Spații culturale nr. 2 (4)

VICTORIA DUŢU

Paşi

43
drumul pe care merg
e un drum inutil,
e drumul
ce atinge
picioarele mele
cu un îngheţ
al normalului,
care mă scufundă
în vârtejul uitării.
44
caut prin iluzoriu
mâna ce mă atinge
ca să fac
pasul corect.
45
eu vreau să merg
pe fiecare dintre
drumurile
de sub picioarele mele.
trăiesc într-o înşelare,
pentru ca totul
să fie posibil
doar
acolo unde
nu mai privesc.
*
răscrucea de drumuri
nu este decât
în închipuirea mea.
apăs pe aripa vântului
ca să pot zbura
într-o lume iluzorie
ce mă face
să cuprind în mână
cele patru drumuri
ce nu le pot vedea.
oare nu asta este
înşelarea mea?
46
priviţi!
eu merg
şi-mi măsor gândurile
cu un cuvânt
inventat de mine!
47
lumea aceasta
mă poartă
într-o haină
ce mă strâmtorează
şi eu sunt vina
pentru care
mătasea mă strânge
şi nu pot s-o port
doar creanga copacului
mă agită
cu frumuseţea lui
şi mă invită
să dezbrac haina lumii
şi să îmbrac mătasea cerului
ce poartă în ea
imaginea crengilor
legănate pe oglinda albastră
în care eu mă privesc.
trăiesc în această haină a lumii
ce o port mereu
şi nu pot să o lepăd.
48
Doamne, astăzi sunt tristă
e semn că m-am îndepărtat de Tine
dar nu ştiu cum să fac
pentru că numai bucuria
îmi dă putere să merg
mai departe.
cât de mult mă înspăimântă viaţa
dar de ce trăiesc această spaimă ?
vreau să mă las în purtarea Ta de
grijă
dar să nu mă mai tulbur.
49
cuvintele sunt,
poate nici nu mai ştiu,
o simplă mişcare de aer,
un zbor de pasăre,
cu o viteză uluitoare
ce se ascunde
de zborul răpitor.
50
la el, cel neştiut
fug la el cu gândul
de frica unei noi căderi,
de spaima unei îndepărtări
în prăpăstii,
de cel care vrea să-şi facă
din mine
cea mai aleasă pradă.
Doamne,
mă cutremură lacrima morţii
ce plouă pretutindeni.
51
ochii mei în privire,
se înfricoşează
la umbrele uriaşe
făcute de mână
înfricoşat
către soare
52
nu pot să spun
nici că el curge
nici că el stă.
obiectul acesta
ce nu mai este,
era cândva un ochi
prin care gândul
putea să vadă
străfulgerarea
unei idei.
53
ştiţi că există acest obiect
devenit gând
ce nu mai poate fi distrus
de nimeni.
gata, nu-mi mai este frică.
54
din fereastră apoi
sticla se topeşte
într-o rază,
venită de nicăieri.
raza luminează
într-un alt întuneric
ce nu poate cuprinde
angoasa gândului.

Valeria MANTA TĂICUȚU

Ieronim Tătaru

Om de cultură în adevăratul şi frumosul sens
al cuvântului, Ieronim Tătaru este cunoscut
mai ales datorită studiilor sale de istorie
literară, de literatură comparată ori de istoria artelor
publicate în revista „Axioma” şi nu numai. Toate
lucrările – fie că au avut drept obiect creaţiile epice, lirice,
dramatice, eseistice şi memorialistice, artele vizuale sau
studiile estetice şi critice publicate de scriitori de-a lungul
vremii, se remarcă prin seriozitatea documentării, simţul
valorii şi capacitate de sinteză.
Volumul „Meridiane”, apărut în 2007 la Editura
Fundaţiei Culturale Libra, are nu mai puţin de 518 pagini,
în format mare: un adevărat tom, a cărui lectură oferă nu
numai informaţii utile şi diversificate, ci şi sugestii de
lectură, legături, trimiteri, extrapolări, sugestii
comparatiste etc. Nici un cuvânt nu este de prisos, pentru
că dl. Tătaru are meticulozitatea şi încăpăţânarea
cărturarului de şcoală veche şi solidă: nu lasă nimic la
întâmplare, detestă aproximările şi documentarea „după
ureche”, empirismul şi lipsa de probitate. Fiecare
afirmaţie pe care o face istoricul ploieştean este urmarea
unei cercetări minuţioase şi dovada orelor îndelungate
petrecute în bibliotecă. Impresionantul aparat
bibliografic, notele şi adnotările au drept scop edificarea
cititorului, trimiterea lui „la sursă” şi sunt făcute din
„dorinţa cunoaşterii unor mari valori ale culturii
europene şi americane, repere sigure, credem, pentru o
mai bună înţelegere şi apreciere a creaţiei artistice de azi”.
Criticul literar mai afirmă, cu modestie şi cu bună
intenţie: „Am făcut dorite, instructive şi plăcute popasuri
în lumea unor creaţii literare, de la Niccollò Machiavelli
la Albert Camus, şi în aceea a imaginilor picturale şi
sculpturale, de la Hieronymus Bosch la Marc Chagall, cu
atât mai mult cu cât ne-am apropiat de vremea noastră
(într-o deschidere în V, cum se spune”. Toate eseurile din
volum au aerul unor convorbiri cu cartea şi cu autorul,
ţinându-se, totodată, seama de influenţe (gustul
comparatismului, al sincronizării, al stabilirii de legături
culturale fiind una dintre notele dominante ale
demersului eseistic al lui Ieronim Tătaru).
Autorul se opreşte la autori şi la teme fundamentale
pentru înţelegerea fenomenului cultural. Şi poate că nu
întâmplător volumul începe cu epopeea lui Ghilgameş în
interpretarea lui Nichita Stănescu, eseul concentrând
„strigătul abisal şi rostire despre înţelegerea sinelui”.
Urmează, firesc, o interpretare a miturilor esenţiale, a
„centrelor energetice” şi a semnelor neperisabilităţii, care
sunt zeii.
De la bun început, Ieronim Tătaru precizează că nu
a urmărit neapărat o cronologie – a apariţiei operelor la
care se referă, ci, mai curând, o cronologie a apariţiei
eseurilor adunate în volum, astfel că Jean Jacques
Rousseau, Machiavelli şi Caragiale se află la câteva pagini
– ce-i drept, dense cât un volum – distanţă. De altfel,
Caragiale a fost dintotdeauna subiectul preferat de studiu
al lui Ieronim Tătaru, criticul manifestând o preocupare
constantă în dezvăluirea unor aspecte noi ori în
clarificarea unor controverse legate de viaţa şi opera
dramaturgului. Pornind de la textul caragialean, în care
personajele îşi demonstrează incultura prin citate
„fabricate” şi atribuite lui Machiavelli, Ieronim Tătaru
trece apoi la cercetarea unor mărturii, a documentelor de
epocă, a corespondenţei lui Caragiale şi probează faptul
că autorul român nu numai că citise operele italianului,
dar le şi înţelesese altfel decât o făcuseră contemporanii
săi (v. „Niccollò Machiavelli dinspre Caragiale”).
Un eseu care încântă prin eleganţă şi impresionează
prin răbdarea documentării este cel dedicat lui V.
Voiculescu şi Sonetelor sale în traducere imaginară (v.
„Un suprem omagiu adus divinului brit”). Pentru
documentare, Ieronim Tătaru alege ce-i mai bun: ediţia
princeps a lui Perpessicius, referinţele critice semnate
de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Ştegan Augustin
Doinaş, Teodor Roşca – acesta şi în calitate de traducător
al sonetelor shakespeareane – , Adrian Marino, Ov. S.
Crohmălniceanu, Perpessicius, Elena Zaharia Filipaş
ş.a., neomiţând, pentru edificarea cititorului, să
prezinte, comparativ, structura sonetului italian şi a
celui nordic, prin exemplificări pe text (Michelangelo şi
Shakespeare). Despre sonetele lui Voiculescu s-a scris
mult, dar parcă niciodată cu atâta seriozitate şi
profunzime, fără intenţii „patriotice”, dar cu grijă
pentru evidenţierea contribuţiei reale a poetului român,
a talentului şi originalităţii sale.
Cititorul volumului „Meridiane” călătoreşte apoi prin
lumea lui Jonathan Swift sau a lui Diderot, îşi aminteşte
de mitul faustic, dar şi de duioasele suspine din Lenau,
aruncă o privire asupra metodei (v. Sainte-Beuve), află
despre scrieri ale lui Edgar Allan Poe în traducerea lui
I.L. Caragiale şi Luca Ion Caragiale, se delectează cu
poemele Veneţiei ori cu „privirile în Florile răului”,
încearcă „tentaţia neantului” ori ce înseamnă
„autocunoaştere şi autoperfecţionare morală”.
Cărţi valoroase, autori faimoşi sunt adunaţi la acest
veritabil „divan” al artiştilor şi al înţelepţilor, astfel că,
după parcurgerea volumului de eseuri, încerci acel
sentiment de înălţare spirituală nicicând desuet.

