Fărădelegea lui Călin – Cebul civil
Cumva descurajat. Dar unui neștiutor, unuia care oricât ar lectura tot n-ar pricepe o iotă i se pot permite părerile….
Cumva îndârjit. Cumva restartat.
Aceasta este o incursiune personală, subiectivă până la a fi cu totul greșită. Și luată ca atare sau ca o închipuire, o plăsmuire.
Dacă am rămas cu impresia asta, că până la judecată, cel puțin în penal, te mănâncă pe rând „trepădușii”, a fost vina mea. Deși nu-s atât de încuiat la minte. Oamenii înghilimați puși la locul lor să parcurgă etapele. Sesizantul. Sau procurorul. Ori și, și. Manipulanții – ăi de deservesc baza, suportul, poliția -, angajații care adună probe și constituie dosarul. Însă, dacă e doar un solicitant, se poate adresa direct unui avocat, el construind cauza, analizând cererea, predându-le judecătoriei. Aici, „și, și”-ul parcurge aceiași pași. Un judecător care verifică identitatea reclamantului, adresa…. Altul care studiază dosarul și speța propusă, astfel încât pe masa completului de judecată să nu apară date care să nu corespundă cererii și să nu-l inducă în eroare. La finalul procesului, instanța, alta decât cei dinainte, dă verdictul.
Niciun dubiu că la Art. 2513 asistăm la această din urmă parte. Tevatura, obligatorie, de dinainte se subînțelege. Căci de-ar fi altfel, ar intra oricine vine cu jalba-n băț imediat ce a completat-o. Dreptate pe loc nu face nimeni. Și n-am greșit în „disputa” de-acu de pe-ncinatelea că există etape anterioare justiției finale (partea întâi). Curentul articol cere solicitanților care pot opune prescripția a se încadra în termenul „… cel mai târziu la primul termen de judecată…”, când sunt citate părțile. Cu o întâmpinare în, deci, „… primă instanță…”.
Concluzia finală a Art. 2514 pune orice persoană interesată în ipostaza opunerii prescripției, chiar dacă debitorii au uitat „… sau au renunțat la ea.”. În particular, primii invocatori ai prescripției sunt codebitorii la obligațiile solidare (indivizibile de asemenea), fideiusorii, creditorii celui interesat.
Un amănunt „util”. Nu și-o fi pus nimeni întrebarea logică că din moment ce s-a scris măcar în Codul Civil despre prescripția extinctivă, e automat o chestiune cu greutate juridică? Și n-ar „deranja” aici dacă la fiecare nouă propunere anterioară „… este reglementată prin lege.” n-ar fi lipsit. Norma Art. 2515 propune să nu poată fi scrisă nicio clauză contrară stării legale în vigoare. Să nu se abroge prescriptibilitatea când este și invers. Cu „dar”-ul arhi întâlnit: că se poate totuși modifica durata prescripției, modificarea datei de începere a ei și clauzelor de suspendare sau întrerupere. Mărirea sau micșorarea prescripției: posibilă. Să nu reducă sub un an, să nu se întindă peste 10 ani, cu excepția celor mai mari de o decadă, ajustabile până la dublu: 20 de ani. Ce acțiuni derivate nu pot intra la modificările din urmă nu se precizează. Ba încă avem un contract de tip nou, de adeziune, unul ce ține de protecția consumatorului. Și cel de asigurare. Iară la Al. 6, orice s-a precizat aici, rămâne fără suport dacă produce, cere și impune contrarul: are parte de nulitate totală.
Prin urmare, tot din acest titlu al codului se constituie în drept comun pentru prescripția extinctivă. Dumirindu-ne, legitimitatea propusă urmărește „Prescripția dreptului de a obține executarea silită a unei hotărâri judecătorești sau arbitrale ori a altui titlu executoriu…”, reglementată cu Codul de Procedură Civilă. În situația când acesta este „neîndestulător”, „… se supune…” altor norme și legi. Sau se completează cu alte…. (Art. 2516)
