Spații culturale nr. 2 (9)
Daruri pentru mine
Îmi dă pământul faţa lui curată,
Să i-o sărut când e scăldată-n rouă,
Când urcă-n ramuri chip de lună nouă
De sub privirea mea îngândurată
Îmi dă şi cerul razele sfinţite
Pe care le-mprumută de la soare,
Să mă descânt cu sfintele odoare
Din căile stelare-nveşnicite.
În zborul lui, din fugă îmi dă timpul
Perechile de aripi călătoare,
Să lunec printre apele luminii;
Cu vântul să mă-ncumet în vâltoare
Pe unde-şi strigă dorul peregrinii
În imn repovestit de-o ursitoare.
Către Eminescu
Unde sunt codrii tăi, întinsul mării,
Şi unde florile de tei din ramuri,
Strămoşii din pădurile de flamuri,
Şi versul tău, de prea mult dat uitării?!…
Unde sunt toate visurile slovei,
Şi lacrima care-a umplut izvorul?
Pe unde rătăceşte adevărul?
Şi unde-i Ştefan Vodă al Moldovei?
Şi dintre mii şi sute de catarge
Sperând să-şi mai revadă malurile –
Pe câte le vor sparge vânturile
Ce scurmă din adâncuri valurile?
Şi unde plâng în taină cânturile
Când pier ucise idealurile?…
Joc
În jocul de-a ursita ne amăgesc părinţii,
Lăsându-ne păcatul speranţelor deşarte
Abia să-l înţelegem la pragul dinspre moarte
Unde-şi adoarme somnul poveştile cu sfinţii.
Ne naştem fără noimă din veche moştenire
Şi se repetă jocul vărsându-ne-n uitare.
Rămâne doar surâsul priveliştii amare
Să mai aline dorul din cântec şi iubire.
Ecouri pribegite prin anotimpuri grele
Uimite-şi urcă zborul topindu-se în stele
Când nopţile fugare alungă pescăruşii.
Agonizează umbra fecioarelor vestale,
Iar noi ucidem paşii cu zâmbete egale, –
Temându-ne vecia din urnele cenuşii.
Mă plec rănit
Mamei mele
Încearcă, mamă, de mai ai putere,
Să-ţi aminteşti când mă urcai pe trepte,
Care din ele mi-au fost mai nedrepte
Să-ţi ştiu de nume numai în tăcere!…
Încearcă, mamă, să-ţi aduci aminte
Dacă mai ştie vântul cum mă cheamă,
Şi dacă nopţile mă iau în seamă
Că-n visul meu te caut prin morminte.
Mă iartă, mamă, că nu vin la tine
S-aud ţărâna oaselor cum plânge
Cu lacrima pe ceara lumânării!…
Când mă încearcă unda înserării
De îmi mai trece umbra ta prin sânge,
Mă plec rănit sub semnul întrebării!…
De vorbă cu tata în vis
Să-mi spui pe unde vrei să te mai caut,
Să-mi pui o mână de ţărână-n palmă,
S-o semăn pe sub zori de noapte calmă
Când heruvimii vor cânta din flaut.
De-o vei zări pe mama prin izvoare,
Ori pribegind prin rădăcina ierbii,
Să chemi din foşnetul pădurii cerbii,
Să-i ducă-n dar o ramură de floare.
Pe fraţii mei adună-i lângă tine …
Că vin şi eu când mi-o sosi trimisul,
Lumina ta pe creştet să ne-o scuturi.
Cu tine să străbatem Paradisul,
Pe umeri să ne prinzi aripi de fluturi.
Aşa mi-a fost în noaptea asta visul.