LAURENŢIU SELEGIAN

Poeme

1
dacă mă doare,
este că nemurirea se clatină ca o pasăre putredă
sau că degetele mele ţi-au atins din nou degetele.
Şi dacă mi-e sete,
este că tu eşti muntele meu de fericire
peste care cerul refuză să-şi lepede lacrima…
timidă cum stai şi atât de frumoasă,
ca o umbră pierdută în pulberea zilelor,
cu cearcănul acesta crud şi învins
de înălţimea aşteptării,
sau ca o stâncă rănită de ecou
înfrigurată
ca o tăcere ce desparte masca de tâmplă,
sau ca un înger adus la mal
de valuri căzute în păcat
***
visul meu ascuns
în pumnul de întuneric al depărtării
vis cu tot nisipul lumii înghesuit într-o singură lacrimă
vis alb, de ceară,
la hotarul dintre iubire şi realitate
2
nu eşti decât o cădere de înger,
un semn,
un nor de gheaţă deasupra unui nor de foc…
o pasăre împietrită
în zborul spre altă pasăre împietrită
3
ochii mei
cedând frumuseţea ta
altor ochi blestemaţi
golul acesta de lângă noi
şi de care se leagă trista,
cumplita noastră speranţă
***
acolo unde copiii zboară
cu păsări răpitoare în aşternuturi
şi unde, dacă iubeşti,
te transformi în primăvară
acolo, sub cerul senin
şi cu părul împletit
în florile câmpului,
cum stai aşteptându-mă
***
rămasă în cumpăna anilor,
aripa
din grădina veşniciei ruptă
şi învelind clipa de mătase a
fericirii
atinsă de lacrimi,
zgura lucrurilor nevăzute…
noduri de lumină,
florile,
bucăţi de sânge şi de zbor
zâmbetul acestui om ce cântă,
cântecul acestui om ce moare…
cuvintele tale,
păsări ciugulindu-mi inima căzută pe jos
candelă, mâna mea
ce răzbate bezna până te arde
pe tine, sau luna de pe cer,
piatra fierbinte pe care se aşterne toamna,
urma de pas, valul mării, sau că zbor.
Sau că mă iubeşti…
Nici nu mai ştiu ce visez
jumătate din mine
eşti tu,
jumătate sunt mort…
şterg praful aşternut
peste chipul tău
şi-ţi văd oglinda acoperită
cu un cearceaf;
îmi împart hainele cuvintelor goale
şi ele mă refuză;
nu pot să merg în aripi,
dar pot să zbor cu picioarele;
nu-ţi pot răpi lumina,
dar te pot purta prin întuneric

FLORIN DOCHIA

Întâlniri cu Max
(continuare din numărul trecut)

