Ora de muzică 2 – Dreaming with open eyes
Cine nu visează? Cum să nu viseze un muzician?
La ce visează? La un soi de nemurire, la un soi de vibrație care ar trebui să nu se mai termine. Dacă simte și publicul „nespecializat” la fel? Mă îndoiesc. Doar muzicianul pot intra în pielea altui muzician, doar mintea muzicianului poate gândi ca a altui muzician. De aceea uneori pornirile ideatice converg spre aceleași tipare. Nu mai departe de strofa secundă a celui de-al optulea song de pe albumul 44/876 mă regăsesc, fără să fie vreun motiv de laudă și nici ca să-mi bifez existența lângă a lui Sting, în concluziile deja publicate. Degeaba visezi să ajungi cineva, degeaba încerci să ai un parcurs muzical personal de excepție dacă ai ca modele și mentori Podul de piatră, Melc, melc, codobelc și pe Mirabela Dauer. Vrei să cânți americănește, la cel mai înalt nivel? Învață la grădiniță New York, New York. Atare raționamentul piesei Dreaming In The USA. Întâi trebuie să fi fost băiat, precum Sting, să fi visat la Statele Unite. Fiindcă toate filmele vizionate provin din același loc, toată muzica pe care o iubește este din State, toate vedetele cunoscute au față americană. Și da, vă pot încuviința că americanii se deosebesc grozav facial, deși sunt un conglomerat de națiuni, de orice alt locuitor de pe planetă, poți recunoaște în fețele multor oameni obișnuiți chipurile vedetelor. Mi s-a întâmplat acum câțiva ani, când din cauza condițiilor nefavorabile, festivalul de dans internațional s-a ținut în sala de spectacol și nu în fața primăriei. În afara faptului că erau și negri, și galbeni, și roșiatici, și albi, masca lor facială te trimitea cu gândul la un star de cinema. Recte un tip cu barbă ce semăna izbitor cu Steve Carell. Leit. Sting aduce noi dovezi că visarea nu este o întâmplare, ci o consecință a vieții cotidiene. Blugii pe care-i poartă sunt americani, adidașii din picioarele sale sunt fabricați în State. Înșiși Presley, Monroe, Dean, Louis Armstrong, Sinatra și Marvin Gaye sunt americani din State. Construcția textului nu este întâmplătoare și beneficiază de acel ceva ce încă nu s-a realizat în România, nu dintr-o pornire firească (noi doar imităm slova altora), acel ceva…. Deși personalizăm și noi funcție de participanții la un „jam”. Totuși, nu încape grad de comparație cu Sting și Shaggy, proveniți din două culturi diferite, din medii diferite și cu vise/uri diferite, dar cu un deziderat comun, acela de a fi și participa ca membri ai societății cele mai evoluate și mai pregnante de pe glob. Shaggy pornește de la a căuta să obțină o viză – cum toți visătorii lumii o doresc încă -, fără să fie niciodată ușor și nefiind altă cale – unii tot încearcă și altfel decât legal și izbutesc -, de la sloganul prin care Dumnezeu binecuvântează America și pune la finalul intervenției sale, mini poveștii sale, retorica întrebare dacă e cumva vreo isterie, vreo fixație pe creier să visezi la USA. Rândul lui Sting evidențiază respectul pentru valorile națiunii visate, pentru travaliul tuturor cetățenilor săi, cei care lucrează pe câmpurile țării, cei trudesc ca nimeni alții pentru hrana familiei, cei care se alătură armatei și luptă pentru State, „Aici pe pământul curajului și în casa libertății”. Fiecare cu ce-l doare…. Shaggy îndeamnă ascultătorul la a preamări imigranții care trăiesc și muncesc în America, care se trezesc dimineață pentru a ajunge la cele două slujbe, el, militarul care a purtat arme și a luptat pentru apărarea Americii (fără să fiu impertinent…: ce lupte pe teritoriul Statelor s-au dat?), cu speranța că va veni ziua când va/vor locui într-o Americă mai bună. Refrenul este simplu și ușor de deținut, cu o mică variație înainte de a doua intervenție solo a lui Sting: Visând în USA (alternativa: Nu înceta să visezi).
Un mozaic de foste interpretări, varientări, dar cu efecte auditive surprinzătoare. Strofele sunt tributare uzualului Do major și primei tonalități din sfera pozitivelor Sol major, împerecheate, ambele game, cu surorile de lacrimă (mi se trage de la „primarele” de Boldu, Mărgărit) – eolienele -, La minor și Mi minor, invers: Do-La, Mi-Sol. Cu auftakt, cu o cezură pe prima optime a timpului unu. De la terță către tonica do și-un semiton mai jos (pe treapta sensibilă, locriană), practic patru perechi de câte trei note, putând fi grupate și ca tribrahuri, anapest, dactil și amfibrah (sincopă): mi, mi, mi; mi, re, do; si, si, si; do, re, si. Și-un do legat de ultima optima din măsură și prima din măsura următoare. Ghidul amintirilor mele, strofa a doua, adaugă sonoritățile de altă dată – orchestral – ale The Police, ritmul vivace și cu premierul pe fiecare dintre timpi, pe prima optime, iar toba mare pe a doua optime. În limbaj muzicănțesc „Ta-tu, ta-tu, ta-tu, ta-tu”, cu silaba deschisă, ta, pentru premier, și silaba închisă, tu, pentru toba mare. Chitara de asemenea pe fiecare timp, pe aceeași optime, cu strumming poate și mai scurt, pe acorduri ce scot în evidență perechile de note do-mi și si-mi (mi mai înaltă), executat dinspre corzile groase spre cele subțiri – cel mai potrivit exemplu este identificarea până la confundare cu chitara lui Summer de la Roxanne. Clapele de început au ton de fundal, închis. La refren îi sunt adăugați clopoței (re, mi, fa#, sol, fa#, mi, re), optimi și vocea, cu două note de re pe tot atâtea silabe ale Dreaming-ului, preambul pentru „Dreaming in the USA”, al cărui parcurs descinde de același cuplu frecvențial spre si și la (to the) și revine la matcă pentru fiecare literă a acronimului (ok, suntem în Re major, Sol major și La major). Pentru Don’t stop dreaming, Sting a ales o intervenție pe pătrimi legate dintr-o singură respirație (la, si, do, re), în stil caracteristic (tot căutând pasajul din aceeași plămadă am dat peste Seven Days… grea de interpretat, greu de compus…) și un Si minor ca fundal cu un vag La major urmându-i. Nu se mai revine la Do major, strofa cu câmpurile se cântă pe acordurile refrenului, ascendent-descendent, exact pe aceleași note ca ale clopoțeilor, cu aport final pe fiecare vers de linie melodică ce revenea lui „to the USA”. Pe ultima parte, a lui Shaggy, rap-ăit-raggae-it, peste, se cântă refrenul. Finalul aparține cuplului chitară-voci, într-un duet pe ultima strofă-refren a lui Sting, unde notele clopoțeilor sunt cântate de chitară, duble coarde (sexta în coborâre), și cu o mică divagație, vocile răspund acompaniind chitara cu „Dreaming”, de trei ori, calm, cald și o cadență pe „Dreaming in the USA”, pierdut.
Protagoniștii materialului. Compozitori: Sting, Shaggy, Rankine, Dominic Miller, Kierszenbaum. Bas de la domnul Sting, originalul. Chitare: Miller și Kierszenbaum. Percuții Kierszenbaum. Tot el și la claviaturi, dar și Shane Hoosong și Shippy. Saxofon, deși nu se distinge, Branford Marsalis. Tobele i se datorează lui Zach Jones. Vocile adiționale: Sting, Noble, Mellisa, Zach Jones și Sting celălalt. O producție Sting (cel mare, cel…) – Kierszenbaum. Robert Orton la mixaj, Sear Sound Studio pus la bătaie pentru înregistrări.
N-o să vă vină să credeți câte note cântă Marsalis. Eram gata să disper după sunetele de la English Man… când mi-am dat seama unde sunt acele note indistinctibile. La refren și doar două, două doimi, pe timpii unu ai fiecărei măsuri, re și sol la cvinta descendentă în registrul cel mai grav al saxofonului. Ceea ce m-a purtat cu gândul la reacția actorului ce-l interpreta pe Charlie Parker când descinsese într-o sală unde se cânta rock, doar până la intrare, uimit și revoltat că oamenii se rezumă la asculta câteva note deloc greu de interpretat, că nu mai vin în cluburile de jazz și că muzicanți mărunți, ce cântă un astfel de gen culeg, lauri nemeritați (cred că i-a și bruscat într-un acces de furie). Că până la urmă unul ca el a ajuns să facă foamea, deși era un monstru sacru.
