimbate/ Căci, ce-și dorește, e peste puterea omenească.// Ei bine, leacul despre care acum eu îți vorbesc/ La îndemână-i este, dar e orb și nu îl vede./ Cu alții se-îndeamnă la taifas: pălăvrăgesc, bârfesc,/ Iar inima-i de piatră și, în ea, el nu se-ncrede./ Zadarnic bate aceasta și încearcă să-l trezească:/ Îi dă semne ancestrale în ritm de tobe sunând/ Însă el, învățat bietul doar să lâncezească,/ Nu-și pricepe sentimentul, ca un izvor murmurând…// Eu vreau tu să-nțelegi că ale tale învelișuri/ Că este corp eteric, mintal ori că-i cel cauzal/ Să tindă către înălțimi, să tindă spre suișuri/ Să tindă către Domnul nostru, să tindă spre astral./ Și cum din lut noi ne-am născut și în tină ne-învelim/ Grijă să avem de iubirea făcută din humă:/ Să nu o rătăcim pe drumuri și – apoi să o jelim./ Iubirea e panaceul și cu ea nu-i de glumă!// Acestea zise fiind, nu jeli corpu-mi cauzal/ IUBIREA toată-ți va trimite din spațiul sideral!/ Iubirea să te însoțească cu toți ai săi fiori,/ Iar frica nu-ți va fi tovarășă când va fi… să mori!/ Soarta nu acordă favoruri. E o lege clară./ Și cei buni pot păți lucruri rele, învață dară/ Că nu toate ce semeni, pe acelea vei culege;/ O lege, da, neînțeleasă, însă… legea-i lege.”
Dl Mircea Mocanu își analizează trăirile punând sentimentele în slujba poeziei, într-un lexic cu responsabilitate tematică. Titlurile poeziilor sunt elocvente pentru mesajul liric. Pesimismul își spune cuvântul, iubirea de altădată nu își mai regăsește coordonatele în realitatea socială de astăzi. Felicitări și îl mai așteptăm cu noi creații!
„Lectorul de astăzi ne-a prezentat un grupaj de cinci poezii. Din versurile prezentate, cu structură variată, se simt trăirile și emoțiile autorului. Stările de nostalgie, melancolie și pesimism dețin, din punctul meu de vedere, supremația. Cel mai grăitor exemplu este în poezia Iubirea astăzi: „S-au scurs anii din veșnicie-n clipă/ Udați de reci ploi și aprige ninsori;/ Răul domnește, iubirea-i hulită…” doar în această strofă regăsim toate cele trei stări de care am vorbit (nostalgie, melancolie, pesimism). Poezia Vânătorul este grăitoare, mergând pe aceeași linie de care am vorbit anterior. Ne referim aici la speranțele deșarte și așteptările neîmplinite, definite ca iluzii. Epistola Epistolă din final este trimisă din patul de spital: „Deși acum mesaj trimit din patul de spital…” Temele și motivele prezente nu ar trebui să ne surprindă, ținând cont de admirația autorului față de creațiile lui Baudelaire și Bacovia. Amintita Epistolă are și un caracter filosofic. Autorul încearcă să dezbată anumite aspecte ce țin de problematica existențială a omului sau de iubire. Nu am ce să-i reproșez în ceea ce privește structura și tematica, din punctul meu de vedere, poeziile lectorului de azi fiind legitime. Îl încurajez să continue pe acest drum al literaturii.” (Cristi Rusin)
„Este cert că astăzi, în cadrul ședinței Cenaclului Alexandru Sihleanu, am audiat o poezie clasică, bine structurată, între care și două sonete. Autorul respectă cu rigurozitate regulile acestui tip de poezie dezbătând în conținutul de idei al acestor versuri tema iubirii. Autorul, prin ceea ce scrie, ne transmite credința sa că la baza evoluției vieții pe pământ stă iubirea. La baza operei lirice stă metafora, dar referindu-mă la poezia Meditație, autorul plecând de la concepția sa filosofică despre viață și moarte, folosește ampla comparație a apariției și evoluției omului pe pământ, cu dezvoltarea unei plante: „Dintr-o sămânță apare o tulpină”… „se-nalță semeț an de an, hrănită”… „de-o rădăcină”… „fixată”… „în subteran” – asemenea și omul cu rădăcini din care își trage seva, referindu-se la credința în reîncarnarea omului după moarte. În momentul creării celor două sonete O tempora… și Iubirea astăzi se deduce faptul că autorul se află într-o altă stare de spirit și folosind tema întoarcerea ireversibilă a timpului meditează asupra iubirii trecute și a vieții schimbătoare a omului: „În ochii-ți verzi citeam atunci iubirea/ Ca într-o carte de destin deschisă;/ Năvalnic, inima-mi simțea chemarea…” În partea a doua a poeziei, poetul dezamăgit își spune părerea despre valoarea iubirii din zilele noastre: „Răul domnește, iubirea-i hulită…” Felicitări pentru această poezie care răscolește sufletul cititorului!” (Aneta Țâru Dumitreșteanu)
„Dl Mircea Mocanu are o experiență de viață pe care o transpune în poezie și trăiri estetice sub influența lecturilor din opera scriitorilor francezi. A abordat diferite specii literare, precum rondelul, sonetul și elegia, în versuri care ne marchează, căci trăim aceleași emoții ca și autorul. Existența și-a pus amprenta pe exprimarea poetică, multe poezii redând realitățile dureroase din noua societate postdecembristă, o societate în care valorile s-au degradat, ca în poemul Iubirea astăzi. Poezia O tempora este filosofică. În ea apare o paralelă între natură și viața omului. Poezia Meditație este o elegie care pune în evidență tendința autorului de a scrie o poezie reflexivă cu constatări pesimiste asupra existenței umane. Roadele muncii omului pot genera progresul, binele, dacă el nu va fi strivit de cel „rău”: „O drag cititor, asemenea e și omul/ Cu rădăcini din care seva își trage;/ Fructe-apreciate va da ca și pomul/ Dacă celui rău se va putea sustrage!” Omul poate fi o „sămânță de lumină”, cu o tulpină puternică pentru un „nou răsărit”. Poemul Vânătorul are o amprentă biografică, dar ne putem regăsi toți în el, căci trăim acumulând iluzii. Deziluzia aduce amărăciune în sufletele noastre, căci istoria contemporană este alta decât cea dorită de autor și de noi toți. Poemul Epistolă poartă amprenta sufletului creatorului. Apreciez faptul că autorul respectă normele prozodice stabilite în ceea ce privește structura rondelului și a sonetului.” (Ecaterina Chifu)
Sâmbătă 16 martie, începând cu ora 11:00, lectorul de serviciu al ședinței Cenaclului Alexandru Sihleanu va fi dl Ștefan Mocanu, care de douăzeci de ani trăiește în Italia și acum se află într-o scurtă vizită în România. Vă așteptăm, cu drag!