Constantin Ghiniţă
Drumul
Pace ţie, Constantin Ghiniţă,
Apa stelei pururea rodeşte
Drumul între Crâşmă şi Troiţă
Obosit de moarte se târăşte
Dragostea-i un lanţ de sărbătoare
Clinchetind pe fragedul tău trup
Şi nu ştie nimeni cât te doare
Hibernatul în acelaşi stup
Ceaţa se ridică la Răscruce,
Umblă-n suflet paznicii de casă
Şi înjură sfânt şi strâmb fac cruce
Şi nu văd cum tu te sui pe masă…
Liturghiile orei patru dimineaţa
*
Frunză în cădere sunt şi nu bate vântul
*
în Templu nu se intră
decât lăsând trupul Afară
*
adevăratul Plâns e bărbătesc
spunea Lacrima în chinurile facerii
*
de câte ori n-am trecut
prin Sufletul Tău, Doamne,
fără să ştiu …
*
Pădurile Noaptea
când ieşim din copaci pete sonore
*
ca o rădăcină sunt chemat
de setea frunzei
*
nu rouă cade dimineaţa
ci lacrimi adunate de veacuri
şi pe care Dumnezeu ni le înapoiază
*
când vorbeşte Femeia
nu se aude nimeni
când trece Dumnezeu
se aude totul
*
O! să auzi ce Mării spun peştii …
*
pasăre mă visez în ultimul timp
Pasăre cu trei aripi:
Viaţa, Moartea şi a Treia
*
Acolo sunt
unde toţi îmi bat la uşă
şi trec prin mine
fără ca să intre
*
iubirea-mi de va fi să plouă
mi-e frică, Doamne,
de potop
*
îmi este un aşa chef de a bea
până şi propria mea moarte
*
sub tâmpla încărcată de Îngeri
trec caravanele păcatelor mele
*
să nu confundăm pe Vânător
cu cel care stă la pândă
*
DA, se hotărî NU
NU. se răzgândi DA
şi începu Războiul
*
cât timp stai departe
toate ţi se par frumoase
până şi cele urâte te înduioşează
iată de ce ne îndură atât de uşor
Dumnezeu
*
cred că distanţa din Rai
până în sufletul nostru
este echivalentul vitezei
cu care întunericul se retrage în Iad
de aceea nu cred că Dumnezeu
şi-a întors faţa de la noi
când de fapt noi ne-am întors
cu spatele la El
în timp ce Îngerii cei buni
obosiţi de atâtea iluzii
au adormit cu speranţa drept pernă
IERBURI USCATE
Despre Poetica lui Valentin Predescu
Volumul de versuri al lui Valentin Predescu –
Cenuşa Sagrada – apărut la Editura Tiparg în
anul 2007, construieşte într-o abordare matură
o convingătoare reflecţie poetică asupra finitudinii
umane, anunţate de toate semnele decrepitului – rătăcirea
donquijotescă, moartea, zădărniciile, crucile, bălăriile etc.
Asemeni unui Sisif istovit de necontenita povară a
reluării, poetul se opreşte la marginea sa şi, contemplându-şi
şirul de fapte fără legătură numit viaţă, va avea
un moment de prelungă şi amară conştienţă. Dacă în
volumul anterior (Gustul Ierburilor, Editura Albatros,
1975), verdele era culoarea aflată în ton cu trăirile
prezentului şi ale viitorului anticipat, de data aceasta,
după intervalul celor treizeci şi doi de ani de meditaţii
poetice neobiectivate în publicaţii, cenuşiul căzut asupra
lumii asemeni cenuşii morţii nu pare a mai lăsa loc
niciunei reveniri la începuturile promiţătoare – „şi nici un
suflet nu-i pe-aproape / să mai oprească asfinţitu-n loc”
(Cenuşa Sagrada). Nu se află nicăieri nicio mişcare care
să se întrupeze elixiric într-o altă pasăre Phoenix. În
schimb întâlnim Cerberul la fiecare pas al poemului. Chiar
dacă nu este descris a fi atât de monstruos şi nu ne este
înfăţişat ca având trei capete, nici a fi frate cu Hidra din
Lerna sau cu Leul din Nemeea, recunoaştem în el câinele
lui Hades, păzind cu mult zel viitoarea intrare în Infern,
permiţând doar sufletelor morţilor să intre şi veghind ca
nimeni altcineva dintre cei morţi să nu iasă în lumea celor
vii – „Şi dintre pleoape o lacrimă de mort / se scurge-n
ceasul de apus / şi din ce-a fost precum s-a dus / doar
câinele mai urlă sacerdot” (Câinele liturgic). Spaţiul
cultural în care poetul creează este unul saturat de
elemente magice. Începând cu o uşoară adiere a
iraţionalului, care trece din cuvânt în cuvânt, de parcă ar
preda o invizibilă ştafetă încă de la primul vers –
“Îndeobşte / cui i-a dat Moartea târcoale de Florii / trece
cu bine de Paşte / şi bea vinul Învierii / de-o mână cu
Mielul…” şi care irumpe din lucruri în fiinţe şi mai
departe, continuând cu adoptarea unui punct de vedere
transcendent faţă de lucrurile oferite simţurilor – “Zac
morţii-n vajnic cimitir / cum sufletele-n patime carnale /
se ung pe aripe cu mir / fugind în spaţii bidonale” (Spaţii
carnale) şi sfârşind cu o uriaşă contaminare a lumii cu
afinităţile elective ale sufletelor – “La miezul nopţii stelele
cădeau deasupra casei / până când spre dimineaţă tata
nu mai exista / pământul înrourat prepuielnic mă întreba
unde sunt / eu îi spuneam că-l iubesc şi că vreau alt
pământ. / Astă noapte urcam pe-o scară de stele /
zugrăvind cerul cu un penel / Carul Mare era Tatăl, Carul
Mic era tot el / Steaua Polară pe care călcam îmi arăta
Dumnezeul / cerului în
care să pier” (Nocturnă).
O deosebită zonă de
interes a autorului se
arată a fi utilizarea
mijlocului artistic al
omologărilor. Toate
chinurile noului Sisif se
conturează parcă la
indigo, în suprapunere
peste cele ale lui Christ,
ale zeului în general.
Astfel, naşterea poetului
a avut loc în “ieslătura
românimii Galileea”,
mama fiindu-i o altă
Marie, „mai timidă decât Sfânta” iar tatăl, un „tâmplar“
ce-l înlemni “în cui de har” (Naşterea I). Omologările
continuă în întreg arborele genealogic la al cărui capăt
pare a fi ajuns poetul – “ Ce zeu de tată eşti tu tată…/
Cenuşile pe – Olimp în aşteptare / au zeu mai vechi pe
Tatamare…” (Moarte de tată). Toate acestea reuşesc să
potenţeze viaţa individuală a creatorului, ridicând-o la
nivelul genului şi transformând drama individuală a
persoanei într-una a omului dintotdeauna. În fiecare
poem, spaţiul vegetalului, care confiscase în trecut
propensiunea spre metaforă a poetului, este înlocuit cu cel
al animalului. Din ierburile verzi de altădată rămâne acum
doar uscăciunea şi buruiana care a intrat până în casă,
anunţând locul de pe mormânt – “Gustul ierbii / dulce-n
tinereţea pruncioasă / te devoră-n sucul vieţii / cu o poftă
nemiloasă…/ Iarba-n ani o bălărie / pustiite case
moarte…/ Te mănâncă iarba-n casă / în veninul şerpilor
din bălărie” (Între ierbi şi bălării). Fiinţei plăpânde a ierbii,
ieşite de fiecare dată cu optimism de sub apăsarea pietrei
în dorinţa de a gusta din lumină, i se substituie acum o
întreagă faună cu rezonanţe mult prea accentuate în
psihologia resemnării – turma de viermi, broasca, şerpii,
câinele, dihorul, omida, căpuşele etc. Lumea se închide sub
cer, Dumnezeu a uitat de om, iar omul a uitat să mai biruie
lumea. Nicăieri salvare, nicăieri mântuire. Drumul nu mai
este în sus; ceea ce mai este numit astfel nu se arată a fi
decât o încremenire în proiectul orizontalei – “Hai, vino,
frate, Câinele meu / Să-l căutam pe Hristos! / Să mergem
cu Dumnezeu! Pe jos / numai pe jos!” (Poem teror).