Michel se îmbracă pentru plimbarea de seară.
Barca se clatină uşor. Valurile s-au domolit,
aproape că nu e nici o adiere. Iese din cabină
pe punte, urcă cele cinci trepte ale scării de lemn care-l
duce pe faleza din plăci de granit cioplit. Se lasă ceaţa.
Din depărtare se aude muzică: un bar plin de tineri
visători. Şiruri de lumini estompate de-a lungul străzii.
La capăt, deasupra muzicii, pe o culme, silueta neclară a
unei pietre tombale înalte, în formă de elice, luminată de
două reflectoare. Acolo căzuse demult un avion doborât
de artileria germană. Doi francezi se zdrobiseră de
pământ. Nu mai urcase în ultima vreme scara de beton
până la micul platou, să se aşeze pe banca de la marginea
ţărmului înalt, muşcat de valuri. Valurile ca o mângâiere,
valurile ca o muşcătură. Se va duce acum, înălţimea e
deasupra ceţii, priveşte în larg fără să vadă altceva decât
luminile vagi ale unei nave trecând lent spre est. îşi
închipuie că e chiar pe punte a unei alte nave, cum se
întâmpla pe vremuri, până în urmă cu cincisprezece ani,
dar şi acum, în fiecare martie, când traversează Canalul
ca să-şi reînnoiască viza de apatrid.
Câţiva tineri pe motociclete trec în viteză şi se pierd în
ceaţă. Strada e pustie. Doar o umbră pare că se prelinge
pe lângă zidurile caselor vechi, pe trotuarul de vizavi. O
femeie zveltă, cu părul roşcat, care se opreşte uneori cu
mâinile în buzunarele jachetei galbene şi priveşte
frontoanele. Michel lasă în urmă Bassin Freycinet cu
bărcile sale şi cu barca lui între ele. Plimbarea asta e la fel
ca altele şi altfel, totuşi. E ca o întrebare, ca o nedumerire,
ca o căutare de sens: pentru ce toate acestea? Pentru ce
visurile moarte sau abia agăţate de-un fir subţire, cum un
păianjen în bătaia vântului aşteptând o pradă care nu
vine, care nu va veni? Pentru ce visele toate locuind pe
străzile înguste din cartierul lisboez Alfama şi deodată
visul cu sfârşitul lui Muşat la Paris, pe un pod, văzut prin
ochii lui Max văzut prin ochii lui Muşat care-l vede pe
Max care îi vede privirea albastră şi se cufundă în ea cu
ochii lui cenuşii ca stânca de nisip, o frontieră dincolo de
care nu e nimic, nici dorinţă, nici ură, nici pace, doar o
curgere leneşă care se vrea torent, cascadă, care se vrea,
fără să ştie, moarte? O moarte cuibărită în viaţă ca
bănuţul din ou care hrăneşte puiul, o hrană neagră,
înşelătoare pentru că o văd aurie, luminoasă şi ea mă
otrăveşte – dar acest lucru nu ştie să şi-l spună Muşat în
clipa când cade sub roţile negre ale maşinii roşii şi le
spune în mintea lui Michel, cel ce nu înţelege visul nou
care a rupt şirul viselor obişnuite cu Alberta din Alfama
– o moarte visată în locul unei morţi aflate târziu, când
nimic nu se mai putea spune, ce înseamnă această
înlocuire?
Uneori se întâlnea cu Pedro, fiul Albetei, şedeau în
atelierul lui de la marginea Parisului, după ceremonia
unui vernisaj, a unei inaugurări, şedeau şi tăceau despre
Alberta. O dată chiar venise Pedrito la Fécamp, expusese
în curtea Palatului Bénédictine, se plimbaseră pe
Boulevard des Belges, apoi mai departe, la Etretat-ul lui
Michel Leblanc, unde ajunseseră cu maşina lui Pedrito şi
unde respiraseră aerul cu miros de alge şi crabi putrezind
între pietre, priviseră fluxul venind jos, la zeci de metri,
umplând peşterile din ţărmul calcaros, alungând păsările
spre cuiburile săpate sus, la adăpost de apă şi de
prădători. De multă vreme, Pedro îl avea numai pe el,
atâta rămăsese din trecut, un bătrân refugiat pe o barcă în
Bassin Freycinet, privind spre Cote de La Viérge,
aşteptând nu se ştie ce, poate un semn de viaţă de la o
Doamnă în Negru, o mireasă eternă a cărei nuntă
reîncepe mereu şi nu se consumă nicicând. Şi el îl vrea
numai pe fiul Albertei care să-i amintească tavernele din
Alfama şi camerele înghesuite pe care le dorea în lungile
zile pe mare, popasul totdeauna prea scurt, consumat
prea repede, ca un amor în liftul hotelului când butonul
“stop” lipseşte sau e defect.
Alberta îi umplea viaţa de la care nu aşteptase
niciodată prea mult. Ocupase – umpluse deplin! – un loc
despre care nici nu ştia că e gol în fiinţa sa. Îi lipsea din
clipa în care părăsea portul pentru cine ştie ce călătorie
de câteva luni. Alfama Albertei se aşezase în sufletul lui
lângă imaginea micului sat în care îşi petrecea verile, în
copilărie, la bunici. O rană dulce unea cele două teritorii
ale memoriei şi peste ea dragostea fără saţiu: marea. Sau
nu peste ea, ci în locul ei, marea ca o rană dulce, nu ca o
cicatrice, nu, o rană care nu vrea şi nu vreau să se vindece
(spunea), o rană care e semnul iubirii viului, cauza şi
efectul vieţii. Mereu plecând şi mereu întorcându-se către
sine. Incertitudine, îndoială, nehotărâre, speranţă,
stabilitate. Ea e mereu acolo, moarte şi viaţă îmbrăţişate,
hrănindu-se una din cealaltă. Marea care nu acceptă
masca, nu înţelege minciuna, dar naşte vraja. Vraja care
l-a prins cândva pe le, fiu al dealurilor, al livezilor, la
pădurilor de fag, al coastelor năpădite de cătină şi de tufe
de alun. Mare pe care o ura Alberta, o ura cu tandreţe, o
certa îmbufnată, pentru ca apoi să i se roage din grijă
Alberta. Rătăceau adesea pe străduţele înguste, cu rufe
întinse la uscat pe sfori groase de un deget în plină stradă,
deasupra capetelor lor. Treceau prin Largo das Portas do
Sol, vechea poartă a oraşului, urmau linia străvechiului
tramvai 12 până la Largo de Santa Luiza, se opreau pe
Mirador ca să admire panorama oraşului, cu Mosteiro de
Sao Vicente la Stânga şi biserica Sf. Mihail în dreapta. Dar
mai cu seamă estuarul râului Tejo, din care vedeau şi de
la fereastră o fâşie îngustă, ca o fantă deschisă spre ocean.
Înlănţuiţi rătăceau, schimbând aromele pielii, răsuflările,
visele… Din curţi acoperite de flori multicolore, femei
păreau săi invite în casele viu colorate, cu faţade de
ceramică, vechi de sute de ani. Se pierdeau în cetele de
turişti, ca şi cum s-ar fi transportat în altă lume, în alte
lumi. Respirau aerul sărat, se hrăneau cu el, parcă nici nu
ştiau altul, şi asta îi lega până în nopţile fierbinţi de
dragoste, când îl cuprindea în lăuntrul trupului ei şi-l
păstra acolo îndelung, ca-ntr-o placentă primordială pe
care nici el nu voia s-o părăsească, temător faţă de lumea
de afară, de prădătorii din fundul sufletului, de amânarea
hotărârii de a nu mai pleca departe, prea departe.
– Cum să găsesc o cătuşă care să te ţină lângă mine?
Cea a dragostei mele pare prea slabă. Aş vrea s-o prind
de mâna ta cu pielea mirosind a flori de măr şi de cireş şi
să te port cu mine mereu.
– Va veni şi vremea aceea, Alberta, va veni… (O
minţea, ştia că o minte, nu putea renunţa la călătorii, din
asta trăia şi cu asta trăia, era visul prim, visul împlinit în
care de aşezase temeinic).
– Ştii, Ruben zice că atunci când tu eşti plecat eu cânt
altfel, mai din inimă. A constatat că şi clienţii sunt mai
darnici atunci.
– Tu cânţi mereu din inimă. Şi apoi, cântecele voastre
sunt despre iubiri pierdute şi glorii trecute, când lipsesc,
mă iubeşti mai mult… Michel râde şi Alberta îl
înghionteşte, apoi îl cuprinde din nou, îl înlănţuie cu
trupul ei de femeie împlinită.
Lumina serii va fi murit de mult când se îmbracă şi
pleacă la barul lui Ruben, lăsându-l singur la masa unde
au cinat, cu sticla de vin rubiniu la îndemână. Îl va trezi
când se va întoarce, sărutându-l în ureche, ca o adiere
caldă, îi va frământa pielea mirosind vag a tutun, o va
pătrunde calm şi vor adormi până dimineaţa târziu.
Alfama se estompează şi-i ia locul Bassin Freycinet şi
Bassin Bérigny – alte ape ale aceluiaşi ocean, doar mai
bătrân cu câteva decenii. Ei, dar ce înseamnă asta la scara
eternităţii? Michel surâde şi păşeşte mai departe pe
granitul falezei. Silueta cu jachetă galbenă pare mai
aproape. Pare că vrea să traverseze, se uită de-a lungul
drumului să se asigure că nu vine nici o maşină.
(Fragment dintr-un volum în lucru)

Distribuie: