Propoziții pretențioase – Anterei
Iadul pe… acoperiș. Exact ce am simțit și azi ridicând privirea din asfalt și-ndreptând-o către….
Nesănătate curată. Abrupt e prea puțin spus. Numai închipuindu-mă acolo sus, revăzând scenariul dramatic, cele cinci secunde răgaz pentru ultimele pregătiri înainte de a fi una cu pământul, am simțit furnicătura de odinioară, pornită din gambe până în vârful unghiilor degetelor mici de la picioare. Am stat și nu prea am stat. Ieșirea pe acoperiș, ultima pantă – ca ultima redută -, necucerită, a stat sub semnul îndoielii. Să sau să? Roată ochii-n jos și-n spre culme, ițit pe jumătate prin trapă, am luat hotărârea de a demonta tot, de a încăleca tabla cutată existentă cu încă o nervură una peste alta, iar ce rămânea neacoperit de completat cu unele noi. Dar după o metodă mai ciudată și pe o vreme din aceea când soarele se ia la cafteală cu negura și mănâncă papară. Toamna. Ne antrenă tata să rezistăm pe orice fel de vreme și pe orice fel de acoperiș. Cum bine știți, în cazul meu special de aspirant la nemurirea muzicii, cu forța. Mai de gura mamei, mai ca să-mi treacă stările apatice, mai ca să-mi mai dreg „aortita” – din dragoste, bre – și, sau, cum doriți, să mai trec la aplanat conflictele în curs și cele iminente, fiindcă aplazic, nu-mi crescuse încă organul conștiinței muncii, se conturase ceva-ceva în armată, dar și acolo găsisem soluții pe măsură: să mă auto „marginalizez” și ceea ce urma să îndeplinesc ca sarcini – ordine toată ziua (și noaptea) – să capete sens personalizându-le prin cât știam și puteam. Scris, spart de betoane, lopătat, sudat, încărcat și descărcat poveri prea mari pentru un dram de copchil, încă de 57 de kilograme, trecute prin filtrul veșnicei mele încăpățânări. Prin urmare, dacă eu aveam să mă urc pe țuțuiul lui Țecu, trebuia să rezolv ca mine, nu cum aplicau ei de obicei. Iar de obicei însemna de jos în sus. Ceea ce nu se putea întru totul. Gura de ieșire pe acoperiș era la mijloc. Cum nu se putea sta deloc pe tablă, demontarea a avut loc folosindu-ne de proximitate. În jurul ieșirii, pe un piedestal încropit din aceleași scânduri și lanți ce ne serviseră la jgheaburi de proptele, cu bormașina – electrică, un chin să tot tragi de cablu, să se oprească în toate dâmburile, cuiele… cât de puțin proeminente – am extras tablele. Apoi am curățat locul, am coborât cât de mult am putut, unul singur, legat cu otgonul de brâu (se pierdu între timp) și am repus cârligele, dar am completat și cu altele. Bătusem palma și pentru jgheab, altfel nu ne-am fi încumetat o secundă la executarea lucrării, bineînțeles că și pentru un ban în plus, dar în primul rând pentru siguranța noastră, să mai prindem speranțe de scăpare în cele câteva secunde de accidentală alunecare, speranțe că ne vom prinde în ultima clipită de ceva, salvându-ne astfel prăpăditele vieți. Până să ajungem la poale ne-au năpădit apneele, frica ne-a extras din nou apa din piele, anhidri, ne luase tremuratul, și de una, și de alta, și până să ne reglăm ritmul cardiac ne-am îndopat mintal (eu) cu protaze și apodoze: dacă nu încerci, nu reușești; dacă n-ai învățat la școală, stai și bate tablă (pe jumătate apocrif)…. Problema este și să-ți iasă îmbinarea. Deci pui în sus, o scoți pe cea mai de jos și continui, lăsându-ți loc să calci – nu a proasta, ci cu grijă – fără să-ți fie teamă maximă de picaj. Și termini. Dacă te aplaudă beneficiarul de bine, dacă nu… îți iei răsplata, răsufli ușurat că ești întreg și te-ntorci la atelier. Acasă….