Cartea lui Valentin Predescu – Cenuşa Sagrada –,
poate fi înţeleasă numai în registrul prealabil al unei
hiperexcitabilităţi a conştiinţei care, închizând toate uşile
şi ferestrele uşurătăţii cu care receptăm eul şi lumea,
pentru a rămâne singură cu sine şi cu spaimele sale,
supune unui adevărat epoche poetic toate reacţiile
condiţionate cu care reuşim să trecem de fiecare dată pe
lângă semnificaţii. Din această luptă, cea mai grea din
toate cele purtate de om, întărit iese numai Poetul,
devenit, chiar dacă postum, capabil să salveze cu slova-i
de foc întreaga umanitate – “Cu vinul mort în bob de
strugure / vom sta la cina albă împreună / cu naşii
îngeri, cu mirii la trăsură / cu Dumnezeu ce va să spună:
/ sunt eu doar Rai şi Rai sunteţi / în strai de oase de
poeţi” (Dormiţi Poeţi).
Din umbra munţilor
Borta – vol. II
Fragment de roman (sub tipar)
– Dacă plecăm noi, voi ce-o să faceţi, singuri, aici, în
Ursoaia, la bătrâneţe?
– Ce-au făcut şi alţii, mamă ! O să ne ducem viaţa
până la capăt! Vouă să vă fie bine !
Aşa vorbea mama şi cuvintele ei mă întristau de
fiecare dată. Nu mă puteam împăca cu ideea că ei,
părinţii, trebuie să îmbătrânească şi pe deasupra să
rămână şi singuri. Însă, de mă uitam bine în jurul casei
noastre, cam aşa stăteau lucrurile: moş Luca, singur, baba
Rada, singură, baba Zamfira, singură… Mai multe femei.
Bărbaţii plecau mai repede pe lumea cealaltă. Copiii se
aşezau la oraş, uitau de părinţi, copleşiţi de grijile lor. Mai
târziu veneau greutăţile şi peste ei şi nu treceau pe la
vatră cu lunile sau cu anii.
Am plecat la strâns fân în Poiană ! Glasul mamei, chiar
de părea poruncitor, nu mă stânjenea niciodată, nu-l
simţeam nepotrivit niciodată, nici chiar atunci când
gândul meu mai rătăcea încă prin iarbă, după Ilinca…
Lucram de zor până mă treceau sudorile. Aşteptam să
vină seara cu întunericul ei orbitor, să mă culc şi să o
visez iarăşi pe frumoasa Ilinca.
De la o vreme, însă, visele mele s-au schimbat. Au
devenit aproape o tortură aprigă. Insuportabilă. Mama
îmi spunea în copilărie că întunericul vine din fundul
pământului, din strigătul disperării, din urlete, din
spatele ferestrelor, din cimitire. Ziua, întunericul se
ascunde în bârlogul urşilor, în vizuina bursucilor, în
rădăcinile copacilor şi în sufletele oamenilor necăjiţi. Aşa
îmi spunea mama, numai că nopţile mele nu semănau
nicicum cu ale ei. Nopţile mele de adolescent erau mereu
pline de vise răscolitoare, orbitor de strălucitoare. Fiecare
noapte mă purta prin locurile copilăriei. Şi nopţile mele
îmi purtau cu ele gândurile. Ilinca era stăpână pe sufletul
meu, era cana cu apă din care-mi potoleam setea, pragul
casei şi aşternutul patului meu. M-aş fi învelit pe vecie cu
Ilinca şi aş fi stat slugă pururi lângă imaginea ei. Eram
prea tânăr, spunea mama, eram copil, şi eram mereu
copilul ei şi ea era mama mea şi era mereu minunată. Nu
puteam să-i frâng inima, nu puteam să-i rup sufletul, să-i
calc vorbele, eram sfios, ascultător, aşa se cuvenea să fiu.
Ilinca însă se strecura tot mai mult între noi ca o lumină
ce întretăia strălucirea mamei, şi strălucirea amândurora
trecea prin mine şi se înfiinţa în Cer şi numai eu aşteptam
semnalul slobozeniei, al ruperii cu îngăduirea lui
Dumnezeu. O despărţire uşoară la prima vedere, însă
numai cine a trăit-o poate şti cât este de răscolitoare şi
dureroasă.
Cum începeau visele? Ilinca venea spre casa noastră.
O zăream pe uliţă. O privire îmi ajungea să-i simt silabele
de fluture. Mă duceam spre ea, clătinându-mi umbra ce
se prelungea spre poartă. Ea îşi răsturna capul pe spate,
lăsând părul galben să-i curgă pe coapse. Mă privea ca o
pasăre de răsărit de lună şi pleca mai departe, şi când
drumul se arcuia, mă privea iarăşi până trupul trecea
dincolo, în partea nevăzută. Ultima privire, în săgetarea
ei, îmi sporea strălucirea din ochi. Niciodată nu se oprea
la poarta mea, trecea mai departe luând mereu cu ea
zâmbetul ucigător pentru sufletul meu.
A doua zi era sărbătoare, se mergea la horă, se aduna
satul, aşa că în ajun munceam şi mai cu spor, să treacă
timpul mai repede, să vină duminica mai iute, să fiu mai
repede lângă Ilinca. Gândul că eram prea mic pentru ea
mă sugruma. Teama că un altul i-ar putea fura inima mă
sfâşia. Vorbeam cu Dumnezeu seară de seară şi-L
imploram să o păzească de ochii flăcăilor mai mari decât
mine, să fie numai şi numai a mea. Mă uitam spre icoană
şi mi se părea că „Sfântul Gheorghe” îmi arată suliţa
înfiptă în pământ şi-mi promite că Ilinca va fi numai a
mea. Numai după ce priveam îndeajuns icoana, numai
atunci mă puteam oarecum linişti, nu înainte însă de a-mi
aranja pantalonii pale sub saltea, să facă dungă, pentru
că fierul de călcat era un lux, iar cămaşa trebuia să fie cu
gulerul băţos şi pantofii lucitori, straiele mele de forţă, le
întindeam pe speteaza patului. A doua zi trebuiau să ia
ochii fetelor, aşa cum glumeau bătrânii.
Duminica spre amiază treceam ca o privire peste
dealurile înşirate spre Burnaz, călcând pe spinarea
bolovanilor înşiraţi prin noroaiele adânci. Începusem a
simţi mirosul de catrinţă şi mă trăgea aţa spre hora
satului. Ţinteam cu un ochi casele unde ştiam fete
frumoase: grădinile şi cumpenele de la fântâni, grajdurile
şi grădinile, doar-doar voi zări vreuna. Celălalt ochi era
atent la călcătură: o zare de neatenţie era de-ajuns să-mi
murdărească pantalonii cu noroi. Era mare ruşine în faţa
fetelor. De la o vreme, mai ales de când simţisem că Ilinca
era tot mai curtată de alţi băieţi, sufletul meu rătăcea trist
şi nebun de invidie prin poienile Ursoii, hăituit de
imaginea flăcăilor ce alergau s-o prindă, încolţind-o din
toate părţile. Chipuri străine şi necioplite de bărbaţi,
uneori vânjoşi, alteori pricăjiţi, găseau cărările cele mai
scurte prin tufişuri şi pâraie să ajungă primii lângă ea.
Ilinca trecea ca o nălucă peste văile şi dealurile ce parcă
nu se mai terminau. Băieţii o înconjurau şi cercul se
micşora şi se tot micşora şi ea râdea. Nu ştiam de ce râde
şi de ce nu-mi strigă ajutorul. De ce nu-mi simte lipsa şi
de ce nu se uită spre mine. Alergam în spatele lor, nu
găseam calea pe unde să înaintez şi eu cu repeziciune.
