Spații culturale nr. 2 (1)

Creator şi creaţie –
reflectarea în conştiinţă, unirea în sublim,
proiecţia în transcendent

Ideile care ne-au trezit interesul în timpul din urmă sunt cele
legate de
1. creator şi creaţie,
2. structurile supraumane apărute în această relaţie,
3. implicaţiile presupuse de structurile respective,
4. statutul fenomenului înţelegerii creaţiei.
Considerăm că orice creaţie nu poate fi
înţeleasă decât printr-o raportare directă la
personalitatea creatorului. Nu există creaţie
mai presus de creator, dar creatorul nu poate fi înţeles
prin simpla raportare la standardele simple ale
comunităţii, ci la altceva, care vine chiar din creaţia
acestuia. Creatorul pus faţă în faţă cu creaţia nu mai dă
nimănui socoteală – doar criteriului valoric, care
exclude beţia de cuvinte, incoerenţa, obscenitatea
gratuită – ci doar acesteia, iar aceia care îşi iau libertatea
de a se raporta la creaţie sunt obligaţi să se raporteze şi
la creator şi invers.
Orice creator reflectă în conştiinţa sa faptele din
realitatea imediată: urâtul banal sau neobişnuit,
frumosul banal sau deosebit, banalul obişnuit fără
undă de estetic şi, dacă are capacitatea de a observa,
tot ceea ce îl înconjoară. Un adevărat creator nu fuge
de nimic, nu este oripilat de nimic, nu trece fără a
schiţa un gest de solidaritate conştientă cu orice
fenomen al acestei lumi; dar el nu poate face acest
lucru dacă nu se raportează la transcendent, la ceea ce
scapă puterii de înţelegere raţionale. Reflectarea în
conştiinţă a lumii banale trebuie să aibă drept suport
întemeierea pe transcendent, anticipat de creator, dar
încă departe de acesta, deoarece transcendentul nu se
lasă înţeles, ci se oferă doar pentru a participa la unirea
operei şi a creatorului în sublim. Iată deci cele trei
structuri supraumane invocate în momentul
imaginării relaţiei creaţiei şi creatorului: nivelul
reflectării în conştiinţa umană, structura sublimului şi,
ultima, aceea a transcendentului. Fiecare creator şi
creaţie au nevoie de autentificare prin raportare, pe
rând, la cele trei structuri menţionate: Conştiinţa,
Sublimul şi Transcendentul. Creaţia este rodul acţiunii
simultane a celor trei structuri: creatorul se raportează
la lumea banală, germenii creaţiei sale sunt deja
influenţaţi, involuntar, de Transcendent, care se
proiectează asupra creatorului şi-l îndrumă spre a
doua structură, Sublimul.
Să ne explicăm! Conştiinţa face posibilă întâlnirea
materiei lumii, a lucrurilor deci, cu problema. Iar
aceasta nu poate fi decât a omului. Problema deschide
drumul către operă. Numai conştiinţa este generatoare
de întrebări. Materia stă şi ascultă, iar Transcendenţa
este mută. Îngerii nu au întrebări. Problemele intră în
lume numai prin Conştiinţă. „De-acum veţi vedea
cerurile deschise, iar pe îngeri suind şi coborând peste
Fiu”, spunea Hristos. Problemele trec prin om. Nu e
om, nu e nici nelinişte. Nu ştim multe din cele ce vor fi
după un încă război mondial holocaustic-nimicitor.
Dar de un lucru suntem siguri – va fi multă linişte. Cel
care deranja Universul cu îndoielile sale repetate va
lăsa în urma sa un imens ocean de linişte.
Aşadar, Conştiinţa scoate lucrul din starea sa
autarhică şi îl reflectă în interogaţiile sale. Dar cu
aceasta nu avem încă opera aptă să redea starea
perfecţiunii, atât cât mundanul suportă în el. Mai
trebuie încă ceva. Mai trebuie o prezenţă alăturată
inerţiei lucrului şi neliniştii conştiente de sine, dar
inconştiente de lume. Mai trebuie o Transcendenţă care
să permită materiei lucrului să treacă dincolo de sine,
de puţinul său şi Conştiinţei să prindă un răspuns pe
care nu îl găsea în sine. Conştiinţa se trezeşte în lume
goală şi nu se poate satisface doar cu sine. De aceea îşi
ridică tulburată ochii miraţi către în sus. Fără
participarea materiei creaţiei la Transcendent,
pentru ca aceasta să intre în forma operei, nu se
reuşeşte mai mult decât o repetare a lumii. Opera este
întru-cât, cum spunea iarăşi Hristosul, „nu este din
lume”. Întâlnirea în conştiinţă a materiei lumii cu
Transcendenţa, aduce în lume Sublimul.
Sublimul este spaţiul extrauman responsabil cu
instrumentarea deplasării spre transcendent. Fără
sublim, nu poate fi cunoscut, nici chiar parţial,
transcendentul. Creatorul se raportează, aşadar prin
sublim la transcendent, iar această raportare este
identică raportării creatorului la ideea de creaţie, iar,
cum ideea de creaţie este legată de conştiinţa
creatorului, creatorul nu poate fi înţeles decât prin
raportarea la ea. Şi invers! Cel ce creează se înalţă în
toate aceste structuri ale conştiinţei, ale sublimului şi
transcendentului, pentru a se raporta la propria sa
creaţie! Cel ce vede doar creatorul, rămâne la primul
stadiu al reflectării în conştiinţă; cel care vede doar
creaţia, se cantonează doar în planul sublimului, fără a
mai avea capacitatea de a se înălţa sau coborî.
Normalitatea este vederea simultană şi echilibrată a
creatorului şi a creaţiei. Dacă se analizează doar creaţia,
aşa cum se întâmplă de obicei, există riscul de a separa
conştiinţa umană de sublim şi transcendent şi de a
mutila ambii parteneri – creator – creaţie – şi, mai mult,
de a oferi o viziune subiectiv deformatoare proprie
analistului, ceea ce duce la apariţia altui creator-vâsc pe
suportul celui dintâi. Aici apare cea de-a treia creaţie,
care va avea de fiecare dată un statut ambiguu…
Cine rupe opera de conştiinţa celui care i-a deschis
drum în lume sau de transcendentul în ale cărui
apriorisme ni se dă putinţa de a fi în operă (energeia),
acela va rămâne de fiecare dată în spaţiul unei aşa-zise
înţelegeri care nu poate să sature pe nimeni.

INTERVIU

LEO BUTNARU

A ÎNAINTA CÂT DE PUŢIN SPRE SOLUŢIA
ENIGMEI ŞI ENIGMA SOLUŢIEI…

– Poet, prozator, eseist, traducător, prietenos şi de-o
generozitate puţin obişnuită, Leo Butnaru este iubit şi apreciat
atât ca om, cât şi ca scriitor. Cum se împacă simplitatea şi
francheţea de la exterior cu eul liric atât de complex, care-i
structurează discursul poetic?
– Întrebarea e atât de măgulitoare, încât mai că aş lăsao
fără răspuns, aşa, ca pe un suspans al amabilităţii…
Acum vreun sfert de veac, am publicat o carte care se
numea „Formula de politeţe”. Nu că ar fi fost un titlu
programatic, ci mai curând unul necesar, ca o punte de
legătură între mine şi lume. Şi, parcă firesc, aveau să
urmeze alte titluri afine acestei ideaţii… prevenitoare –
„Iluzia necesară”, „Puntea de acces”… Posibil ca şi în ele
să se poată „ghici” ceva din împăcarea simplităţii şi a
francheţei cu structurarea discursului poetic de către eulactant,
predestinat libertăţii, deci – şi a firescului. În caz
contrar, existenţa e mult mai complicată, mai dificilă, mai
în dezarmonie cu poezia.
– Ai mai fost întrebat despre primele amintiri literare,
despre debut, despre cei care te-au sprijinit. Eu aş vrea să te
întreb altceva: există vreun episod, legat de evoluţia ta estetică,
pe care ai vrea să-l uiţi? Sau pe care, dacă ţi s-ar da şansa s-o
iei de la capăt, l-ai aborda altfel?
– Evoluţia mea estetică, cum zici atât de grav şi de
academist, cred că a fost una relativ coerentă, precum miaş
fi dorit-o. Dar, fireşte, şi cu inerentele adumbriri,
sincope, piedici venite dinspre ideologic şi cenzură,
dinspre unii vanitoşi, invidioşi, ranchiunoşi, ce se
credeau buricul literaturii „moldoveneşti”. Consider însă
că nu am cedat. Nici chiar la prima carte, „Aripă în
lumină” (1976), când un critic (posibil – literar…) remarca
nedumerit: „Ce poet ambiţios, pe parcursul întregii cărţi
nu a comis nici o rimă!” (sau, poate, – pereche /
împerechere de rime…). Ţineam să-mi urmez propria cale
şi m-am bucurat când, peste trei decenii, criticul Mihai
Cimpoi m-a scos… în afara generaţiei din care se
presupunea că fac parte, declarându-mă:
intergeneraţionist. Un fel de… apatrid literar. Direct sau
implicit, acelaşi lucru îl remarca şi regretatul poet Ioanid
Romanescu când, în 1993, îmi prefaţa prima carte de
poeme apărută în dreapta Prutului. Iar ceea ce aş aborda
altfel, până la jalonările din anii 1985-1990, ar fi, cu
siguranţă, un alt mod – mai intens, mai serios – de a mă
dedica scrisului, nelăsându-mă, din vreme în vreme,
pradă neîncrederii că poemele sau prozele mele vor
putea fi cunoscute, cândva, şi la Bucureşti, Iaşi, Cluj,
Craiova… În virtutea implacabilei legităţi a imanentei
căderi a oricărui imperiu, unii dintre noi, scriitorii din
Chişinău, eram siguri că Uniunea Sovietică va dispărea,
însă credeam că nouă nu ne va fi dat să prindem acel
colosal, fantastic moment, ceea ce ne făcea să ne mai şi
lăsăm pe tânjala apatiei, indiferenţei, poate că şi a
deznădejdii… Vieţuiam într-o cvasiboemă care, sigur,
cam fituia timpul bun al tinereţii pe ceea ce era cel mai
uşor de făcut: farniente… – vorba fratelui latin, alias
italian. Sigur că am putut fi mai buni, dacă… Dar care
dintre cei ieşiţi din comunism nu are regrete?… Precum le
au şi cei ce intră sau ies din capitalism… Niciodată omul,
scriitorul pământean nu va prinde societatea ideală… Cel
mult – asta, cea mai mică dintre rele, cum i se spune
democraţiei…
– Referitor la actul de creaţie, care crezi că este ecuaţia lui
actuală? Mai este cazul să vorbim despre har, inspiraţie, mesaj
etc.? Mai sunt valabile teoriile poetice tradiţionale?
– Eu, unul, cred în har, inspiraţie, mesaj… Le-am
dedicat, sub aspect cvasiteoretic, dar în special eseistic,
mai multe capitole din cartea „Şlefuitorul de lentile”
(2005), în care mă refer la tumorile şi… comorile scrisului,
la inspiraţie ca lege a… acţiunii spiritului creator, la
interiorul cosmic, stenografia înfăţişării… Sunt
constantele sine qua non ale creaţiei transmilenare (mă
tem să zic – eterne; din păcate, eternitatea nu le este
menită, totuşi, pământului, omului…). Până şi unii dintre
cei mai categorici avangardişti de la începutul secolului
trecut, care păreau să distrugă, să nege, să blesteme tot
ce fusese până la ei, s-au dovedit a fi foarte buni creatori,
cu adevărat inspiraţi. Mă gândesc la Velimir Hlebnikov,
Tristan Tzara, Vladimir Maiakovski, Ilarie Voronca,
Aleksei Krucionîh, Eugen Ionescu, David Burliuk, M.
Blecher, Osip Mandelştam, Gellu Naum… inspiraţi şi
dăruiţi cu har. Iar mesajele creaţiei lor, în mare parte, le
consider în perfectă rezonanţă cu sensibilitatea omuluicititor
instruit din acest prim deceniu al secolului XXI.
– Mai putem vorbi despre crez estetic? Şi, dacă da, în ce
măsură noua generaţie de poeţi poate fi suspectată de aşa ceva?
– Prin sine însuşi, scrisul (românesc) literar, în
multiplele sale forme, cu diversele sale opţiuni,
înseamnă, implicit, crez estetic. Nedeclarat, dar asumat
necondiţionat. În afara esteticului nu există ceea ce se
vrea a fi literatură, scrisă de octogenari sau imberbi. În ce
priveşte partea a doua a întrebării, am impresia că cei mai
buni dintre junii noştri colegi sunt mai mult suspectaţi,
decât citiţi. Eu personal am trăit o revelaţie extraordinară,
parcurgând volumul „Colocviul tinerilor scriitori” (2006),
în care se vorbeşte, distinct, cu demnitate şi în cunoştinţă
de cauză, şi despre aspectul estetic al creaţiei artistice, şi
nu la modul expeditiv, miştocăresc, cum s-ar crede, în
virtutea prejudecăţilor ce vin din partea unora,
considerându-se, generalizat, că ar veni din partea
tuturor. Nu, cei 30 de autori care semnează texte în acest
volum creează un cu totul alt portret al protagonistului
generaţiei lor, nici pe departe unul de boem, cam jegos,
minimalist, jemanfişist. În primul rând, la vârsta lor de
sub 30 sau în jur de 30 de ani, mulţi dintre ei sunt cu
doctoratele susţinute, predau la universităţi serioase,
semnează cărţi de beletristică sau teoretice demne de
toată atenţia. Astfel că, în zona ei „serioasă”, noua
generaţie nu poate fi „suspectată de aşa ceva”, ci chiar
are un crez estetic relaţionat cu constantele sine qua non,
transmilenare, ale literaturii lumii. Şi aceasta va ieşi tot
mai mult în evidenţă odată cu înaintarea în vârstă şi
experienţă a celor mai buni tineri de astăzi.
– Conceptul de „autenticitate” a avut o evoluţie care n-a
exclus căderea în banal, în obscenitate şi în sexualitate. Cum sa
ajuns aici?
– Nu „s-a ajuns aici”. Acest „aici” a existat totdeauna,
numai că pe la noi a prins a se proba şi a se observa aşa
ceva peste decenii, chiar secole. Să dau un exemplu: în
1921, doi scriitori importanţi ai avangardei, Nina Habias
(Obolenskaia) şi Ivan Gruzinov, sunt excluşi din
Asociaţia Poeţilor din Întreaga Rusie pentru delict de
pornografie, sexualitate, promovate, violent, s-ar putea
spune, nu doar în creaţia lor, ci şi în cuplul pe care îl
formau. Era începutul secolului trecut şi, iată, peste o sută
de ani, cineva mai că îl cheamă la tribunal pe poetul
român ce probează „aici”-ul. Nimic nou sub soare. Să nu
batem, inutil, tam-tam-uri africane, tobele de pe
tărâmurile unde multă lume mai umblă ca şi golaşă…
Obscenitatea şi sexualitatea nu ar fi decât episoade
colaterale literaturii şi nicidecum proză sau poezie ce fac
faţă conceptului de autenticitate.
– I se mai dezvăluie scriitorului partea miraculoasă a
universului? Ţie, personal, ţi s-a întâmplat să simţi cum
comunici total, simplu, neprefăcut, cu cineva sau ceva mai
presus de fire?
– Mai mulţi ani la rând, în revista „Contrafort”, am
ţinut rubrica intitulată „Cosmorame” (mai scriu şi astăzi
pentru ea), în care am tot încercat să mă dumiresc, cât de
cât şi – a infinita oară! – referitor la ceea ce anticii
numeau, exclamativ, – Magnum Misterium!; să înaintez,
barem cât de puţin, spre soluţia enigmei şi enigma
soluţiei… Nu putea fi nicidecum ocolită relaţia dintre
miracol şi luciditate, pentru a ajunge la ceea ce înseamnă,
inevitabil, limitele cunoaşterii umane. Şi acum mă prind
la gândul că întregul volum „Şlefuitorul de lentile”, în
care au intrat cele mai multe dintre cosmograme, ar fi
anume un răspuns (pe circa… 300 de pagini!) la succinta
ta întrebare, dragă Valeria. Un răspuns în… Da-Major,
adică afirmativ: fiecăruia dintre noi i se dezvăluie –
infinitezimal! – partea miraculoasă a universului, fiecare
dintre noi, înclin să cred, comunică peste fire cu
Universul şi Unic-versul.
– Unii pun în ecuaţie scrisul cu religia, alţii îl văd ca pe un
act de psihoterapie / psihanaliză, alţii decupează din el
spectacolul şi tragedia automistificării, ori numai partea de circ
lingvistic şi sfidarea contextului sociocultural şi politic. Care
crezi că sunt termenii reali ai ecuaţiei?
– Sunt absolut sigur că aceştia, amintiţi de tine, dar şi
mulţi alţii, sunt anume „termenii reali” ai suprarealităţii
sau chiar – suprairealităţii care este sau poate fi literatura.
Aici să ne gândim şi la fantastica, fascinanta cosmicitate
a subconştientului nostru. Nu, nu voi cuteza să dau
soluţii… reale, pentru că termenii ecuaţiei / creaţiei ca
diversitate de manifestare a spiritului auctorial ar
presupune, pe spaţii nespus de extinse, reveniri şi reluări
obsesionale de subiecte, idei, teze, antiteze, declanşare
contrapunctică în mai multe variaţii ale demersului, ca
un… bolero ideatic în care se speră neabătut în
posibilitatea deducerii sau doar „dibuirii” constantelor
pe care le-am „închide” în generalitatea/universalitatea
abstractă a principiilor, legităţilor filosofice, metafizice,
transcendentale, a ceea ce are în prim-planul reflecţiilor
problematica sintetică a scriitorilor şi a creaţiei lor. Nu
există o revistă care să ne poată pune la dispoziţie atâta
spaţiu…
– În portretul poetului Leo Butnaru, istoria literară va
putea oare consemna ciudăţenii, tabieturi, gusturi sofisticate
şi alte celea care fac deliciul cetitoarelor sensibile?
– Dat fiind că sunt considerat a fi un scriitor normal,
bineînţeles că am şi ciudăţenii. Însă mă strădui ca ele să
rămână în culise. Sunt suficient de mult timp însingurat,
astfel că îmi pot permite şi accepta unele năzdrăvănii,
tabieturi, fără a solicita atenţia prea multora. A celor de
astăzi sau a celor din istoria literară, precum zici. Însă
unele ciudăţenii sau tabieturi îmi sunt oarecum proteice.
Spre exemplu, am perioade în care nu pot să lucrez,
fără a avea un fundal muzical adecvat, creator de
atmosferă, pentru ca, brusc, de la un moment încolo, să
nu suport nici cel mai mic sunet – oricare, fie el de la
divinul Mozart, vulcanicul Beethoven sau sublimdelicatul
Vivaldi. De la un timp, primul antract din
spectacolul scrisului matinal îl dedic hrănirii
porumbeilor. De nu fac acest lucru, nu mai pot relua,
firesc, firul, subiectul… Ca să mă opresc doar la două mici
singularităţi. Sau, poate, încă una: chiar dacă de multă
vreme folosesc aproape exclusiv computerul, în care
introduc până şi cele mai elementare note, fişe, îmi place
ca pe birou, lângă cotul braţului drept, să am mai multe
creioane, pixuri. Probabil, ele au o influenţă totemică, din
primordialitatea scrisului…
– Se publică mult jurnalele, corespondenţa, mărturiile. Mie
personal a început să-mi fie teamă să mai scriu scrisori, pentru
că, din decenţă şi gândire proiectivă, mă autocenzurez şi scriu
cumpătat, în loc să comunic spontan şi să las să-mi mai scape
şi inevitabilele prostii. Chiar crezi că se face un serviciu istoriei
literare publicându-se, postum, corespondenţa intimă a
scriitorilor?
– Pe timpuri, când poşta ajungea de la Berlin la Londra
într-o lună de zile, o epistolă de-a lui Leibniz către unul din
colegii săi britanici putea să conţină un adevărat tratat
ştiinţific, despre simbolurile matematice, calculul
infinitezimal. Bineînţeles, din secolele XVII-XVIII spre noi,
lucrurile, dar şi răvaşele s-au schimbat mult. Însă nu cred că
cineva, peste un timp, nu va citi cu interes scrisorile lui
Nicolae Manolescu sau Eugen Negrici, dacă ele vor exista.
Oare editurile lumii nu vor câştiga bani buni din
publicarea, peste vremuri, a jurnalelor intime şi a
corespondenţei laureaţilor Premiului Nobel? Apoi, în cazul
unor poeţi sau prozatori, se întâmplă ca tainica lor
corespondenţă să fie chiar mai interesantă decât opera
propriu-zisă. Iar debutanţii în literatură trebuie să fie
adevăraţi devoratori de corespondenţă – fie ea a lui
Flaubert sau Cehov, Joyce sau Cioran etc. Iar modul de a
comunica al unuia sau al altuia dintre noi depinde chiar de
caracterul fiecăruia care, într-un caz, poate fi precaut,
cumpătat, în altul – spontan, dezinvolt, ca în creaţie. Eu
unul rămân un cititor de jurnale şi corespondenţă, de
bruioane şi variante. În fine, pentru om, cea mai curioasă şi
mai stimulatoare de interes a fost şi a rămas fiinţa umană.
– Ai realizat o excelentă antologie a avangardei ruseşti.
Care crezi că ar trebui să fie raportul dintre antologii şi istoriile
literare?
– De fapt, două. Cea dintâi, cu 27 de poeţi (primul
volum) şi 12 prozatori şi dramaturgi (volumul doi), plus
câteva din zecile de manifeste ale avangardiştilor de
diverse orientări, şcoli, curente şi… acalmii, până la urmă.
Dar cea recentă, „100 de poeţi ai avangardei ruse”, este
mai aproape de a fi declarată antologie sui generis. Ea ar
putea fi urmată de o panoramă a avangardei, care ar
include în jur de 220 de poeţi, unii – precursori sau din
„vecinătăţile” afine ca ideaţie şi propulsie estetică sau
uneori – asta e! –anestetică. Antologiile sunt partea…
artistică a istoriei literare, miezul unui sistem de referinţe
„cu marfa pe masă”, când cititorul poate să se implice
„creator” în axiologie, structuri valorizante. Istoria
literară „decretează”, iar antologia – recrutează adepţi
sau oponenţi. Antologia, cu întregul ei corpus adiacent –
biobibliografie, judecăţi valorizante succinte, note etc. –
se plasează între literatura (poezia, proza) propriu-zisă şi
istoria literară. Ar fi ca o verigă de legătură.
– Şi încă o întrebare: de ce o antologie a avangardei ruseşti?
Care crezi că este cota receptării în România a scriitorilor
selectaţi?
– Avangarda rusă reprezintă o fenomenologie
fascinantă, cu particularităţi distincte, cu adevărat
originale. A avut ca protagonişti creatori geniali sau,
incontestabil, atinşi de geniu – futuriştii / cubofuturiştii
Hlebnikov şi Maiakovski, Şklovski, Filonov, Burliuk,
Krucionîh, Jakobson, akmeiştii Gumiliov, Ahmatova,
Kuzmin, Vaghinov, Mandelştam, Odoevţeva, imaginiştii
Esenin, Şerşenevici, Mariengof, Ivnev, egofuturiştii
Severeanin, Olimpov, OBEREU-ţii (adepţii artei reale)
Harms, Vvedenski şi Bahterev, constructiviştii Bagriţki,
Selvinski, Şengheli; în diverse grupări avangardiste au
activat Kandinski, Pasternak, Malevici, Zdanevici,
Terentev, Antokolski şi atâţia alţii, de orientare
avangardistă, însă în afara asociaţiilor. Precum e şi cazul
Marinei Ţvetaeva. În internetul rusesc, excepţionalul şi
extrem de bogatul site „Lumea Marinei Ţvetaeva”
conţine multe materiale despre avangardă şi
avangardişti, despre protagoniştii ei care au lansat
manifeste tranşante, fulminate, uneori paradoxale,
contradictorii, stimulative sau enervante, ele însele – mai
curând modele de text literar propriu-zis, decât teoretic;
texte literare autentice – metaforice, de imaginaţie
superioară, curajoase şi inventive; manifeste de curente şi
şcoli care au făcut epocă sau doar expresii ale unor
efemere ambiţii neacoperite de har. De ce anume
(această… lume) pe un site dedicat unei poetese care s-ar
părea că nu a fost prea implicată în efervescenţa
fenomenologiei avangardiste? Răspunsul e simplu:
Marina Ţvetaeva a reformat / reformulat prozodia rusă
din interiorul acesteia, a modificat-o intrinsec-tipologic,
noutatea fiind emanată din nucleu, din esenţe, nu din
forme. De unde şi actualitatea, modernitatea, permanenta
propulsie de contemporaneizare, „de la sine”, a creaţiei,
inclusiv – a celei avangardiste în fenomenala ei diversitate.
Şi încă o nuanţare la „de ce o antologie a avangardei ruse?”
Pentru că am găsit, întru colaborare şi prietenie, susţinerea
a câtorva exegeţi valoroşi ai acestei fenomenologii, care sau
arătat şi se arată de o generozitate copleşitoare, când e
vorba să mă ajute să ajung la surse, la arhive, la documente.
Aceşti colegi – personalităţi incontestabile, cu doctorate
serioase, cu cărţi de referinţă, – locuiesc şi activează în
Moscova, Sankt-Petersburg sau Novosibirsk, predau
cursuri de avangardă la Halle (Germania) sau Madrid
(Spania). Cu ei întreţin o corespondenţă-internet care mă
ajută în procesul de traducere a creaţiei avangardiştilor,
deoarece aceştia au avut nespus de multe lucruri noi, au
utilizat zaumi (limbajul transraţional), au recurs la o
fructuoasă verbocreaţie, astfel că, chiar dacă eu cunosc
limba rusă la nivelul… ruşilor, să zic, în unele cazuri nu
găsesc de unul singur „rezolvarea”, decodificarea şi, în
evantai, mă adresez prietenilor-exegeţi, cu care,
dimpreună, căutăm soluţiile. Chiar aşa: căutăm soluţii,
pentru că în subtextele avangardei sunt sensuri care nu
ţin de noţiunile de vocabular curent – ele sunt speciale,
stratificate, polisemantice chiar şi în – uneori – aparenta
lor „lipsă” de sens. (Uite, la acest capitol, aş putea publica
ceva din corespondenţa noastră, pentru că ea conţine
elemente inedite, de teorie şi… fantezie…) Cota receptării?
Înclin să cred că editurile sunt tot mai interesate de această
fenomenologie literară. Apoi, din câte ştiu, în special după
semnele şi mesajele care îmi vin din partea mai tinerilor
colegi, avangarda rusă este în stare să producă surprize,
chiar şi acum, după un secol de la fulminanta sa afirmare.
– Un nativ în zodia capricornului este generos, creativ şi
iremediabil îndrăgostit de frumos. Ce anume este frumos
pentru tine?
– Mă surprinde plăcut, pui, imperturbabil, o întrebare
atât de tulburătoare şi, am impresia, năucitoare prin câte
ai putea răspunde. Păi, ce să spun? Frumoasă ar fi lumea
în varianta ei… selectă, „redactată”, eliberată de tot ceea
ce se ştie şi se crede că e rău, urât (şi aici – hăul, infinitul,
lucifericul etc.). Şi întreg acest frumos al lumii pentru
mine are drept liant, drept „clei spiritual”, cum spunea
într-un poem marele pictor avangardist Vasili Kandinski,
„aurul grăitor, elocvent” (vers din acelaşi poem),
Cuvântul dinspre Homer şi Ghilgameş – spre Biblie, apoi
spre literatura profană a lumii; muzica dinspre harfa
elenă spre minunata orgă din Chişinău sau Riga şi sutele
de discuri-vinilin şi CD-uri cu mii de ore de muzică,
dimpreună cu miile de cărţi, zecile de tablouri din
pinacoteca personală sau sălile de expoziţii ale lumii…
Dar mă opresc aici, pentru că, am impresia, cel mai
extenuant şi zadarnic este să încerci a defini Frumosul. În
orice caz, propun să facem un popas, să ne mai tragem
respiraţia, şi… sentimentul, şi gândul, şi… fiinţa.
– Ai scriitori preferaţi?
– Cât frunză şi… „Firele de iarbă” ale lui Whitman!
Sunt în perioada (sau… epoca?) recitirilor şi nu pot să nu
amintesc, spre exemplu, de Gogol. Uriaş! Dar ziceam şi
de scriitorii anonimi, cum ar fi fost autorul epopeii
„Ghilgameş”, scrise pe cele câteva mii de tăblii
babilonene de argilă. Dar cum să-l uităm pe
„înspăimântătorul” Lautréamont cu „Maldoror”?… Alţi
poeţi? – Majoritatea celor din „Panorama poeziei
universale contemporane” a lui A. E. Baconsky. Şi aceasta
nu ar fi „o listă”, ci doar un… motto la pleiada de mari
scriitori pe care i-aş putea aminti cu fanatică recunoştinţă
de cititor. (Am zis „Pleiadă”, drept implicită referinţă la
grupul de stele din constelaţia Taurului. Pentru că
suntem în anul Taurului, nu?)
– Avem dreptul să fim sceptici în privinţa destinului poeziei
moderne?
– În privinţa „poeziei moderne”, poate că da, avem
temei să fim şi sceptici. Dar nu în ce priveşte Poezia
propriu-zisă, statornică, sub aspect valoric, în conştiinţa
estetică a civilizaţiilor lumii. Iar paradoxul e că şi în
miezul acestei „poezii moderne”, supuse scepticismului,
există multă poezie autentică, de care timpurile viitoare
nu vor putea face abstracţie. Sau, poate, pe care o vor
scoate de sub „stigmatul” (sau doar incertitudinea)
scepticismului.
– Şi o ultimă întrebare: cu ce mai seamănă norii?
– O, îmi place întrebarea, pe care, acum mai mulţi ani,
o puneam drept titlu unei cărţi de nuvelete pentru copii,
intitulată chiar aşa: „Cu ce seamănă norii?”. Cu ce să
semene?… Poate că şi cu literatura… În proteismul lor, în
fantasmagorica lor alcătuire, realcătuire, frământ de
forme şi arătări… Ţine de creaţia cerească, nu? Pe la
mijlocul secolului trecut, priveam ca fascinat spectacolul
norilor acolo, între Soroca şi Orhei, pe malul râului Răut,
care a fost albia copilăriei mele şi despre care am scris mai
multe în romanul memorialistic „Copil la ruşi”. O să-l
recitesc, să văd dacă nu am uitat să vorbesc în el şi despre
no(u)ri… La o adică, norii ar fi şi ei nişte iluzii necesare,
precum spuneam într-unul din poemele ce a dat şi el un
titlu de carte…
8-9 ianuarie 2009
A consemnat Valeria Manta Tăicuţu

Distribuie: