Spații culturale nr. 2 (5)

TRAIAN CRISTEA

Dă-mi roua-ndreptării

Dumnezeule Cel Veşnic, pururi Tată,
În genunchi la Tine vin, iată,
Te rog să cobori sfântă-ndurare,
Cugetu-mi luminează şi fă-l îndreptare,
Dă-mi roua iertării în amiaza furtunii,
Dă-mi rodul răbdării în trecerea lumii,
Fântâna în suflet cu apă curată
Tu fă-o de-a pururi a fi nesecată,
Dumnezeule veşnic şi pururi Stăpân
A toată suflarea, eu rob îţi rămân
Cu viaţa, cu fiii, cu anii dator,
Cu vise, cu aripi de om muritor,
Învaţă-mă să fiu Munte şi Vale,
Învaţă-mă, Doamne, îndreptările tale!

Nu-mi cere…

Ce bine-ţi vine rochia
de tristeţe, iubito!
Numai aşa
poţi hrăni păsările dimineţii
care-ţi aduc veşti de la Dumnezeu.
Tristeţea te face sobră, misterioasă,
imponderabilă…
Ţi-ajunge acest veşmânt adorabil,
ţesut din lacrimile sfinţilor.
Nu-mi cere şi alte toalete,
doamnă Îngândurare!
Suferinţa costă o avere,
Indiferenţa se plăteşte-n valută,
Speranţa se dă în rate,
dar plăteşti toată viaţa…
Numai durerea brodată
cu nelinişti
e pe gratis aproape
însă, vezi tu, e strâmtă.
Totuşi… te încape

Exerciţiu

… începusem a-i adora pe acei îngeri
fără să bag de seamă
că devenisem sclavul lor…

MIRCEA V. HOMESCU

Bazarul cu scriituri fracturate

De multă vreme, chiar de foarte multă, se scrie
fragmentar, ca şi cum cineva ţi-ar fi fracturat
continuitatea. Dar numai în aparenţă. În
realitate, tu, „scriitor” eşti cel ce frânge voit curgerea
gândului şi întruparea lui în slovă, frază. Drept e că, în
timpurile mai îndepărtate, se uza mai rar de acest
procedeu. Exista, să recunoaştem, pe atunci mai mult
timp decât azi; nu timp în sine, că timpul nu se chirceşte,
nu se împuţinează decât în mintea noastră, omul însă
avea mai puţine de făcut pe unitatea de viaţă numită oră,
zi sau an. Şi, având la dispoziţie un capital mai generos
de timp, îşi permitea să hălăduiască mai tihnit asupra
hârtiei de scris, aşternând cu lux şi imaginaţie ideile pe
care le credea demne de ştiinţa tuturor. Şi, acelaşi om, în
ipostază de cititor, parcurgea mai cu răbdare pagini fără
număr, despre unul şi acelaşi lucru. Azi şi scriitorul şi
cititorul sunt în criză de timp, în aceeaşi criză de timp.
Zicea că scriitura fracturată, cuvântul e mai aproape de
profesia mea, nu e nouă; nouă nu este, dar să
recunoaştem că în ultimele cinci-şase decenii s-a extins.
Tot mai mulţi „emiţători” de… gânduri lucrează azi
fragmentar. Nici lui Voltaire, nici lui Nietzsche nu le-au
fost străine gândirea şi exprimarea fragmentară, cât
despre româno-franţuzul Cioran, el numai aşa
„fărâmiţat” scrie. Giovanni Papini îl „bănuia” chiar pe
Nietzsche că nu doar scrie, ci şi gândeşte fragmentar
datorită neputinţei de a alege din tot ce gândea şi aceleaşi
neputinţe de a sintetiza, construi şi organiza. Condiţia
de boală a existenţei lui Nietzsche poate că justifică
oarecât părerea lui Papini, dar, în ansamblu, e greu de
acceptat ideea că toţi gânditorii şi scriitorii cu aplecare
către „stilul” fragmentar au făcut ceea ce au făcut, fiindcă
erau bolnavi. Şi apoi să facem oarecare diferenţă între a
gândi fragmentar, ceea ce-i greu, dacă nu imposibil de
stabilit / identificat în personalitatea individului şi a scrie
fragmentar, ceea ce-i doar una din manifestările
exterioare care-l „divulgă” (cel mult!) pe individ.
Revenind însă la ideea anterioară, un gânditor gândeşte
şi elaborează „construcţii” ale gândirii dintr-un fel de
totdeauna al vieţii lui. Dacă la un anumit moment
cronologic al existenţei el „contractează” o boală psihică,
asta nu poate, cel mult, decât să-i modifice unele
trăsături, iar în final să-l aneantizeze /dezorganizeze cu
totul. Schiţa-cadru a ceea ce a fost rămâne însă, eventual
într-un alt ipostas de „nuanţă”. Nietzsche a gândit
totdeauna vieţii lui, dar fragmentarismul scriiturii lui s-a
accentuat spre sfârşitul vieţii. Van Gogh a pictat şi el din
totdeauna lui, doar că, pe măsură ce se „schizoidiza”,
până la pulverizarea totală a psihicului, amprenta bolii
se accentua în modalităţile de viziune asupra modelelor
pe care le recrea din pânză şi culoare. S-ar părea că
pulsiunea fragmentării „afectează” mai puţin gândul şi
mai mult exprimarea / acţiunea. În ceea ce mă priveşte
mărturisesc că am optat pentru scriitura fracturată
numai după ce, măcar vreo 35-40 de ani, am gândit
unitar, dar „in extenso”, la tot ce-am aflat în aceşti ani
petrecuţi între cărţi, oameni-cărţi, cărţi-mărturii zidite şi
marea carte-natura. Scriu fragmentar, dar gândesc al
naibii de unitar, coerent şi consecvent. Sunt convins că,
pentru cei ce au cu adevărat ceva de „spus” altora,
această scriitură nu e neputinţă şi recurs la facilitate, ci
strădanie dură pentru a condensa ideile, precum ne
învaţă „bătrânii” din Latium: non multa, sed multum.
Mult mai uşor este să rătăceşti, cu o idee sau două, pe
câteva pagini, revenind după două-trei fraze la ceea ce se
spusese deja, decât să elimini „din start” detaliile şi să
aduni în patru-cinci rânduri esenţa unei pagini sau două.
Au existat „critici” ai scriiturii fragmentare care au
asemănat-o cu un „bazar oriental cu cârpe vechi şi
draperii preţioase, înghesuite în dezordine”. Acei critici
ignoră însă preferinţa omului de azi, obosit de probleme
şi problematizări, care tânjeşte după o lectură serioasă şi
totuşi uşor asimilat prin tonusul pe care-l induce şi prin
aspectul, fără pretenţii de „fond”, sentenţios, aforistic,
agreabil şi surprinzător totodată. De ce să „filozofăm”
încruntaţi, când putem s-o facem zâmbind şi cu
economie de vorbe? Aşa-zisul aspect de bazar, prin
varietatea sa (excesivă pentru unii) devine, din viciu,
calitate / preferinţă. Ce plictiseşte mai mult pe un om
decât monotonia şi dorinţa de a spune totul (în artă, ca
şi în scriitură), încăpăţânarea întru exhaustivitate care
nu lasă imaginaţiei cititorului niciun petec de „spaţiu”
în care să zburde şi ea în preajma ideilor scriitorului? ?
Acestea zicând s-ar mai cuveni să amintesc şi
„amănuntul” că scriitura fragmentară / fracturată nu
mai este de multă vreme nici moft, nici modă. Are deja
un statut definitiv stabilit, onorat de vrednici şi
numeroşi truditori ai scrisului, nici pe departe doar cei
amintiţi mai înainte, de la noi, dar şi din lumea largă,
din sfera filozofiei, dar şi din alte domenii ale scrisului
eseistic în care omul gândeşte, meditează şi, de ce nu,
sintagmează uneori.
Putem pretinde chiar că această scriitură a devenit o
adevărată epistemă culturală, cum se pronunţa recent un
astfel de truditor în cazna scrisului. Mai mult decât atât,
ultimii ani ne împing să credem că pasul următor
fragmentării, respectiv oralizarea scriiturii, nu mai e nici
ea un defect (recte moft şi modă!), ci, pentru tot mai
mulţi, o calitate chiar. Dar, înainte de a intra în miezul
celor pe care aşi vrea să le comentez, să mai fac o
mărturisire (câtuşi de puţin scuză). Se vor mira unii, alţii
poate că nici nu vor băga de seamă că eu folosesc forma
scrisă aşi vrea, aşi merge etc. şi nu ortograficul academic
aş pentru aceeaşi intenţie. Unul dintre bătrânii mei
dascăli de limbă românească, din primii ani de şcoală,
ne învăţa că e bine să folosim forma grafică aşi pentru
adiţionalul de conjugare care dă optativul unei intenţii
sau acţiuni, spre a-l deosebi de interjecţia aş! cu sens de
onomatopee – oare?, se poate? etc. Considerată greşeală
sau nu, eu nu renunţ la ea; este şi prea târziu şi am şi o
motivaţie gramatical-morfologică suficientă. Isprăvind
ceea ce aveam de explicat, nu de justificat, voi purcede
a-mi relua cazna mea atât de plăcută, cazna împrăştierii
în cele patru zări (nu vă speriaţi, nu ţintesc atât de
departe!) mă mulţumesc cu nişte zări mai apropiate,
prin preajmă) a aşchiilor de cugetare, care sar ca urmare
firească, ca reacţie la tot ce văd, aud, aflu sau păţesc. . Cu
cât îmbătrânesc îmi dau tot mai limpede seama că
năravul de a filozofiza tot ce mişcă în jurul meu, nu e o
aberaţie. Dacă stilul filozofic de a înţelege viaţa,
evenimentele, stil emanat din logica gândului comun,
cotidian, nu doar de zile mari, ar domina şi ar direcţiona
educaţia, instrucţia şi formarea noastră culturală, gafele,
rateurile şi nemernicia conştientă, ar fi mult mai rare
între noi şi mai ales în noi.
Cu o stupidă mediocritate, suficienţă şi permisivitate
rezervăm filozofiei doar rolul de musafir de duminică în
casa sufletului şi individualităţii noastre. O astfel de
năstruşnică intenţie de reformă a învăţământului nostru
liceal i-a trecut prin minte filozofului şi pedagogului de
anvergură naţională care a fost Ion Petrovici, în anii
dintre cele două războaie mondiale, dar a eşuat în
parlament. Doamne, parlamentele noastre parcă au fost
destinate să joace pe veci rolul de cimitire ale tuturor
intenţiilor benefice, iar parlamentarii, rolul de gropari ai
tuturor mugurilor de progres şi desăvârşire în esenţe. Cu
sau fără aviz, filozofia îşi etalează rolul şi îşi impune
misiunea, mai devreme sau mai târziu. Cu cât mai târziu,
însă, cu atât mai rău pentru cei ne daţi cu gândul subţire,
dar şi pentru cei ce n-au nicio vină că nu li s-a zis
niciodată că filozofia nu-i o zmeoaică rea, ci viaţă
autentică, viaţa însăşi înţeleasă şi trăită înţelepţeşte;
zadarnic avem ştiinţă şi tehnologie aplicată, dacă n-am
adunat şi un pic de înţelepciune; mintea şi ştiinţa se
dezvoltă, doar sufletul se desăvârşeşte / înţelepţeşte. Dar
ce să ne facem noi, cei ce am uitat că mai avem şi suflete?

Silvia Ioana SOFINETI

Cărţi şi cronicari

Aurel Pop este un scriitor din Satu Mare de o
seriozitate şi generozitate deja proverbiale. Scrie versuri,
este redactor-şef la revista „Citadela”, traduce,
promovează tinere talente, face cunoscute creaţiile
sătmărenilor şi nu numai, pe scurt, este o prezenţă activă
şi eficientă în spaţiul cultural românesc.
De curând, într-o încercare de a promova lucrările
tipărite de colaboratorii sau prietenii săi, scriitorii din
Nord, Aurel Pop şi-a adunat recenziile, cronicile,
comentariile într-un volum intitulat „La hanul Verbelor”.
Titlul sugerează voroava temeinică a cititorului de poezie
cu cărţile care i-au căzut în mână, dar şi cu autorii lor.
Intenţia este, după cum mărturiseşte Aurel Pop, nu atât
de epatare prin forţa hermeneutică, ci, mai degrabă, de a
determina o lectură a cărţilor şi, de ce nu, de a semnala
istoricilor şi criticilor literari de profesie că nasc şi la
Maramureş oameni – de litere.
Demersul poetului pentru care scrisul a însemnat, după
propria-i mărturisire, suferinţă, se justifică prin
ineficienta difuzare a cărţilor tipărite, fapt despre care
aproape că nici nu mai trebuie pomenit, într-atât este de
bine cunoscut. Se tipăreşte foarte mult, dintr-un orgoliu
de creator de care nu scapă nici măcar cei definitiv certaţi
cu gramatica şi cu talentul. Cine n-a auzit de politicieni
celebri pentru confuziile semantice, pentru sintaxa
fracturată şi pentru alte stângăcii care ţin de lipsa de
talent şi de cultură, cine n-a auzit şi nu s-a mirat cu cât
tupeu publică ei cărţi şi-i obligă pe criticii mai labili (sau
mai generoşi, pentru că nu-i cazul să vorbim aici despre
verticalitatea lor) să-i premieze şi să le ridice osanale în
scris? În mod normal, aceşti oameni ar trebui să se
mulţumească numai cu averile, cu influenţa politică şi cu
celelalte înlesniri venite odată cu funcţia. Ei bine, nu, ei
râvnesc să devină scriitori, chiar dacă îi dispreţuiesc pe
scriitorii adevăraţi şi nu fac nimic, dar absolut nimic
pentru propăşirea culturii. Dimpotrivă, opurile lor fac
concurenţă neloială lucrărilor valoroase, librăriile gem de
maculatura lor, prin reviste apar nume de tristă
rezonanţă care abat atenţia de la celelalte nume, singurele
de altfel, care ar avea ce căuta acolo. Cunoscând toate
acestea şi pomenind de ele în culegerea sa, Aurel Pop
afirmă: „Cititul cărţilor e singurul viciu pe care,
deocamdată, nu se pune nicio taxă din partea
guvernanţilor care nici nu-l răsplătesc pe cel ce le citeşte,
aşa cum nu-l răsplătesc nici pe cel ce le scrie. Aşa stând
lucrurile, m-am apucat, fără nicio constrângere, să
comentez cărţile citite, publicând comentariile în revistele
literare, spre a sprijini autorul cărţii, făcându-l astfel mai
cunoscut printre cititorii de ocazie şi nu numai”.
Este corect şi lăudabil ceea ce spune dl. Aurel Pop,
numai că eu, tot cititoare de profesie considerându-mă,
pe lângă lucrurile pe care nu le înţelege nici Domnia Sa
şi la care subscriu, am mai rămas cu nişte nelămuriri.
Prima s-ar lega de faptul că nu înţeleg de ce poeţii –
unii chiar foarte talentaţi – ţin morţiş să treacă drept
critici literari. Pentru că, din câte ştiu eu, talentul poetic
e una, iar statutul de critic literar presupune şi altceva
decât lectură pur şi simplu. În general, subiectivitatea
nativă a poetului se izbeşte – chiar dureros – de
obiectivitatea pe care o presupune emiterea judecăţilor
de valoare. Cum însă critici literari sunt din ce în ce mai
puţini, locul rămas gol a început să fie ocupat, uneori, de
persoane care n-au nici pregătirea estetică, nici
discernământul, nici simţul critic / valoric şi nici măcar
vocabularul adecvat. Rezultă, de cele mai multe ori,
compuneri naive, descriptive, de notaţie a impresiilor,
care, în cel mai bun caz, narează conţinutul poemelor.
Nu este cazul domnului Pop, fireşte.
Altă nelămurire se leagă de necesitatea, clamată pe la
toate colţurile, de a-i face cunoscuţi, cât mai cunoscuţi şi
chiar foarte cunoscuţi pe anumiţi scriitori care compun
„în margine” şi de care „centrul” n-a auzit. De ce trebuie
să fie cunoscuţi chiar toţi, au, n-au talent? Revanşa
provinciei faţă de „capitalişti” se pare că înseamnă doar
bombardament cu maculatură, ceea ce nu pare o idee
prea grozavă. Dl. Aurel Pop are, de fapt, un singur păcat:
acela al sentimentalismului. Patriotismul local îl
împiedică să fie tranşant şi, chiar când crede că judecă
opera, scriitura, şi nu autorul, le face tuturor un
deserviciu: uneori e mai bine să-ţi faci duşmani, decât să
promovezi cărţi lipsite de valoare şi care oricum vor
muri, pentru că nu le va citi nimeni.

Distribuie: