Spații culturale nr. 3 (12)

RĂZVAN THEO CHIRAC

Arhitectură şi urbanism

Oraşul înseamnă, într-o bună măsură, arhitectură.
Clădirile, luate individual sau privite ca ansamblu, exprimă
personalitatea urbei, dau nota caracteristică locului, ajungând
subiecte pentru fotografi. Sunt luate în vizor acele clădiri care
relevă spiritul epocii în care au fost înălţate, având în spate o
vechime ce le sporeşte valoarea artistică. Aceasta îl determină
pe privitor să aibă o reacţie emoţională faţă de subiectul ales
spre contemplare, să „vibreze” în timp ce admiră opera de
artă. Pentru acest lucru, cel ce priveşte are nevoie de o minimă
pregătire şi de anumite cunoştinţe pentru înţelegerea
semnificaţiilor istorice şi artistice a ceea ce observă. Fotograful
francez Nadar spunea că: „există oameni care ştiu să vadă şi alţii
care nici nu ştiu să privească…”. Sunt persoane (nu puţine)
lipsite de însuşirea de a reţine, de a-şi întipări pe retină
imagini vizuale. Multora le lipseşte simţul proporţiilor
geometrice şi al culorilor, ei nefiind dotaţi cu însuşirile de
percepţie necesare spre a fi captivaţi de creativitatea şi
originalitatea unei realizări arhitectonice. E adevărat că
emoţia estetică, armonia, echilibrul, frumosul sunt greu de
transmis în arhitectură în lipsa talentului arhitectului.
Unele ilustrate, de ieri sau de azi, înfăţişând variate
clădiri râmnicene, pot fi considerate fotografii de arhitectură.
Există de altfel o intimă legătură între fotografie şi
arhitectură, ambele reprezentând şi întrunind linii, forme,
tonalităţi, volume. Şi una şi alta sunt subordonate luminii, în
sensul că aceasta pune în valoare rodul final. Jocul luminii şi
umbrelor, contrastul, însorirea, perspectiva şi spaţialitatea,
redarea peisajului ambiant sunt tot atâţia factori comuni,
fără de care arhitectura şi fotografia nu s-ar putea imagina.
Târgul Râmnicului are puţine clădiri cu reală valoare
arhitecturală. Sunt cele ce adăpostesc instituţii publice,
ridicate pe vremea regelui Carol I, când oraşul a beneficiat
de un import de civilizaţie urbană apuseană. Se adaugă
câteva case particulare ale unor oameni cu stare din trecut.
De reţinut că, pe lângă avere, aceşti oameni aveau şi gust,
situaţie care cu greu se regăseşte în zilele noastre.
Un caz aparte îl reprezintă Complexul Brâncovenesc –
monument istoric şi de arhitectură, încă prea puţin
valorificat, lipsind de pe harta turistică a României.
Oraş de contact între deal şi câmpie, având la bază un
vechi vad comercial, Râmnicul s-a dezvoltat spontan în jurul
nucleului negustoresc de pe malul stâng al râului, unde se
afla o veche biserică din lemn, înlocuită mai apoi de ctitoria
lui Mihail Cantacuzino. Comunitatea de aici alcătuia
mahalaua Vatra. De jur-împrejurul ei, spre nord, est şi sud,
a crescut oraşul, caracterizat printr-o dispoziţie afânată a
construcţiilor, casele având în jurul lor gospodării şi terenuri
cultivate. Principalele străzi se îndreptau spre această
mahala centrală, marcată cu roşu (oraşul era împărţit pe
culori, în veacul al XIX-lea).
După ce Râmnicul devine reşedinţă de judeţ (1862),
peisajul urban începe să se modifice. Apar primele clădiri cu
etaj pe Strada Victoriei, se trasează noi străzi, se înalţă primele
clădiri administrative. Cu alte cuvinte, oraşul începe să fie
sistematizat, centrul său căpătând un aspect european. Periferia
crescută haotic continua să existe în mizerie şi întuneric, în
aşteptarea unor vremuri mai bune. Modernizarea oraşului a
fost înlesnită de o serie de tineri primari, umblaţi prin ţările
apusului, unii dintre ei având o deosebită cultură: Costache
Zamfirescu, Toma Bagdat, Iosef Oroveanu, Pavel Robescu,
Octaviu Blasianu, Vasile Cristoforeanu, Sava Gherghiceanu,
Constantin Lupescu, Vespasian Pella, Nicu Protopopescu,
Nicolae Dicescu şi alţii.
Gara, Palatul Administrativ şi de Justiţie, Teatrul
Comunal, Cazarma de Infanterie, Şcoala Primară Mixtă
(actuala „Vasile Cristoforeanu”), Casa de Cultură sunt
clădirile ce au reţinut în cele mai multe rânduri atenţia
fotografilor. Probabil că ele au marcat şi marchează în
continuare (cele care au rămas în picioare) identitatea
oraşului nostru. Unele din aceste clădiri se constituie în
veritabile jaloane temporale ale istoriei moderne şi
contemporane, simboluri vizuale ce au traversat valurile
vremii. Ele au răzbit şi luptele estetice, şi comunismul, şi
mòdele schimbătoare.
De la combinaţia de origine bizantină a pietrei cu
cărămidă aparentă, specifică staţiei feroviare, la eleganţa
franceză a Palatului Administrativ, de la sobrietatea
cazarmei Regimentului de Dorobanţi, la pitorescul bucolic al
Teatrului Comunal, ochiul anonim şi neastâmpărat al
fotografului a fost în mod irezistibil atras de originalitatea
şi frumuseţea acestor construcţii. Cei care, în diverse
momente din trecut, au aşezat aparatul fotografic în faţa
acestor înfăptuiri arhitectonice, au simţit nevoia să transmită
şi altora – iconic – efigii ale târgului de pe apa Râmnicului.
Alb-negru sau color, de pe vremea regilor sau a republicii,
aceste ilustrate – crâmpeie istorice de netăgăduit – ne
determină pe noi, cei ce le privim astăzi, să suferim la nivel
spiritual o proiecţie temporală care ne face contemporani cu
secvenţa imortalizată de anonimul fotograf cu ani şi ani în
urmă. Refacem, prin timp, legătura cu lumea de odinioară;
recompunem bucată cu bucată trecutul. Fotografiile nu ne
arată împietrirea trecutului ci, dimpotrivă, vibraţia clipelor
în succesiunea lor, nealterate de meandrele memoriei. Ele
sunt firele, fragile ce-i drept, care leagă oraşul de azi cu
oraşul de ieri, uitat şi abandonat.
O experienţă interesantă este analiza unor ilustrate
succesive ale aceleiaşi clădiri. Vom constata o încărcătură
ideologică diferită, în funcţie de regimul politic existent în
momentul realizării fotografiei. Puterea politică se exprimă,
printre altele, şi în peisajul urban, regimul căutând să-şi
afirme şi să-şi legitimeze autoritatea prin controlul simbolic
asupra geografiei urbane. Astfel, schimbarea ordinii politice
survenită la jumătatea secolului trecut, în urma căreia
românii au pierdut mai tot ce câştigaseră între 1918 şi 1938,
a însemnat şi o reconfigurare a spaţiului urban. Dispar
unele monumente şi apar altele, se schimbă numele
instituţiilor, ale unor străzi, sunt înlocuite simbolurile
heraldice. Prin desfiinţarea judeţelor, Prefectura se
transformă în „Sfatul Popular al Raionului Râmnicu Sărat”,
după cum vedem într-o imagine din anii ’50. De pe faţada
Şcolii Primare Nr. 2 („Vasile Cristoforeanu”) dispare stema
regală; este amplasat în schimb – în faţa şcolii – un
monument sovietic cu secera şi ciocanul. Este demolat
Teatrul Comunal din grădina publică (1948) şi se
construieşte Teatrul Muncitoresc, la întretăierea străzilor
Tudor Vladimirescu (fostă Carol I) şi Amurgului (fostă
Elisabeta Doamna), actuala Casă de Cultură. Este înlăturat,
din faţa Prefecturii, bustul lui Alecu Tătăranu, fost prefect
liberal la sfârşitul secolului XIX. În locul său va fi aşezat un
mic monument dedicat răscoalei din 1907. Se dorea anularea
memoriei colective a orăşenilor şi, în acelaşi timp, inculcarea
unor mentalităţi în conformitate cu ideologia oficială.
Modificarea toponimiei urbane venea şi ea în sprijinul
influenţării memoriei colective, a alterării identităţii unui
vechi oraş românesc, numele străzilor exprimând anumite
simboluri şi valori. Frecventele schimbări de nume de străzi
duc la pierderea unor istorii, a memoriei locului respectiv.
În deceniile şapte şi opt apar vederi cu diverse obiective
industriale – fabrica de ţigarete sau cea de confecţii –
ilustrând conturarea unui oraş industrial, ce înlocuia treptat,
treptat Râmnicul comercial din vremea înaintaşilor. O
vedere din anii ’80 prezenta două imagini, una cu gara,
efigie a trecutului, şi una cu noile blocuri impersonale de pe
strada Kogălniceanu, martori ai unui prezent în care
frumuseţea arhitecturii era strivită de hidoşenia imobilelor
din epoca ceauşistă.
Modificarea geografiei citadine poate fi, într-o anumită
măsură, decriptată examinând documente vizuale ale
oraşului din diverse perioade istorice. Cum nu dispunem de
imagini fotografice mai vechi de o sută de ani, nu putem
reliefa transformările suferite de harta oraşului înaintea
ultimului veac. Chiar cu fotografiile de care dispunem, este
dificil să reconstituim trecutul real al aşezării noastre. Sunt
prea puţine. Asta nu înseamnă că nu putem încerca!
Depăşind imaginativ cadrul îngust al unei fotografii, putem
întregi imaginea de ansamblu, putem umple în mod creator
spaţiul gol de jur-împrejurul laturilor cadrului. Doar în acest
fel vom avea un tablou de ansamblu al peisajului citadin.
Urmărind şi comparând imaginile foto realizate la
diverse intervale de timp, surprindem evoluţia (sau involuţia)
urbanistică şi arhitecturală a unor zone semnificative ale
oraşului. Vedem ce străzi au avut mai mult de suferit,
schimbându-şi total înfăţişarea şi – opuse lor – străzile care şiau
păstrat aspectul de odinioară. Observând cu atenţie
materialul iconografic, de la particular la general şi cronologic,
ne putem răspunde la întrebări de genul: «Cum şi de ce s-a
metamorfozat geografia urbană ?» Pentru a găsi mai uşor
răspunsuri, o privire asupra unor vechi planuri ale urbei este
absolut necesară. Ele se dovedesc a fi excelente instrumente
de lucru.
Exploatând fiecare detaliu din fotografii, punându-le sub
lupă, descoperim că unele construcţii, grădini, pieţe, străzi
sunt astăzi puţin altfel decât erau în urmă cu ani. Anumite
clădiri au sărăcit din punct de vedere ornamental – Palatul
Administrativ, Gara; altele au fost reînălţate – Colegiul
Naţional „Al. Vlahuţă”. Sunt monumente care au fost
înglobate unor noi ansambluri urbane, diminuându-li-se în
acest fel frumuseţea – biserica Sf. Parascheva. Câteva
răspântii au fost văduvite de statuile, felinarele, ori
havuzurile ce le împodobeau şi care, tocmai din acest motiv,
reprezentau subiecte pentru fotografii de odinioară.
Imagini vechi ori mai noi, familiare sau mai puţin, atât de
aproape în spaţiu şi totuşi atât de departe în timp…Un timp
al transformărilor urbanistice având drept cauză creşterea
însemnătăţii târgului de altădată, ce administra vechiul
judeţ al Râmnicului Sărat, desfăşurat între culmile domoale
ale Furului şi apele tulburi ale Siretului, la hotarul dintre
Moldova şi Ţara Românească. Sunt imagini ce favorizează
vizite mentale într-un oraş cunoscut, dar, în acelaşi timp,
străin, vetust şi demodat, plin de linişte şi moarte.

RADU POPESCU

LA CÂMPU FOMII,
DE SF. DUMITRU

În sfârşit, a venit şi ziua mult asteptată de Sf.
Dumitru.
Am fost în comuna Arcani, satul Câmpofeni, sa
sărbătorim evenimentul. Nu fără motiv. Pe viitorul
tată-socru îl cheamă Dumitru. Satul Câmpofeni din
Gorj se numea înainte Câmpul Fomii. Dar fără motiv.
Pentru că aici se găsesc întotdeauna bani. Si unde-s
bani nu e foame. Deşi impresia mea e ca la oamenii de
pe aici băutul suprimă foamea. Toţi oamenii au nume
de sfinţi. Deci în toate zilele hărăzite ne îmbătăm.
Cramul satului e reprezentat de o mulţime de zile
înşirate în timpul anului, deci… tot atâtea ocazii să ne
îmbătăm. Orice amărât iţi cere bani ca să-l fotografiezi.
Bani pe care îi bea, evident. Şi cum nu e bine să lăsăm
oamenii la greu, mergem si noi, mai mult sau mai
puţin oaspeţi, în Câmpul Fomii, să le ţinem de urât la
cârciumă. Şi, evident, bem!
Cârciumarul e beat tot timpul. Aaaa… era să uit! Şi
pe el îl cheamă Dumitru, dar noi, beţi, îl alintăm cu
nea’ Mitel.
Primarul, afiliat partidului de guvernământ,
locuieşte strategic lângă cârciumă. De aici obişnuieşte
să ia pulsul satului. Principala lui atribuţie e aceea de
a returna, contra ţuică, păgubiţilor, permisele de
conducere suspendate de poliţist. Însă şi-a luat mâna
de pe sat de când saşiul de fiu-său a spart beat bila
neagră de la biliardul din cârciuma lui Nea Mitel. De
atunci lumea merge cu căruţa. Vecinul nostru, Dănuţ,
caruia toată lumea îi zice Duşmanu, a intrat cu maşina
într-o caruţă scăpată de sub control lângă cârciuma lui
nea’ Mitel. Maşina lui Duşmanu e grav avariată.
Duşmanu a zis că nu băuse nimic, prin urmare calului
i-a fost ridicată licenţa de tractare. Vorba ceea: semeni
trezie, culegi accident. Un lucru e clar: Duşmanu şi-a
făcut din calul acela beţiv un adevarat duşman.
Uneori mă întreb dacă pe râul Jaleş care strabate
satul nu curge ţuică. Dacă ar fi aşa, atunci l-aş inţelege
pe tata-socru de ce a deviat prin curte un braţ al râului.
Hai noroc!

GHEORGHE MOCANU

DACĂ ROMÂNIA
N-AR FI EXISTAT?

Nu ştiu câţi oameni de pe mapamond şi-au pus
vreodată această întrebare. Poate niciunul. Nici chiar noi,
românii, nu ştim dacă am gândit o asemenea ipoteză. De
aceea vă propun un exerciţiu de memorie, amintindu-vă
numele câtorva confraţi de-ai noştri care au dat greutate
acestui neam latin, de care mulţi comunitari europeni,
latini şi ei, s-ar descotorosi astăzi pe nerăsuflate. Afară
din Europa ! – citeam deunăzi pe banerele italieneşti
xenofobe, fluturate de vântul binefăcător al democraţiei
originale din peninsulă.
Să începem:
Imaginaţi-vă cum ar fi să scrieţi şi astăzi numai cu
creionul. Nu ar fi prea confortabil ! Câţi dintre noi ştim,
spre exemplu, că stiloul a fost inventat de un profesor
român, pe nume Petrache Poenaru, invenţie patentată de
guvernul francez în mai, 1827. Sau despre Nicolae
Paulescu, fiziologul român care a inventat insulina.
Controversată iniţial, dată uitării timp de aproape 50 de
ani, numai după ce doi canadieni au primit Premiul
Nobel pentru aceeaşi invenţie, a fost recunoscut românul
ca adevărat inventator al insulinei.
Doctorul Ştefan Odobleja, ilustrul savant român, este
cunoscut drept părintele ciberneticii moderne. Sau
avionul cu reacţie inventat de Henri Coandă: fără
cercetătorul nostru, acest tip de avion ar fi fost inventat
mult mai târziu. Hai să mai adăugăm şi dresarea
calculatoarelor, spre a şti să afişeze şi un zece perfect,
lucru pe care l-a făcut cu măiestrie gimnasta Nadia
Comăneci – primul zece din istoria gimnasticii, la
Montreal, în 1976. Probabil i-ar fi trebuit mult timp
omenirii până să gândească a scrie o istorie completă a
religiilor, Mircea Eliade fiind primul care a făcut-o. Multe
pagini din istoria artelor nu ar fi existat fără contribuţia
unui sculptor ca Brâncuşi – lucrările sale fiind considerate
acum ale unui maestru modern. Tot românii au găsit cea
mai vibrantă culoare din lume, percepută ca fiind unică,
fără ca cineva să-i poată afla combinaţia exactă – albastru
de Voroneţ, de la renumita mănăstire din Moldova. Chiar
şi americanii ar trebui să ne mulţumească pentru că,
atunci când ceilalţi alergau după capre, ca sport naţional,
românii au inventat-o pe naşa baseball-ului – oina, ce
datează din 1364. Ce naţiune a mai îndrăznit să ia în râs
moartea? Românii i-au râs în faţă, creând un cimitir vesel,
renumit pentru remarcile încrustate pe cruci. Cine a mai
apărat patru lovituri de penalty la rând, şi asta într-o
finală europeană, aşa cum a făcut-o Helmut Ducadam ?
Hei, domnule Bill Gates, vă adresăm felicitările
noastre pentru reuşita de a deveni cel mai bogat om al
lumii, dar ne sunteţi dator, într-un fel – a doua limbă
vorbită în compania dumneavoastră este româna… Apoi,
domnilor europeni, să trecem la lucruri serioase, să
vorbim despre femei. Uitaţi-vă bine şi credeţi-ne, avem
cele mai frumoase femei din lume. Şi sarmalele… Şi
mititeii… Şi câte altele…
Şi câte alte nume de personalităţi universale de
neam romanesc n-au fost menţionate aici… Am trecut
repede peste enumerarea lor, pentru a ajunge în zilele
noastre, când aproape noi înşine suntem derutaţi de
ceea ce am fost şi suntem. Astăzi neamul românesc este
identificat cu un popor format în exclusivitate din
rromi. Deschiderea graniţelor a reactivat în rândul
acestei etnii gena de nomazi, oameni ai drumurilor şi ai
corturilor, şi au fost primii care au păşit hotarele libere.
Oriunde s-au dus, s-au prezentat ca fiind români din
România. Totul normal până aici. S-au dedat la
obiceiurile lor mai puţin ortodoxe. Şi pe asta o ştiam şi
o aşteptam să se întâmple. Dar nu ne-am aşteptat
niciodată ca românii din România să se ţiganizeze.
Pieţele să se ţiganizeze. Oboarele, aerul, legile,
televiziunile să se ţiganizeze. Muzica să se ţiganizeze.
Filmul să se ţiganizeze. Ţara întreagă să se ţiganizeze…
Europenii privesc pentru prima oară, după Revoluţie,
posturile româneşti de televiziune, unde rulează numai
filme de tipul Inimă de ţigan, unul dintre cele mai
reuşite, după cum afirmau toate site-urile. Manele pe
toate posturile, ciumacii, mailaţii, copii minune cântând
ţigăneşte imediat ce ies din mamele lor geniale. Cântăreţi
cândva respectabili (Monica Anghel) şi-au tras trupă de
acompaniament ţigănesc, şi repertoriul, şi ţinuta, tot aşa.
Cele mai tari emisiuni de divertisment au vârfuri de
audienţă prin invitarea bursucilor, flaşnetiştilor şi a
buricelor goale zărite pe sub rochiile viu colorate. Ştirile
de la ora X încep şi se termină cu găşti de cartier,
interlopi, cămătari, ţepuitori, scandaluri în care spiritul
de fraternitate al rromilor iese deasupra oricăror legi.
Filmele româneşti inspirate din romanele rebreniene sunt
depăşite, după părerea lor. Ion e un ţăran şters, ne trebuie
musai un ţigan să dea culoare neamului nostru românesc.
Şi toate acestea poartă un nume : PRESA NOASTRĂ
CEA DE TOATE ZILELE, care caută ostentativ numai
senzaţie, şi cum senzaţia, după părerea ei îngustă, vine
numai din crimă, viol, tâlhărie, teroare, moarte, a reuşit să
formeze o imagine de ţigăneală generală.
PRESEI scrise şi audiovizuale, ei şi numai ei trebuie
să-i mulţumim pentru efortul pe care l-a depus şi-l mai
depune încă, spre a face naţiunea română de nesuportat
în sânul popoarelor civilizate ale Europei.
Lansez un apel şi o rugăminte în aceeaşi măsură,
presei culturale din România, să nu fie şi ea cuprinsă de
vraja generală rrom/ânească. Să ia atitudine prin
mijloacele sale intelectuale şi să facă mai mult pentru
apărarea spiritului românesc pur, înzestrat de la
Dumnezeu cu atâtea diamante.

VIORICA PETROVICI

Între dunele de aur

Îmi este trupul o albă corabie
Pe care undele Nilului o poartă în aval
Lunci cu braţe verzi uriaşe
Se rostogolesc peste cuiburi de argint
Egreta albă înstelează
Malurile acestui tărâm ce îşi are izvorul
Într-o dimensiune ocultată de eter
Curcubeul de raze deschide cărări subţiri
Dinspre oglinda vieţii către deşert
Aici focul ia forma cămilelor albe
Care plutesc între dunele de aur
Şi aripile de lumină ale lui Isis
Oaze de suflet ochi de beduin
Negri ca fulgerele morţii
Enigmele ascuţite umplu tăcerea
Fiecare fir de nisip deschide o fereastră
De gând şi evaporă poveşti din alte milenii
Te afli în mijloc, în existenţă
Plutire fără nici un popas
În loc de magice lopeţi şi mesaje în granit
Aripi fractali înmugurind din fractali
Într-un freamăt muzical perfect
O nouă orbită dincolo de vis arhitectura
În care fiecare formă arhetipală e Iubire
Fiecare acţiune e Iubire şi gândul se întrupează
Din miresmele fierbinţi de curmali
Clopote de aramă înfiorate
De obeliscurile ce traversează uitarea

Alchimie tainică

Ce este clipa decât o aripă de cântec
Aurora surâde în fereastra nordului
Dând speranţă vâslaşului rătăcit
Printre nisipurile mişcătoare
Direcţia cu o aripă în minus
Şi cu o alta în plus
Alchimie tainică regrupări
De protoni şi neutroni atraşi
În vârtej de o vibraţie necunoscută
Un alt focar de asamblare
Ţipătul celui întemniţat după iluminare

Această sferă magnetică de mister

Mă apropii de Sfinx undele sufletului meu
Devin căi de lumină urc în adâncul de sus
În albul strălucitor fără de hotare
Iubirea sacră ce se propagă în cercuri vii
Din această entitate zoomorfă de granit
E foc şi blândeţe simultan ploaia de raze
În mii de culori ale armoniei purifică tot
Ce intră în această sferă magnetică de mister
Nu mai am dorinţe şi trupul mi-l deschei
Dezbrac uşor toată infatuarea
Tot ataşamentul dau foaie după foaie
Până când din nuditatea mea se înalţă cântecul
Cutremurându-mă de nesaţiu Te privesc
Cum mă locuieşti Timpul martor se face pod
Între un trecut inexistent şi un viitor necristalizat
Aud cuvântul Inimă bătând rar şi egal.

Mă înfăşoară un spaţiu neintuit

Sunt o clepsidră rătăcitoare
Jumătate foc jumătate licoare
Cu fiecare falie metamorfoza
Ochiul morţii îndrăgostite
Înalţă lumi vii infinite
Miraje de stele încremenite
Cristalul memorie negru
Ca o boabă de sânge
Căzută din trupul Timpului
Mă înfăşoară în mireasma
Unui spaţiu neintuit
Candoarea şi infernul
Libertatea de a fi Tu cel Iubit

Muguri cu miros de lună nouă

Păşesc în mister pe glezne îmi răsar
Muguri cu miros de lună nouă
Fluturi uriaşi îşi iau zborul din creştet
O mitică rădăcină traversează aşa
Cu ramurile negre răsfirate pe orizont
Vântul întinde coardele verzi şi cântecul
Hipnotizează materia stratificată geometric
Să n-o doară mutaţia dintr-o stare în alta
Ceea ce numim realitate e mereu un joc
Oglinzi iluzorii prind în mijloc
Ca nişte iele dezlănţuite pe muritor
Visul lui naşte scenarii în care luptă
Şi trăieşte glorii de carnaval
Plouă rotund lumină de argint înmiresmată
Spirale se învolburează concentric
Prin ele fulgerul zăpadă eu fără de mine
Undele gravitaţionale dintr-o altă galaxie
Mă aspiră în vibraţiile ei nemaiîntâlnite

TRAIAN GH. CRISTEA

Rondelul pornirilor damnate

Eu stau pe loc în inima aceea.
Deşi am dat să fug pe înserate,
Deşi mă cheamă pornirile damnate,
M-ademeneşte-n vraja ei femeia.

Nu vreau să înjosesc pe veci ideea
Că bune nu-s a inimii păcate,
Eu stau pe loc în inima aceea
Deşi am dat să fug pe înserate.

În jocul pur ce-mi macină scânteia
Mă las furat de dulcile-mi păcate
În nopţile sirene-nflăcărate
Când înfloreşte-n sânge orhideea

Eu stau pe loc în inima aceea…

Rondelul preamultei mirări

În ţeasta aceasta e multă mirare
Ce-ascunde în sine un fum interzis,
Se fură, se minte şi totu-i permis:
În jur, adevărul devine uitare.

Sunt zilnic izbit, enervat de-o eroare,
Că încă exist torturat, cum mi-e scris.
În ţeasta aceasta e multă mirare
Ce-ascunde în sine un fum interzis.

Iar gândul mi-aduce amară-nserare:
Mă-ndeamnă să fug, dar drumul e-nchis,
Îmi face cu mâna doar tristul abis,
Când pasul tăcerii mă strânge, mă doare.

În ţeasta aceasta e multă mirare…

Rondelul minciunii devoratoare

Eu simt minciuna cum devoră
Firavul Adevăr ce umblă zdrenţăros,
Tot alungat, tot huiduit de sus în jos,
Ca nu cumva să intre-n horă.

Minciuna se urcă la proră
De acolo comandă pe ton maiestuos:
Eu simt minciuna cum devoră
Firavul Adevăr ce umblă zdrenţăros.

Sunt mulţi acei ce o adoră,
Chivernisindu-şi traiul cu râvnă, fălos,
Cu vorbe mincinoase întoarse e dos,
Sunt mulţi acei ce-o au drept soră.

Eu simt minciuna cum devoră…

Rondelul morţii dure

Moartea nu se-mparte-n două,
Nici se dă cu ţârâita,
Nici n-o face pe smintita,
Şi nu poartă rochie nouă.

Cupa ei nu are rouă,
Calcă drept, ignoră mita;
Moartea nu se-mparte-n două,
Nici se dă cu ţârâita.

Şi de ninge şi de plouă,
n-o face pe sclifosita,
cerne, cerne,-i merge sita,
nu ne cere voie nouă.

Moartea nu se-mparte-n două.
14 martie 2009

Rondelul iluziilor risipite

Atâtea revoluţii mi-au brăzdat fiinţa,
Vânzându-mi ieftin sute de speranţe,
Dar ce uşor s-au transformat în gloanţe!
Vai! Ce amar în mine urlă azi căinţa.

Atâtea deznădejdi îmi cresc din neputinţa
De-a fi erou şi-a vinde doleanţe.
Atâtea revoluţii mi-au brăzdat fiinţa,
Vânzându-mi ieftin sute de speranţe.

mi-s sfărâmate azi cuvintele, credinţa.
Nu pot strivi revolta din creanţe;
Zilnic mă fură bolnavele balanţe!
Nu-s un învins: aştept să mi se dea sentinţa.

Atâtea revoluţii mi-au brăzdat fiinţa.