Tufişurile se împotriveau, mărăcinii se aruncau în faţa
mea, mă zgâriau, nu puteam să trec prin lăstarii alunilor
înghesuiţi peste coastă, îmi agăţam hainele şi pielea de
pe faţă şi de pe mâini. Când ajungeam cot la cot cu
vreunul dintre urmăritori, eram învins cu uşurinţă, mă
împingea înapoi şi rămâneam în urmă şi mă
cutremuram de gelozie, de furie şi de neputinţă. Purtam
o greutate în spate ce mă apăsa şi mă apăsa, şi-mi sleia
forţele şi mă ţinea în loc. Ceilalţi strigau către mine să
renunţ, că n-am nicio şansă în faţa lor. Privirea mea o
căuta pe Ilinca şi n-o vedea. Suntem mari, puştiule,
strigau ei, suntem flăcăi! Nu ţi-a venit încă timpul să
prinzi fete! Nu ţi-a venit timpul să ajungi la ele! Nu ţi-a
venit vremea să le prinzi! Pe Ilinca n-ai s-o poţi prinde
niciodată! Ilinca este a noastră!
Şirul cuvintelor venea ca o schijă de spaimă şi neputinţă
de peste tot. Ilinca e a mea ! striga altul cu părul galben de
Făt frumos… Ilinca întoarse capul spre el. Ochii ei luminau
ca două scântei. Îl fixa cu privirea şi râdea. El îi întinse
mâna, aproape să-i atingă trupul. Atunci, nemaiputând
suporta situaţia chinuitoare, săream din pat în mijlocul
casei. Mama îmi ştergea fruntea de sudoare şi deschidea
fereastra întunecată şi aprindea lampa până la flacăra mare.
Şi mama era mereu înspăimântată şi vorbea cu mine domol
şi spunea că sunt în casă şi că nu este nicio Ilincă şi eu o
căutam cu degetele întinse în întuneric prin aerul negru şi
mătăsos al muntelui, şi aerul mă privea cu îngrijorare şi
spaimă, şi mama îmi arăta golul din jurul meu, şi eu nu-l
vedeam şi o strigam pe Ilinca. Înspăimântarea mamei
creştea, şi ea stătea la căpătâiul meu până dimineaţă, şi aşa
înspăimântată tot frumoasă era, totdeauna mama mea şi
mereu cea frumoasă fiinţă din lume.
Apoi rămâneam treaz în aşternut şi ascultam cocoşul
cu vocea de tenor, tăind dimineţile în felii de răcoare şi
cântec. Învăţasem cântecul lui de pe vremea când
dormeam înfăşurat în scutece şi nu bănuiam pe atunci
cine cântă atât de stăruitor, mereu acelaşi cântec, ca şi
cum ar exersa continuu să ajungă la nemoarte.
A doua zi o chema pe Bişa – vrăjitoarea, să-mi toarne
custiorul, să-mi alunge visele negre şi spaima
întunericului pe care, zicea ea, le-am prins dintr-o
sperietură. Numai eu ştiam care-mi era sperietura şi o
ţineam ascunsă în mine. Acestea erau visele pe care
noaptea le trimitea asupra mea cu nemilă şi cu menta
nedezmierdării.
Aşadar, primăverile din bortă erau minunate şi nu le-am
mai regăsit niciunde şi nicicând. Îmi amintesc fiecare
dimineaţă când îi mulţumeam soarelui, că visele fuseseră
doar vise, că toţi acei feţi frumoşi – nu existau cu adevărat,
ci doar în închipuirea întunecată a nopţii.
Şi când soarele răsărea în prispa casei noastre,
speranţele mele renăşteau. Ilinca nu putea fi decât a mea,
aşa porneam o nouă zi, cu speranţe, speranţe, speranţe…!



