Spații culturale nr. 3 (11)

MIRCEA V. HOMESCU

O PSIHOLOGIE
A MINCIUNII…
ÎN OM ŞI ÎN LUME

Este sigur că azi cunoştinţele noastre despre lume le datorăm
creierului şi anume acelei părţi din el unde se află neuronii
contemplatori: grupa a treia de celule nervoase care nu are
legătură directă nici cu receptorii, nici cu efectorii, formând
creierul impulsiv şi creierul reflexiv; primul se află în talamus,
al doilea în scoarţa cerebrală.
Grigore T. Popa
Comunicare la Academia Română, şedinţa din 14 martie 1947.
În chip de debut al opusculului pe care mi-am propus
să-l dedic minciunii mărturisesc că n-aş fi îndrăznit să
abordez „tema” cu care am „botezat” textul dacă n-aş fi
cunoscut opiniile inegalabilei personalităţi care a fost Gr. T.
Popa. Alături de Francisc Reiner a creat „anatomia ca ştiinţă
a lumii vii” – alias anatomia funcţională – cu care are a se
mândri – în lumea medicală mondială – ştiinţa medicală
românească. În contextul mizeriei morale cu care
bolşevismul maculase spiritualitatea românească încă din
1947, îndrăzneala periculoasă cu care Gr. T. Popa şi-a făcut
cunoscute ideile în plenul Academiei Române, despre
„boala secolului” în care corifeul moralităţii fără limite, care
a fost Gr. T. Popa, a inclus şi minciuna, l-a costat viaţa. În
martie 1947 susţine comunicarea, în octombrie 1947 este
exclus din învăţământul medical şi din Universitate, în iunie
1948 este îndepărtat din Academia Română, iar în iulie 1948
este… „făcut să moară”. Nici azi nu sunt elucidate condiţiile
exacte în care a decedat (?!) savantul, literatul şi muzicianul
care a fost profesorul de anatomie umană Gr. T. Popa. Sfinte
vor rămâne pentru mine, şi pentru orice om cu omenie şi
intelect în persoana lui, cuvintele celui din a cărui gigantică
cultură m-am hrănit… cu ceea ce a putut să răzbată până la
mine, printre „gratiile” denigratoare ale socialismului
bolşevic din România acelor ani grei şi negri:
„Fără o cunoaştere adâncă a creierului, nimeni nu ar trebui
să se încumete a dirigui societatea; sau altfel spus: nimeni dintre
cei ce au un rol în conducere, în orice ramură socială sau politică,
nu ar trebui să fie lipsiţi de această cunoştinţă. Într-o vreme, la
Atena sau Roma, conducătorul trebuia să cunoască bine poezia
şi atletismul. În timpul Renaşterii trebuia să cunoască, tot aşa de
bine, logica, gramatica şi filozofia”.
Azi mă întreb eu – ce anume cunosc în profunzime cei
ce conduc (spre ce?). Iar drept consecinţă firească nu
trebuie să ne mai mire haosul direcţional al călătoriei pe
drumul acestei tranziţii care pare a nu mai avea sfârşit. Că
politica în sine este o imensă minciună şi o ruşinoasă hoţie,
este o realitate pe care o impune atât viaţa politică de la
noi, dar şi de aiurea, din lumea întreagă… fără nici o
excepţie… fie „democraţie”, fie dictatură. Important este
să ştim acest crud adevăr şi să-i acordăm aprecierea
cuvenită, fără a mai spera în vreo viitoare moralizare a ei,
imposibilă după cum o dovedeşte istoria lumii. Mai grav
ca orice este faptul că luând pildă de la „cei de sus” (din
fruntea bucatelor!) am ajuns să ne minţim şi să ne furăm
între noi, iar culmea degradării este că ne minţim pe noi
înşine şi ne sărăcim în demnitate şi respect de sine, într-o
măsură altădată inimaginabilă. Adevărul şi minciuna
coexistă în lume dintru începuturi, cu precizarea că
minciuna este creaţia omului, a minţii lui, alunecată pe
panta decăderii. Animalele nu mint, mimetismul fiind la
ele armă de apărare, nu intenţie r e a , iniţială. În tratatul
său de psihologie a animalelor, Mihai Beniuc, pe care cea
mai mare parte dintre noi îl ştim doar ca poet (deşi el era
profesor universitar de psihologie a animalelor) susţine
acest adevăr care… ridică moralitatea animalelor mai
presus decât cea a omului. Există o relaţie surprinzătoare
între minciună, reflecţie, raţiune şi meditaţie, oricât ar
părea de bizară această conjunctură condiţională. Să fi fost
cândva minciuna, pentru om, armă de apărare cum este la
animale? Sau doar o slăbiciune a inteligenţei? Nu putem
stabili azi nimic pe acest teren. Chiar Decalogul lui Moise
– din Biblie – ne îndeamnă să nu minţim, dar noi încălcăm
porunca chiar din timpii precedenţi primirii Decalogului;
din vremea păcatului protopărinţilor stirpei omeneşti,
Adam şi Eva. Ne minţim între noi, într-o ţară anume; dar
şi în afara ţării… între state. Din asemenea „necesităţi”
(vezi Alvin Plantinga, „Natura necesităţii”) a apărut
diplomaţia, nimic altceva decât instituţia, cu minim două
feţe, a minciunii oficioase şi… oficiale, convenţional
acceptată ca atare…fără nici o jenă. Presa din precedentele
două secole, iar azi întregul complex mass-media,
contribuie cu entuziasm la oficializarea minciunii, injuriei
şi lipsei de demnitate şi respect. Aceleaşi „merite” se cuvin
atribuite şi rapidităţii călătorilor dintr-un continent în
altul, iar odată cu oamenii „călătoresc” şi minciunile…
poate mai rapid decât ei.
Politica secolului XX a depăşit însă orice limită a lipsei
de respect faţă de adevăr şi a practicării minciunii pentru
acoperirea celor mai abominabile crime şi nedreptăţi
sociale. Lenin, Stalin, Hitler, Beria, Polpot, inclusiv
Nicolski si Drăghici de la noi, dar şi Drăghicii polonezilor,
germanilor, ungurilor, bulgarilor şi albanezilor, sau
genocidul anti-armean din 1919 – 1920, sau violenţa
atitudinii turcilor împotriva kurzilor, conflictul
interminabil (atenţie: i n t e r m i n a b i l decât printr-o
confruntare inimaginabil de sângeroasă, în care
islamismul îşi face proba tăriei celor 1.330.000.000 de
adepţi câţi sunt în anul 2000, faţă de 600.000.000 câţi erau
în urmă cu doar 30 de ani) dintre palestinieni şi evrei,
violenţele din America Latină şi din zonele centrale ale
Africii şi chiar din China…cea atât de necunoscută azi ca
şi acum cinci sau şase secole, mizeria de neînchipuit din
India, etc., etc., toate acestea sunt f r u c t e l e care au rodit
pe copacul m i n c i u n i i , destinată să acopere nişte
ruşini imposibil de conceput. Nu mă pot opri să nu rămân
stupefiat citând părerea lui Gr. T. Popa, aflată în
comunicarea din martie 1947, pentru care a şi murit:
„S-a ajuns să se mintă c o s m i c pe plan geografic şi
geologic, nu numai pe terenul mobil al istoriei şi
sociologiei”Azi când se cotropeşte o ţară, sau un popor, se
zice că este eliberată şi că acel popor mulţumeşte
cotropitorului pentru „generozitate”. Aici a ajuns
minciuna cu mutilarea adevărului, încât a modificat şi
semantica firească a cuvintelor. Justiţia, poliţia, nu sunt de
loc străine de fenomene similare şi de practici ruşinoase
de acelaşi calibru. Alături de minciună, şi izvorând chiar
din ea, mituirea se extinde în întregul sistem relaţional omom
şi om-instituţie. Este înfiorător să asişti cum zici că
învingi…când mănânci bătaie, să acuzi pe altul de
atrocităţile pe care tu le comiţi şi să te proclami generos
când tu jefuieşti; iată cruzimea şi sfidarea inimaginabilă a
prezentului pe care-l trăim, îl acceptăm şi-l preferăm altor
opţiuni demne. De ce aşa ceva? Fiindcă omul, sub imperiul
fricii şi dictaturii, inclusiv al schingiuirii, îşi ascunde
rezervele conştiinţei şi pactizează cu minciuna şi crima.
Nu toţi oamenii pot să fie eroi şi martiri, mai ales când
eroismul – strivit sub confuzia minciunii oficioase – devine
inutil. Atunci oamenii recurg la măşti şi se mint reciproc
chiar pe ei înşişi. Noi am trăit în România – din 1944 şi
până în 1989 – o atare conjunctură… şi nici acum, în 2006,
nu ne-am dezbărat de anumite „tentaţii” nedemne. Avea
dreptate Lenin, în 1918, când zicea că „ o ideologie nu
dispare decât odată cu ultimul individ care a trăit-o”. Iar
între noi sunt încă destui care au dus-o bine în anii „roşii”.
Neurologic vorbind. Minciuna se „traduce” în creier
printr-o dublă reprezentare: una a realităţii, alta a ficţiunii
/ contrafacerii, între care spiritul se căzneşte să aleagă
calea convenabilă. Şi asta pentru că există două realităţi:
una absolută, despre care nu ştim nimic în esenţă, şi alta,
realitatea noastră relativă, construită de simţuri, de către
fiecare dintre noi, cu „nuanţele” noastre individuale. Dacă
în acest ansamblu introducem „concepte fără obiect”
(minciuni!) provocăm o confuzie funestă, rătăcitoare a
minţii şi alienantă a fiinţei umane. Deoarece omul se
verifică / evaluează prin alţii, conturarea adevărului fiind
foarte dificilă, pentru aşa ceva creându-se limpezime în
raţionamente… nu ceaţă intelectuală. Oricât de bine s-ar
ascunde la început, cu vremea minciună tulbură modul de
conduită al individului, care devine misterios şi confuz.
Cu multă vreme în urmă, Roux a dovedit că, în adâncul
structurii cugetului omenesc, funcţionează un mecanism
de… auto-minciună, minciuna fiind o forţă deformatoare
şi ei i se supune – adesea – însuşi intelectul uman. Dacă
forţa vindecătoare a naturii, de care vorbea Hipocrate, nu
este alterată sau diminuată, ea va reface gândirea şi va
izgoni, din om, minciuna; numai că trezirea la adevăr
poate avea efecte neplăcute pentru fostul mincinos. Poate
că din nişte motive similare ne este atât de greu să ne
despărţim de năravul minciunii. Ce rezultă din ceea ce am
sintetizat până acum? Să fie limpede că minciuna rămâne
un act psiho-social plurivoc, ontic, gnostic, axiologic, social
şi moral. Este o opţiune nonconformistă, o abatere
deliberată – deci conştientă – de la sistemul social de
corespondenţe admise între realitate şi ficţiune voit-contrarie.
Aşa o vede Sutter şi de ce n-am fi şi noi de acord cu el? Se
află departe de instincte, care nu mint niciodată, ci
dirijează omul pe direcţii pragmatice, salvatoare. Ontic
vorbind, minciuna este iluzorie – reală sau necesară – iar
viaţa confirmă aserţiunea. Pe plan gnostic, minciuna
versus adevărul se dovedeşte a fi fecundă… adesea.
Axiologic, evaluarea minciunii se face din perspectivă
istorică în raport cu morala, estetica şi „gustul” dominant
al epocii. Sociologic, se are în vedere comunicarea reală
dintre grupuri (macro sau micro). Mai dificilă este
evaluarea psihologică a minciunii, fiindcă trebuie
identificat complexul cauzal al personalităţii care minte,
vârsta şi normalitatea sau anormalitatea mincinosului. În
general vorbind copilul este un pseudo-mincinos cu grad
redus de responsabilitate. Atenţie însă la riscul ca „gestul”
minciunii să nu se prelungească şi în adolescenţă, când
finalitatea minciunii poate avea „alte” consecinţe.
Adolescentul, tânărul şi adultul m i n t din cauza unei
carenţe afective, sau datorită refuzului de a se integra în
realitate. Alteori minciuna este semnul unei disarmonii în
dezvoltarea personalităţii. Nu intră în conul de
interpretare problema minciunii personalităţii psihopatice
sau psihologice, ambele iresponsabile ca intenţie, sau ca
mod de „derulare” a actului mincinos. La adultul normal
minciuna este un fenomen cu pondere şi frecvenţă
variabilă, dar… în vertiginoasă creştere, mai ales în secolul
care se va încheia în curând. Ea îmbracă forme benigne –
minciuna convenţională – sau maligne – frauda, trădarea
şi chiar crima. La adult minciuna e greu de depistat,
fiindcă influenţa ambiantului negativ îl…„specializează”
pe mincinos, în perspectiva ascunderii faptei pătimaşe, cu
tot mai mult succes. Reeducarea, care ar trebui să urmeze
depistării patimii… nu este eficace, precum ar trebui…
poate fiindcă nici nu se doreşte cu sinceritate. Nici justiţia,
nici locurile de penitenţă / puşcăriile nu sunt la înălţimea
nevoilor reale de remodelare conceptuală şi morală.
Indiscutabil este faptul că a înţelege de ce minte adultul
rămâne adesea o enigmă. În contextul acestui „fin de
siècle” ar trebui să ne întrebăm, cu mai multă îndrăzneală:
oare de ce n-ar minţi omul, dacă trăieşte în minciună,
imoralitate, alienare, fraudă (hoţie) şi crimă? O clipă, doar,
aş cere permisiunea cititorului de a-i irosi timpul
referindu-mă la un tip „modern” de minciună: minciuna
nevroticului. Ea este – involuntar – insolentă, greu credibilă,
adesea inutilă, gratuită ca „beneficiu” real, cu finalitate
dubioasă, deci… greu explicabilă. Înţelegând nevroticul îi
vom înţelege şi „tentaţia” de a minţi gratuit, fără să ne mai
deranjeze conduita lui în ansamblu. În continuare să încercăm
să circulăm, împreună cu minciuna prin lume, pe pământ.
Mincinos priceput ar fi acela care ar face ca un dram de
minciună să străbată o lume întreagă; performanţa nu-i
deloc rară în zilele noastre, cu ajutorul mass-media de care
ne bucurăm cu generozitate.
Judecaţi-l singuri pe Eminescu şi faceţi – sau nu –
precum zice el că ar fi fost în stare să procedeze. Nu
omiteţi însă evaluarea modului în care… şi-a sfârşit
existenţa. „Dacă lumea ar pieri, iar eu aş putea s-o salvez…
spunând o minciună… n-aş minţi, ci aş lăsa-o să piară”. În
atare condiţii pare firesc de ce Veronica Micle, Doamna
Remnitz, şi alte doamne şi „domniţe”, l-au „ocolit”, pe
nefericitul poet, care pe stânga, care pe dreapta, cu toate
Odele, Epigonii, Scrisorile şi Luceferii cu care acesta le-a
asaltat pe ele, şi prin ele… pe noi. Şi trebuie totuşi să
acceptăm că Eminescu, în primul rând pe el s-a minţit,
într-un mod deplorabil, în comparaţie cu gratuitatea
opţiunii de a sacrifica lumea…versus o banală minciună…
salvatoare.
Deosebirea dintre o minciună şi o pisică constă în aceea
că pisica are nouă vieţi (crede lumea!?), iar minciuna este
veşnică, precum se dovedeşte… prin tot ce păţim noi în
întreaga viaţă.
Cele mai crude minciuni se rostesc în tăcere. Ceasuri şi
zile întregi poţi tăcea, fiind în tot acest timp un individ
neloial, josnic şi calomniator-injurios. Aveţi dubii?
Cât de mult poate câştiga, în viaţă, o aşa-zisă celebritate…
printr-o banală caricatură (minciună vizualizată!)
convenţional acceptată, fiindcă e doar „gustată”.
Atât îi place omului să mintă şi să fie minţit, încât
ajunge în pragul nebuniei când nu mai poate minţi şi când
nu-l mai minte nimeni. Am întâlnit asemenea specimene
deplorabile, gata să facă pasul în şeolul demenţei… în
lipsa minciunii oferite, sau a minciunii pe care n-au cui so
mai „servească”, devenită cu vremea sursa fericirii lor.
Mitomania este pentru mulţi dintre noi unicul mijloc
de a nega viaţa, căreia nu-i mai putem face faţă cu
luciditate şi răspundere.
Sunt situaţii când o minciună isteaţă valorează cât un
sac de adevăr… stupid. Da, da, există şi adevăruri stupide.
Nu le căutaţi în mod special; vă apar în viaţă când nici nu
vă aşteptaţi.
În medicină şi în avocatură minciuna poate deveni o
virtute; dar nu pentru multă vreme, ci doar pentru atâta
timp cât poate folosi… fără să dăuneze. Vivat Einstein şi
relativitatea, extrapolată în moralitate.
Diplomatul minte pe punga ţării; bancherul pe punga
poporului; politicianul minte pe punga ambilor păgubiţi, de
mai înainte… în mod neruşinat însă, adică sfidând pe faţă.
O minciună poate prăbuşi o încredere de o viaţă; şi e
păcat să fie aşa, fiindcă o minciună o inventezi într-o clipă,
pe câtă vreme încrederea n-o capeţi – uneori – nici măcar
într-o viaţă.
Doar un suflet meschin poate crede în minciuni, adesea
doar ca să ieşi dint-o încurcătură în care tot meschinăria
te-a băgat.
Ticăloşia şi minciuna încep şi sfârşesc împreună; dacă
se termină cumva… înainte ca ticălosul să moară.
Să nu minţi…este cea mai încălcată dintre „poruncile”
demne şi moral-umane.
Caracterele liliputane sunt convinse că minciuna lor
este comună şi celor cu care convieţuiesc… într-un
liliputanism caricatural.
Din tot ce face omul, minciuna este răul cel mai lesne
de înfăptuit, dar şi de… ascuns, care – în imens de multe
ocazii – devine o virtute eroică. Doar un… Voltaire punte
să gândească şi să scrie aşa ceva.
Nimic precum minciuna nu se află, nu s-a aflat şi nici
nu se va afla – ca statut de impertinentă supremaţie – în
toate epocile istorice, în toate formele sociale, în toate
îndeletnicirile, în toate năzuinţele, în toate culturile şi
civilizaţiile lumii, în toate gândurile şi sentimentele
omenirii. De ce oare? Poate fiindcă minciuna a fost şi
rămâne… un fost sau viitor a d e v ă r ; dacă nu „în sine”,
sigur că prin supravieţuire vis à vis de toate cataclismele şi
nenorocirile prin care a trecut lume. Asta e părerea mea
după şase decenii de viaţă pe care-i port în „raniţa”
existenţei, decenii în care – împreună cu Terenţiu – îmi
permit să pretind că: HOMO SUM; HUMANI NIL A ME
ALIENUM PUTO … ceea ce în traducere liberă ar putea
însemna că NICI O PROSTIE OMENEASCĂ NU M-A
OCOLIT, DAR NICI NA-M OCOLIT-O!
Şi în aceeaşi „frecvenţă” de trăire aş mai putea să
mărturisesc cititorului că viaţa m-a învăţat să consider
minciuna – fără a-i hiperboliza indignitatea – ca fiind: un vis
necurat prins asupra faptului. Dacă n-aş fi acordat unor texte,
care au avut asupra mea o influenţă excepţională… sute şi
sute de ore de lectură repetată, poate n-aş fi fost atât de
„tolerant” faţă de minciuna cea de toate zilele a existenţei
noastre… mai mult sau mai puţin ticăloasă. Care sunt
„textele”? 1. Fragmentul din Karamazovii lui Dostoevski,
convenţional numit „marele inchizitor”. 2. Fragmentul din
„Romanul lui Iisus” de A. Dumas, denumit chiar de autor
„trei ceasuri de ispitire”. Câte nopţi de meditaţie şi
„comentarii” pe text nu mi-au produs aceste lecturi! Şi nici
măcar nu mi-am răspuns mie… care, de către care – dintre cei
doi romancieri contemporani – s-au influenţat în similitudinea
întrebărilor lansate?! Lectura paralelă a celor două texte oferă
satisfacţii sufleteşti greu de întâlnit în alte pagini similare.
M-am mai întrebat – cel puţin de câteva sute de ori, de-a
lungul anilor: oare ce m-aş fi făcut, în 45 de ani de bolşevizare
pe care i-am trăit, fără cârja morală, inegalabilă, a acestor două
texte în care mi-am îngropat suferinţele sufletului, chinuit de
tot ce a trebuit să fac… contra mea şi contra altora, în toţi aceşti
ani blestemaţi? Poate că vreodată mă va ajuta Dumnezeu să
reuşesc să formulez tot ce simt când revin la cele două
fragmente amintite. Încă nu găsesc în mine resursa ideatică
de a putea aşterne, pe hârtie, ceea ce pluteşte proteic în mine
şi proteicele trăiri în care plutesc eu, à propos de adevăr,
minciună, Dumnezeu, om, păcat, bine, rău, frumos.
Minciuna şi talentul / valoarea stârnesc invidie şi ură
în semenii noştri. Minciuna mai lent, talentul mai violent.
De aceea oamenii mint mai des şi invidiază… mai discret.
Minciuna este pedeapsa fericirii. Este o ruşine dacă
reuşeşti ceva, şi înseamnă… moarte dacă dai greş.
Oare de ce adevărul n-ar putea să fie o minciună isteţ
„redactată”, care a biruit credulitatea – sau ignoranţa –
omenească?!
O minciună o cere neapărat şi pe doua, care să o
„justifice” pe prima.
Adevărul este mărginit spaţial şi limitat în timp, în
timp ce minciuna e veşnică şi ubiquitară.
Pot nega adevărul fără să-l murdăresc, iar minciuna o
pot folosi fără să mă murdărească… afară de politică, în care
te umpli de… m e r d e (franţuzeşte!)… din cap şi până în
picioare; ceea ce – se pare – că şi căutăm din moment ce nu
ne ajunge oprobriul implicării în politică, ci îl hiperbolizăm
adăugând şi minciuna. Oare o fi şi la alţii, ca la noi în
România? Reţineţi că n-am zis… ca la noi, la români!
A eluda/escamota nu echivalează cu a elucida; chiar şi
în aria minciunii şi adevărului. Poate fiindcă sublimul
adevărului e uneori discutabil; al minciunii… totdeauna
profitabil, deci… preferabil.
Nu poţi separa minciuna de adevăr, fiindcă minciuna
implică – obligatoriu – tăgăduirea adevărului.
Minciuna este insaţiabilă. După ce îi „mănâncă” pe cei
pe care-i compromite, îl devorează şi pe mincinos.
Cum ar putea să existe minciună absolută – dar şi
adevăr absolut – câtă vreme conceptul de absolut a fost
creat de însăşi mintea omenească… în limitele în care
aceasta poate făuri absolutul?!
Dacă suferi de patima minciunii, ai nevoie de o memorie
viguroasă şi fidelă; altfel te demaşti singur, în timp.
Dacă ne-ar copleşi adevărul şi minciuna – în
exclusivitate – fără „intermediari”, am trăi doar cu
conceptele de infinit, veşnicie şi neant. Ar fi bine? Ar fi
rău? Până una, alta, e bine că este aşa cum este… şi nu cum
ar putea să fie!
Adevărul care se cere demonstrat ascunde în el „o ţâră”
de minciună. Care nu „strică” totdeauna, ci poate să fie
utilă, fiindcă ne aruncă în îndoială şi, de aici, în judecată
prevăzătoare.
Este mai util ca, bazat pe un adevăr nesigur, să învingi
o minciună… sigură; decât invers.
Capcana minciunii constă în a fi refuzată… chiar şi
când conţine un pic de adevăr; poate fiindcă mincinosul
care minte… credibil, este acela care a trecut, o viaţă
întreagă, drept un om cinstit. Încurcate sunt „căile”
Domnului, în viaţă şi printre oameni.
Una-i minciuna care te apără pe tine şi alta e minciuna
folosită contra altuia.
Mincinosul este ca şi falsificatorul de bani. La început
surprinde şi chiar uluieşte, iar în final este demascat şi
repudiat.
Să fie oare adevărat că adevărul nu e decât o minciună
care – în final – a biruit opinia publică?!
Cele mai penibile minciuni sunt cele care se apropie
foarte mult de adevăr.
Dragostea de adevăr nu e totuna cu fuga de minciună. Şi
e imprudent să le confunzi, deşi adesea minciuna îţi oferă…
ceea ce adevărul tergiversează, poate în mod nedrept.
Urcuşul spre piscul adevărului e greu – chiar foarte greu
– motiv pentru care e bine să-l parcurgi călare pe un cărăuş
patruped… fie el chiar şi „măgarul” minciunii… „ad-hoc”.
Dacă te opui minciunilor epocii tale, rămâi solitar; dacă
le adopţi cu entuziasm şi frenezie… nu e spre cinstea ta,
cea ideală… deci intangibilă.
Dacă corifeii adevărului nu s-ar înşela adesea, cei ai
minciunii ar trebui să intre în disperare; ceea ce nu se
întâmplă decât pe ici, pe acolo.
Nu sunt puţine adevăruri care încep ca erezii, trăiesc
ca superstiţii şi mor ca minciuni. Şi adevăruri când mai
sunt dacă „traseul” le este atât de incert?
Inteligentului îi e greu să mintă fără să se demaşte, la
un moment dat; şi ne mai mirăm că „intelighenţia” este
atât de fragilă. Să fie de vină faptul că drumul spre adevăr
trece… prin eroare, iar drumul spre minciună… prin
ambiguitate? Sau faptul că pentru omul inteligent
minciuna e un mare efort; acela de a-şi învinge demnitatea,
versus avantajele minciunii.
Minciuna nu răpeşte nimic adevărului, precum
noaptea nu ia nimic din lumina zilei. Dar asta merge à
propos de indivizii încărcaţi cu moralitate; pentru gloată
seamănă cu o invitaţie perfidă la minciună.
Minciuna premeditată este problemă de caracter, nu de
circumstanţă.
Nu-ţi făuri vorbele tale pe nicovala minciunii, fiindcă
pedeapsa mincinosului nu constă în neputinţa de a fi crezut
de cei din jur, ci în aceea că… el nu poate crede pe nimeni.
Rostind un adevăr, nu e nici o nenorocire dacă uiţi la
un moment dat ce ai zis: când minţi trebuie să ţii minte
totul, fiindcă altfel cazi în haznaua construcţiei
mincinoase.
Mincinosul rareori îmbătrâneşte ca mincinos. La un moment
dat se divulgă sau este demascat. De aceea se zice că pâinea
mincinosului e dulce la început, apoi lasă în gură un gust amar.
Unii cred că minciuna are picioare scurte; alţii… că
n-ar avea deloc.
Arată-mi un mincinos şi-ţi voi arăta un hoţ.
Minciunile plăcute, odată semănate… cresc în brazdă şi
în snop. Dar, deşi „înfloresc”, nu rodesc niciodată.
Curios lucru: mincinosul nu e specimenul care să ştie
să înşele; adesea minciuna este „primită” din jenă, dar nu
totdeauna este şi acceptată, crezută adică.
Cineva asemăna minciuna cu nisipul. Plăcut când te
culci pe el şi neplăcut când te ridici de pe el.
Gura mincinoasă nu „pricepe” minciuna, aşa cum aceeaşi
gură nu „pricepe” în mod special saliva… versus apa.
Zicea un filozof că în oceanul minciunii nu se află decât
peşti…morţi. Ar fi bine dacă ar fi aşa! Iar un altul zicea că
minciuna îţi oferă prânzul, nu şi cina.
Uzând de o minciună poţi ajunge departe; dar, în nici
un caz, nu te mai poţi întoarce… de unde ai plecat.
Nu se minte niciodată mai mult decât înainte de
alegeri, în timpul războaielor şi după o vânătoare.
Omul de rând nu minte, ci se înşeală; nu spune
niciodată adevărul, ci i se pare că-l spune; minciuna pentru
e minciună, ci un fel de „surprindere” spirituală (?!).
Femeile şi medicii sunt singurii – pe lume – care ştiu
câtă minciună trebuie, ca să faci un om… fericit.
Fără minciuni adevărul ar pieri de plictiseală şi de
disperare: depinde totuşi de minciună.
Se pare că o minciună, elegant rostită, ar fi de preferat
unui adevăr… grosolan servit auditoriului.
Când mincinosul „scapă” un adevăr din gură, suferă
în pragul îmbolnăvirii mortale.
Nici somn lung fără visuri, nici vorbă lungă… fără nici
o minciună, măcar. Să dea – oare – minciuna, farmec,
vorbăriei excesiv de serioasă, sobră şi solemnă chiar?
Se credea cândva că mincinos pe mincinos, nu se poate
păcăli. În zilele noastre apoftegma, sigur, nu mai este
„valabilă”; priviţi derularea activităţilor politice şi bancare
din România, dar şi din restul (n-am zis…râsul) lumii şi
veţi trage singuri concluzia.
Cine spune că n-a minţit niciodată… minte „de două
ori” mai mult ca mincinosul „cinstit” care nu-şi neagă
năravul… niciodată gratuit, totdeauna cu un scop
profitabil. Cine minte fără scop este măcar prost, dacă nu
nebun de-a binelea.
Blaga zicea că minciuna este „vacanţa adevărului” Şi
bine zicea, fiindcă vine o vreme când ţi se cam acreşte
rostind adevăruri pe care nimeni „nu-ţi dă” nimic… dacă
nu te şi ia – cumva – în râs. Şi atunci cui prodest să tot
predici „în pustiu”, adevăruri de care nu are nimeni
nevoie? Şi asta fiindcă „am împuţit” lumea cu pseudoadevărul
că „omul se autoevaluează prin altul / alţii”! Azi,
cel puţin, pare să fie o aberaţie, deoarece prea puţin ne mai
interesează părerea altora despre… hoţiile noastre, reale
sau doar „spirituale”.
Ci-că nici o minciună nu trăieşte veşnic. Nici nu trebuie,
decât… atât cât îi e necesar mincinosului. Când „conturile”
profitului s-au încheiat… ducă-se aiurea, la alţii.
Unora le-ar fi frică să mintă; de cine? De Dumnezeu,
de oameni? Şi-apoi frica este inutilă, fiindcă de cele mai
multe ori adevărul, „în contul” căruia se minte, se
cunoaşte din însuşi momentul minciunii rostite. Şi atunci
de ce minţim? Fiindcă se câştigă – măcar timp, dacă nu
altceva, minţind. Să derive aceste explicaţii din… Edmond
Rostand (Cyrano de Bergerac): „Bretteurs et menteurs
vergogne / Ces sont lea cadets de Gascogne!”.
Minciuna are un sâmbure care rodeşte în orice fel de
sol ar fi însămânţat. Că fructul ei este, uneori, amar (?!)…
asta e chestiune de gust; iar.. „de gustibus…” se ştie cum
şi de ce optează omenirea, nu de ieri, sau de azi.
Exagerarea nu e soră, ci doar verişoară… cu minciuna;
ceea ce nu contează prea mult, atunci când se constată că
ambele umbresc adevărul, dacă nu-l înăbuşă cu
desăvârşire.
Ci-că o singură minciună ar putea compromite toată
reputaţia unui individ… cândva onest. Ei şi? Dacă
buzunarele acestuia se „garnisesc” substanţial, mai
contează reputaţia pe care nici n-o mănânci, nici nu te
îmbraci cu ea şi nu faci vile.
Cândva omul cinstit se „căznea” să mintă şi avea
dureri cumplite… în regiunea sufletului, cum zicea mai
anţărţ o piesă de muzică uşoară (nu totdeauna şi uşuratică,
ca azi!). Azi te chinuieşti să rosteşti adevărul… fără să-ţi
pară rău că ai fost fraier (neacademic, dar real).
Scrie undeva (dacă nu mă înşel chiar şi în Biblie) că
„libertatea înseamnă… a nu trebui să minţi”. Nu contest că
ar fi aşa; dar unde, în această lume a noastră? Şi apoi unde
se ascunde acea libertate care… recompensează adevărul
şi cinstea? Am întâlnit – în cariera mea – sute şi mii de
oameni care au făcut ani cumpliţi de temniţă (Canal, Aiud,
Rm. Sărat, Sighet, Gherla, etc.) şi muncă ucigătoare, pentru
motive de adevăr rostit aiurea, în timp ce minciuna te face
„important” (mare era unul singur, fie Gh. Dej, fie
Ceauşescu) şi destul de „avut” ca să „merite” să minţi.
Nici o pledoarie / argumentaţie nu e mai vehementă –
dar şi mai convingătoare! – decât cea care apără o
minciună. Cinstea, zice-se, s-ar apăra singură. Doamne,
blestemate zile am ajuns să trăim: să trebuiască să fie
apărată… cinstea, versus minciuna şi necinstea pe care o
reprezintă cu prea mult succes.
Rareori – în viaţă – minţim ca să facem… un bine, cuiva
(deşi rarissim se mai întâmplă şi astfel), fiindcă de cele mai
multe ori minţim ca să întărim o răutate. Aveţi dubii?
Ascultaţi doar „perlele” rostite în Parlament şi „gogoşile”
puse în circulaţie de guvern.
Pentru a corecta o greşeală sunt mai multe posibilităţi,
între care şi… minciuna; fără a fi cea mai potrivită, ea este
totuşi cea mai comodă şi mai ieftină… din multe puncte
de vedere. Iată că din nou trebuie să fac trimitere la …”de
gustibus, etc.”
Nu are un suflet sănătos cel ce – în conştiinţa lui – nu
are scârbă de minciună. Dar mai pretinde azi cineva că e
sănătos moralmente, în această lume „bolnavă de ea
însăşi”, adică de… propria-i decădere?
De câte ori în viaţă n-am preferat o laudă mincinoasă,
unei critici sincere? Hai, vociferaţi-mi răspunsul!
O strategie contra minciunii: când cineva te minte, făte
că-l crezi; astfel el devine tot mai îndrăzneţ şi mai
imprudent şi sfârşeşte prin a se demasca.
Minciuna – ca şi uleiul în apă – pluteşte la suprafaţa
adevărului, sufocându-l adesea, fiindcă-i „ia faţa!”.
V. Eftimiu vedea în minciună o armă defensivă contra
indiscreţiei. Poate, dar totuşi rămâne o armă a slăbiciunii.
De ce – oare – mincinosul n-ar fi şi un… risipitor de
jurăminte false.
Nimic nu-i mai periculos decât un pic de minciună
amestecată cu un pic de adevăr. Te vei trudi, să le desparţi,
până când…nu-ţi va mai folosi, la nimic, separarea.
Arabii cred că minciuna ar fi un fel de pâine – dulce la
început – care lasă, celui ce o mănâncă, gura plină de nisip.
Poate că aşa era pe vremea lui Averoe şi Maimonide; azi,
î n s ă , c e v a m ă f a c e s ă c r e d c ă ş i a r a b i i s – a u
contemporaneizat / europenizat şi… mint pe rupte, ca noi
toţi, dacă nu în competiţie cu noi?!
Vis à vis de caracterul omului, minciuna ar putea să
fie… un apus de soare care face vizibile unele detalii /
slăbiciuni, greu depistabile în plinul luminii de amiază.
Se credea cândva că minciuna ar fi secretul
supravieţuirii celor slabi şi politica victorioasă a celor
puternici. Aşa pare să fie, din moment ce, până azi,
apoftegma îşi păstrează valabilitatea.
Şi ce altceva – încă – ar mai putea să fie minciuna în
contextul în care este sau nu de vreun folos, ţie, mie sau
cuiva. Dacă acceptăm că pe lume toate ar fi fost făcute de
Dumnezeu, dar mai apoi ar fi adăugat şi diavolul
„contribuţia” lui la patrimoniul de făcături aflate azi pe
lume, cu plăcere sau cu scârbă se cade a accepta şi
minciuna şi s-o folosim sau nu, după inspiraţie şi mai
puţin după r a ţ i u n e .
*
* * *
Încheind ceea ce am vrut să spun despre minciună
(fiindcă mai ştiu încă mult, pe care n u v r e a u să le
spun) mă întreb şi îl întreb şi pe amabilul meu cititor: în tot
ce v-am oferit spre citire aţi descoperit vreo minciună, cu
care să fi încercat să derutez de la dreapta (sunteţi sigur?)
gândire? Eu cred că nu. Dacă totuşi am minţit – fără voie
– pe undeva, vă rog să mă iertaţi. OM SUNT şi eu şi
„trebuie” uneori să mint şi eu, pentru a nu mă autoexclude
din rândurile noastre, cele masive, ale trăitorilor
acestor locuri şi timpuri, aflate în al 2005-lea an de graţie,
după Cel ce n-a minţit niciodată, dar a murit pentru asta,
Iisus Hristos.
22 iulie 2005
Rm. Sărat

Distribuie: