Spații culturale nr. 2 (6)

ECATERINA ŢARĂLUNGĂ

Călătorii

Acum mai bine de 30 de ani…
La puţină vreme după ce mă măritasem, era în
primăvara lui 1975, ne-am hotărât, soţul meu şi
cu mine, să călătorim în străinătate cât de mult
se va putea, nu doar ca să cunoaştem lumea, ci şi să
putem compara lumea noastră cu alte lumi… Din păcate
nu puteam pleca decât în ţările lagărului socialist, pentru
că eram oameni obişnuiţi, care nu aveau acces la avizele
de partid… Ne-am înscris deci la excursia cea mai
obişnuită, dar şi cea mai lungă care se putea face: prin
ONT, 3 săptămâni, în URSS, asta însemnând Ucraina,
Rusia, Azerbadjan şi Georgia… Am plecat cu trenul, eram
un grup adunat din toată ţara, dar cel mai bine mi-l
amintesc pe un doctor din Craiova şi o să vedeţi de ce…
Înainte de prima oprire mare, Kievul, trenul nostru a
trebuit, ca toate trenurile, să schimbe terasamentul, adică
să fie mutate toate vagoanele şi locomotiva, la trecerea
graniţei spre URSS pe boghie mai largi. Fiindcă în tot
URSS-ul distanţa între şinele de cale ferată e mai mare
decât în restul lumii. Această diferenţă de standard, mi
s-a părut de atunci, era, în fond, o măsură strategică… Şi
am început să mă uit foarte bine pe geam, să zăresc ceva
din Basarabia, apoi din Bucovina de nord, fiindcă
mergeam către Cernăuţi. Transbordarea, ca şi faptul că
uşile vagoanelor fuseseră sigilate, îmi dăduseră de
gândit. Ei bine, în lungul căii ferate, tot drumul, nu se
putea vedea nimic…
Întregul peisaj, ca şi localităţile prin care am fi trecut,
erau ascunse de perdele de copaci…
Doar prin gări zăream lumea pestriţă şi îmbrăcată
modest. Dacă era vreo oprire mai lungă, de o jumătate de
oră, însemna că e gândită dinadins, pentru ca să poată
mânca cei din tren. Nu, ei nu coborau, dar vedeau înşirate
pe peron mese cu de-ale gurii, de obicei mâncare gătită,
aburind. Şi-şi foloseau gura şi plămânii strigând şi
degetele arătând câte porţii voiau… Banii trebuiau
pregătiţi, fiindcă dacă nu-i dădeai, nu primeai farfuria…
Mă gândeam că o fi o ţară de navetişti, dar judecam după
măsurile noastre mici. Acolo, distanţele fiind foarte mari,
iar rezervele de hrană cu care puteai pleca limitate, asta
era o soluţie optimă…
În gara Cernăuţi am deschis geamul, pauza era lungă,
mă gândeam să trag cu urechea să văd dacă aud
vorbindu-se româneşte. Doar acolo făcuse liceul Mihai
Eminescu, fusese elevul lui Aron Pumnul… Gara era
aproape pustie, doar un puşti pistruiat, căţărat într-un
corcoduş, se întindea după fructele abia pârguite. Şi, la
un moment dat, cineva din tren a strigat cu foc: „Arde-le
măăă!” Parcă tot trenul nostru sigilat a început să râdă,
puştiul din pom râdea şi el, şi a strigat înapoi, icnit şi cu
năduf, în lungul căii ferate şi vagoanelor de tren: „D-apoi
că le ard!” S-a ivit imediat o echipă de feroviari cu nişte
bare de metal în mâini şi noi, preventiv, ne-am tras
înăuntru şi am închis geamurile…
Kievul era un oraş frumos, aşa cum sunt frumoase
localităţile de început de veac XX, mă gândesc la
arhitectură, dar fără nimic personal în el. Nu avea o
identitate ucraineană, dar nici identitatea sovietică nu
era foarte pregnantă. Arhitectura era germano-franceză
ori, mai nou, cubistă, şi am căutat mult amprenta
locului, prin parcuri – la un moment dat am găsit statuia
unui leu de pe vremea sciţilor, o copie, evident – ori pe
străzi. La capătul unui scuar se afla un pod mic, arcuit,
din bare de fier nituite, care nu servea la nimic. Lăstari
tineri îl acopereau pe jumătate şi, apropiindu-ne, am
citit că fusese lucrarea de diplomă a inginerului Paton,
unul dintre primii care introdusese procedura de nituire
în Ucraina… Un personaj, după cum aveam să-mi dau
seama când am ajuns în sfârşit pe malul Niprului, un
fluviu impresionant prin lăţimea lui, peste care era
aruncat un pod la fel de impresionant, barele groase de
fier erau prinse tot în nituri, constructorul era, evident,
tot Paton (tatăl). Se însera, vremea era blândă, vedeam
insulele din mijlocul fluviului cu plaje argintii, din nisip
fin, şi căsuţe parcă de jucărie, cu acoperişuri roşii… Erau
casele de vacanţă ale celor „de la partid”, după cum nea
sugerat, în particular şi în şoaptă, chiar Savia
(Elisaveta) noastră, însoţitoarea grupului pentru
Ucraina, basarabeancă de pe la Bălţi, şcolită întru turism
şi care se ferea să vorbească româneşte, cel puţin în
prezenţa celuilalt ghid, un rus tânăr, blond şi simpatic,
care avea să ne însoţească toată excursia… Ţărmul era
vegheat de o statuie impresionantă, mi se părea că
seamănă cu Iisus plutind deasupra Buenos Airesului,
dar nu era Iisus, ci cneazul Vladimir al Kievului, cel
care-i creştinase pe ruşii din Rusia Kievleană. Pe atunci
Kiev însemna chiar Rusia… Un semn de unitate
originară a slavilor din acel spaţiu. Nu-mi amintesc să fi
vizitat ceva notabil în Kiev, am văzut doar pe dinafară
Opera şi n-am văzut nici un muzeu… Am întrebat-o pe
Savia de ce nu ne ducem nicăieri, dar mi-a spus că
„Ucraina e aproape Rusia”, că mai bine vedem la
Moscova ce e de văzut…
Trenul nostru „de plăcere” ne-a şi îmbarcat pentru
Moscova, iar pe Savia am lăsat-o în urmă, în gara din
Kiev, plângându-se că au ros-o pantofii, avea bandaje la
ambele călcâie şi, când m-am uitat, pantofii ei parcă erau
din carton. S-a uitat şi ea, cu jind, la pantofii mei şi a zis:
Adevărat ce se spune, că Bucureştiul e aproape Paris”…
Mi-a venit să râd, deşi nu văzusem Parisul decât în poze…
Moscova era un colos, nu văzusem niciodată un oraş
atât de mare şi în care oamenii să trăiască împreună.
Fusesem cazaţi într-un hotel de pe lângă turnul de
televiziune, ceea ce însemna că, luând metroul către
centru, aveai timp să mănânci o pâine… Staţiile de
metrou erau foarte adânci şi abrupte, scările se aflau
dispuse sub un unghi de 400 pe o verticală de cam 100 –
200 de metri, era un furnicar de oameni, iar eu nu mai
văzusem niciodată un metrou. Ceea ce m-a surprins a
fost faptul că se putea citi în aceste condiţii. Erau tipi,
bărbaţi şi femei de toate vârstele, care coborau scara
rulantă cu o carte în mână, făceau paşi către peroane
fără să ridice nasul din carte decât când trebuiau să
cotească, o scurtă ocheadă de jur împrejur. Ceilalţi îi
fereau, nu erau busculade. Şi în trenul de metrou citeau,
agăţaţi de câte-o bară. Staţiile erau cu atât mai
impresionante cu cât te apropiai de centru. Erau bogat
decorate, cu malachit şi statui de marmoră, cu stucaturi
baroce, în genul barocului asiatic, care-mi amintea de
templele budiste şi de India, nu după legile barocului
european, înflorit şi căutând să evidenţieze amănuntul…
Doar că statuile nu înfăţişau personaje abstracte, fauni
ori vechi zeităţi, ci muncitori şi ţărani… Am aflat că
metroul era o realizare a epocii staliniste. Stalin era
originar din Georgia, spaţiu de filtrare a culturilor
Orientului îndepărtat, dar fusese format de revoluţie,
voia să se vadă că „a rupt-o cu trecutul” şi priveşte către
viitorul „celor năpăstuiţi”… Pricepeam doctrina asta.
Dar mi se părea că ea acoperă, „globalizează”, şi nu
evidenţiază identitatea cu adevărat rusească a locului.
Abia în centru aveam să descopăr câte ceva din ea. Neam
plimbat pe strada Arbat, din vecinătatea
Kremlinului, o stradă îngheţată în timp, îlustrând o
Moscovă de secol XVIII, erau căsuţe mici, din bârne de
lemn şi cu ochiuri de geam şi mai mici. Înăuntru care se
vindeau tot felul de minunăţii, de la litografii colorate
cu vechi biserici şi cavaleri în zale, până la şaluri ruseşti
uriaşe, triunghiulare, din angora cu firul foarte subţire,
pufoase, albe ori cenuşii… Primul drum a fost, evident,
la mausoleul lui Lenin. Grupurile organizate aveau
prioritate în faţa turiştilor veniţi pe cont propriu, iar
grupurile din ţările socialiste aveau prioritate în faţa
celor din Occident. Aşa că n-am stat la coada care
şerpuia prin întreaga Piaţă Roşie, ci am urmat grupul
dinaintea noastră, venit din RDG… In interior era rece,
temperatură controlată, Lenin era perfect conservat, ca
o statuie de ceară, un om mărunţel, culcat pe un pat alb
dublu (pe Stalin îl scoseseră de acolo) şi înconjurat de o
cutie de sticlă. Cu toţii ne-am rotit în tăcere, fantomatic,
în jurul catafalcului scund, după care am ieşit afară.
Nu mi-au venit în minte decât mumiile faraonilor
egipteni, pe care nu le văzusem nici măcar în poze, dar
ştiam că fuseseră metode foarte bune de conservare a
corpului. De ce să fi făcut asta cineva din lumea
modernă? Doar păstrarea memoriei cuiva e mai vie prin
urmările acţiunilor lui decât orice corp făcut din carne şi
sânge… Şi dacă asta era ceea ce se întâmplase cu adevărat
în 1917, după marea Revoluţie Socialistă din Octombrie,
atunci acest mod de a „plusa” cu amintirea cuiva mi se
părea că ascunde cel puţin trei lucruri: că fusese o
mentalitate impusă de stalinism, de a te separa de cineva
prefăcându-te că îl adori, după normele Orientului
vizibile şi în staţiile de metrou; că acest gen de a te preface
trăda o incompatibilitate de fond între personajul
mărunţel de pe catafalc şi cei vii, care făcuseră din el o
mumie; că nevoia de a păstra şi a gestiona puterea într-un
spaţiu atât de mare – şi includ aici şi lagărul socialist –
era percepută, de cei aflaţi la vârful ei, ca o nevoie de a
asigura „imaginea” de referinţă, unificatore, a tot ceea ce
trebuia să vadă lumea în acest „lagăr”. Şi citiţi cuvântul
lagăr cu toate sensurile lui, mai ales acela care separă pe
cei aflaţi înăuntru de cei aflaţi în afară. Această impresie
mi-a fost întărită aflând că în zidul Kremlinului, de jur
împrejurul mausoleului, erau îngropate o mulţime de
personalităţi istorice (pentru mişcarea muncitorească
orientată către comunism). Henri Barbusse de pildă era
acolo, îmi amintesc de plăcuţa lui funerară.
Bine, dar identitatea acestui loc anume unde era, unde
trebuia căutată? Fiindcă, era de presupus, în virtutea ei
funcţionau oamenii în profunzimea lor şi, până la urmă,
dincolo de orice comandamente ori imperative ale clipei,
ea avea să răsară ca aburul deasupra apelor care fierb în
adânc. Şi au fost trei sau patru locuri unde am văzut cu
adevărat Rusia şi sufletul rus. În afară de Arbat, au fost
Galeriile Tretiakov. După atâta vreme îmi amintesc de
doi pictori: Vodkin şi Şişkin. Primul picta cai roşii, de un
roşu strălucitor, pe un fond verde. Caii se aflau parcă în
zbor, în poziţii oarecum nefireşti, ca, mai târziu,
personajele lui Marc Chagall. Unul din tablouri era Calul
roşu la scăldat şi altul Fantezie. Al doilea picta doar
păduri, mai ales de mesteceni cu siluete subţiri şi
luminoase, ierburi mărunte prin luminişuri pline de
soare. Pădurea trăia prin ea însăşi, dacă alăturai în minte
toate tablourile lui Şişkin vedeai deodată o lume, un mod
de a percepe lumea şi, de fapt, un mod de viaţă. Tot ce
ştiam din basmele lui Bajov căpăta contur şi puteam să
înţeleg ce erau ei, slavii dinspre nord, faţă de noi, care era
diferenţa lor profundă. Nu conta amănuntul în relaţiile
dintre indivizi – dacă te izbeai pe stradă de cineva, ori
cineva de tine, nimeni nu-şi cerea scuze şi lucrul ăsta nu
conta deloc, nu avea semnificaţie – dar toţi indivizii
contau şi deveneau uniţi prin raportarea la acel ambient,
se apărau cumva unii pe alţii de natura înconjurătoare,
îşi stabileau identitatea diferită faţă de ea, dar şi căile de
comunicare cu marele tot… Faptul că intuiam bine mi s-a
confirmat târziu de tot, în 2006, când a venit la Bucureşti
regizorul Nikita Mihalkov şi l-am întrebat cum se vede
la ei problema minorităţilor… A avut o sclipire în ochi şi
mi-a spus: „M-am dus odată pe Volga, într-un sat tătar. Şi
mi-au arătat o moschee pusă într-un peisaj absolut rusesc.
– De când e aici? am întrebat. – Aa, e nouă, doar cinzeci de
ani, mi-au răspuns. – Dar satul? Ei, satul are 800 de ani…
„ Şi”, a încheiat Mihalkov, „mi-am dat seama că peisajul
îl defineşte pe om, cu toţii ne identificăm prin legătura cu el.
Tătarii erau acolo probabil dinaintea noastră, dar eram,
cu toţii, ai acelui loc: şi noi, cu pădurea, şi ei, cu satul…”
Pe urmă ne-am dus să târguim la GUM şi la ŢUM,
ambele sunt prescurtări pentru cele mai mari magazine
universale din Moscova. Nu mai văzusem aşa ceva şi nam
mai văzut aşa ceva până astăzi, deşi am fost în peste
25 de ţări. GUM-ul avea în interiorul lui străzi cu fântâni
arteziene şi bănci unde te puteai odihni. Boxele cu marfă,
atât de la parter, cât şi de la etaje, erau deschise către
aceste străzi interioare unde, de obicei, lumea mânca
îngheţată. Nu erau puse în vreo ordine, mărfuri de tot
felul ţi se perindau prin faţa ochilor, colorate şi ameţitor
de multe, un fel de peşteră a Şeherezadei. Un zumzet ca
de stup, rareori întrerupt de muzică, plutea prin aerul
cald şi mirosuri de mirodenii, de friptură, de bomboane
ruseşti, sticloase şi fără umplutură, de portocale, se
amestecau cu foşnetul uniform al fântânilor. Nici nu ştiai
ce să cumperi. Vânzătoarele erau grăbite şi repezite, nici
una nu zâmbea şi aveai tot timpul senzaţia că vor să te ia
la zor, că mai sunt şi alţii la rând… Acolo era mai mult
decât Rusia, era URSS-ul, mărfuri din ţările componente,
din Asia profundă, dinspre Caspica, dinspre Siberia, se
învecinau fără ca cineva să se mire. Lagărul socialist în
întregul lui era prezent, am văzut pantofi şi mănuşi de
piele de la noi, dar Savia, ghida noastră basarabeancă,
trebuie că nu ajunsese până aici niciodată…. Îmi amintesc
că mâncarea era foarte ieftină, de ordinul copeicilor
puteai lua ceva să te saturi. Iar raportul între rublă şi leu
era de 1 la 10, ca şi între dolar şi leu, şi situaţia asta a fost
stabilă cam toată perioada socialistă. ŢUM-ul era mai
mic, cam o cincime din GUM, mi s-a părut. Aici puteai
găsi cosmetice şi desuuri. Aveam să rămân perplexă în
faţa tăriei parfumurilor ruseşti, făcute fiecare parcă dintro
singură substanţă, mirosuri pure şi ameţitoare, mai ales
de flori. Nu era nimic sofisticat, percepeai totul la
suprafaţa conştiinţei şi imediat. Nici desuurile nu erau
făcute pentru rafinamentele celuilalt sex, erau făcute doar
ca să acopere goliciunea… Aşa mi-am explicat de ce fata
care făcea curat la hotel rămăsese cu ochii la halatul meu
bleu, transparent şi plin de volănaşe, cu un decolteu
adânc, altminteri nu cine ştie ce, fiindcă era sintetic. A
vrut să-l cumpere şi mi-a spus că sinteticul e la mare preţ
pe-acolo…
În sfârşit, am fost la Kremlin. Nu se putea vedea tot
ce era de vizitat în tipul de excursie pe care-o plătisem
noi, diademele ţarilor, diamantele şi toate bijuteriile
coroanei aveam să le văd mult mai târziu, în 1988, când
am fost trimisă de Academia Română şi primită de
Academia de Ştiinţe a URSS ca să cercetez poziţia
documentelor lui Dimitrie Cantemir în arhivele ruseşti.
Dar în acea primă călătorie, „iniţiatică”, după cum
pretindea soţul meu, am văzut, dincolo de zidurile
crenelate, doar salba de biserici, una mai frumoasă decât
alta, cu turle aurite, fie o salbă de turle mici care
acopereau suprafaţa unui pătrat, ca la vechile
monumente malaeziene, fie o turlă mare în centru şi
altele mici, dispuse la colţuri. Dar, ca şi la Vasili Blajenâi,
aflată în Piaţa Roşie, toate turlele aveau formă de ceapă,
ori mai degrabă de glob de Crăciun cu vârful ascuţit.
Decât că Vasili Blajenîi avea turle pictate, nu aurite.
Ortodoxia rusă mi-a apărut dintr-odată diferită de aceea
grecească, a noastră, unde turlele erau fie una, centrală, la
bisericile mici, fie dispuse în formă de cruce, iar totul
amintea de „măsura de aur” a antichităţii greceşti, care
era măsura fiinţei umane. Totul era făcut „după omul
care se ruga lui Dumnezeu”, nu „după slava lui
Dumnezeu care trebuia impus omului”… Ceva din istoria
plină de cruzimi semnificative a Kremlinului a ţâşnit
către mine în clipa când ghidul nostru moscovit ne-a
spus, arătându-ne treptele albe ale unei biserici: „Şi aici,
pe treptele astea, şi-a ucis Ivan cel Groaznic fiul, tot Ivan
şi el, într-o clipă de furie cumplită şi pe care avea s-o
regrete toată viaţa… Dar ce folos…” Neamul sciţilor, din
care veneau slavii, cu toată civilizaţia calului care
domină şi astăzi planeta, mi se înfăţişa astfel cu forţa şi
nestăpânirea ei care măturase Asia şi o bună parte a
Europei… Nu ţara era strategică, aşa cum credea tata, care
făcuse al doilea război mondial şi ajunsese până la
Stalingrad, ci oamenii erau alţii, esenţa lor pământeană
făcuse ţara după măsura lor, care pendula între basmul
luminişurilor de pădure şi furia lui Ivan cel Groaznic.
Înainte de a părăsi Rusia, ne-am dus la Soci, pe
malul Mării Negre, în Crimeea. Era o staţiune de elită
cu climă sudică, hotelurile se înşirau între munte şi
apă, erau leandri înfloriţi pe toate dealurile, magnolii
înflorite pe toate străzile şi desişuri de bambus…
Cândva hotelurile fuseseră cu adevărat elegante, în
stilul Secession mai ales,– care aparţineau clasei
muncitoare – erau înconjurate de parcuri frumoase.
Acum hotelurile mai părăginite, dar parcurile nu. Unul
din el, plin de bananieri, avea, ca decoraţie, personaje
din basmele ruseşti făcute din rădăcini contorsionate
şi care sugerau personaje… În altul am văzut un
palmier înflorit. Nu mai ştiu ce specie era, dar, cam de
la 20 de m înălţime, se arcuiau până la sol patru lujere
lungi şi groase cât braţul, fiecare înconjurat de
inflorescenţe aurii şi parfumate… Prin parcuri se
învârteau turiştii sovietici, de obicei fete îmbrăcate
modest şi fără poşete, însoţite de băieţi veseli. Cu toţii
se ţineau cu mâinile pe la spate şi cântau în cor, pe
două voci, melodii melancolice, foarte frumoase. Nu
se sărutau în public, ca pe la noi, în Cişmigiu… Am
încercat să fac plajă în faţa frumosului hotel
Jemşciujina (Perla), unde şedem, şi am fost sfătuită să
închiriez un fund de lemn pe care să stau. Bine am
făcut că l-am luat! Nu era nisip deloc, erau bolovani
mari, cenuşii, apa izbea într-un perete de bazalt. În
ziua următoare ne-am dus, pe cont propriu, să vedem
staţiunea şi am nimerit în partea locuită a oraşului.
Blocurile arătau jalnic, unul din ele mi s-a părut că e
înclinat, iar altul avea, pe la etajul 3-4, o gaură în
peretele lateral, acoperită cu folie de plastic. M-am
întors deprimată şi n-am povestit nimănui ce văzusem.
De acolo aveam să plecăm către Georgia şi
Azerbaidjan, ambele spaţii diferite de cel rusesc, primul
care aparţinea leagănului popoarelor indo-europene, de
unde ne trăgeam şi noi (dacii şi geţii, dar şi latinii), al
doilea un spaţiu islamic, dantela zdrenţuită a Imperiului
Persan încă îi mângâia marginile, după cum cea mai nouă
mare religie a lumii, Islamul, unde Iisus era doar unul din
profeţii lui Mahomed, amintea de triburile mongolice,
venite şi ele spre Europa tot odată cu civilizaţia calului…
Fireşte, am perspectiva de astăzi asupra excursiei de
atunci şi a tuturor drumurilor mele pe pământ… Dar aşa
şi trebuie, fiecare om judecă trecutul prin prisma
prezentului şi face evaluări pentru viitor… Asta este, cred,
o condiţie generală a speciei…

Distribuie: