Propoziții pretențioase – Anionul
Începuturile….
Desigur, apropierea de Arcuș prin terț. Acel Adrian Pietroiu care devenise peste noapte mare întreprinzător. Tot de pe acolo mi l-am amintit și pe Gavriliu – cel cu numele un mister până acum, inexplicabil amintit după mii de încercări din trecut. Pe rând, luaseră calea arcușismelor întâi cârciumarul… – iar o uitare de zile mare -, fratele lui Cocei, apoi chiar el, câțiva ani alde Popescu cu amanetul de la Buzău, Matei și Rechinu cu jocurile, Neluțu Toader cu spatele fiscal, Pietroiu termopanistul și…. Câți n-or mai fi trecut. Cert este că toate acestea l-au adus în gașcă pe Dan Țecu. Apucase foarte puțin din cârciuma de altădată sau deloc. Poate dacă se număra printre cei ce jucau volei, fostul meu coleg de muncă Dan Popescu, Ștonga, domnul Bîrsan de la butelii, poate Haș, poate Răileanu…. Nu mai rețin tot grupul ce se înfățișa prin restaurantele râmnicene cu vinul „casei” – al lor -, cu apă și câteva cafele comandate ospătarilor și cu vreo două fleici tot de la pachet – așa este, era printre ei și cel înalt cu mustață cu fosta carmangerie din fața Big-ului; el aducea carnea -, o dată, de două ori, până primeau Nvmp de la patron și schimbau locul. Poienița, Milion, Prahova, bărulețele, cârciumioarele nu scăpaseră nimic. Pierdeau timpul ospătarilor cu orele, până se strângeau musculițele și țânțarii anofeli pe buzele paharelor, din prea multele anostii, din prea multe discuții anodine, un anturaj care se lăsa beții crunte. Așa a ajuns Țecu să cumpere casa de lângă Cîcîcî, enervat că până și Noni ajunsese să le taie porția de petrecut, sătul să tot primească comenzi cu porția și foarte puțin costisitoare. Cu votul de blam primit, cu privirea spre trotuarul de vizavi, „Las’ că te fac eu pe tine!” a fost determinant. „Arcuș, ce casă este de vânzare pe-aici?” Ceea ce părea o ambiție la un șpriț, pe vremea când se cloceau cele două casete audio Ștonga 1 și 2, tot în „Studiourile Noni” înregistrate, în câteva luni a devenit realitate. Singurul imobil la acel moment disponibil era casa de peste drum de Arcuș. Bântuită, spuneau vecinii ca orice animist primitiv când i se părea că orice întâlnea bizar în cale trebuie să fie duh, povești inventate însă, noi înșine fusesem invitați să ne dăm cu părerea – și nu văzusem înăuntru mai mult de neglijență strânsă cu anii, mizerie, mirosuri pestilențiale; poate astea exhalau „nălucile” (!) -, să facem câteva reparații pe la jgheaburi, să verificăm tabla de pe acoperiș și să îi confirmăm că făcuse o afacere bună. „Depinde cât ai dat.”, îi răspund. Nu-mi amintesc dacă a vrut sau nu să își facă inițial doar un băruleț sau chiar a funcționat vreunul. Se vede azi ce i-a trecut prin minte ulterior. O clădire făcută să mai ciupească din veniturile orășenilor și țăranilor limitrofi ceva parale și, ca și muzicanții, gândul băutorului de carieră este să-și facă restaurant. Dacă mai are și noroc să fie unul care chiar dacă cheltuie cât de mult pe băutură să-i mai și rămână, și-a împlinit visul cu-adevărat. Și mai dă și cu tifla concurenței. Apariția lui 10+ a dat bătaie de cap meșterilor. Lui Coco, designerul de interior, „anglist” în viziuni, un melanj între proiectele Rustic și Casa de Piatră, sălile inițiale. Nouă. Și celor ce la ceva vreme de la deschidere au montat tablă tip țiglă întâia dată și a luat-o vântul într-o „bună” zi. Uite că nu rețin dacă noi am bătut tablă galvanizată înaintea lor. Îmi întreb zilele astea consultantul și vă confirm de-i da ori ba.
