Spații culturale nr. 3 (9)

PORTRETE ÎN PENIȚĂ

FLORENTIN POPESCU

„Vuiau în mine neştiute
cânturi”…

Primăvara în îndepărtatul an 1970. Cu volumul de debut
„Obsesia păsărilor” în buzunar şi cu ceva lenjerie în geamantan
ajung la Bacău, la unitatea militară unde trebuia să-mi fac
stagiul de absolvent al unei facultăţi. După câteva zile în care
simt că abia mai rezist în bocanci şi-n haina de soldat, îi trimit
prin poştă cartea poetului Radu Cârneci, redactor-şef al revistei
„Ateneu” şi o binecunoscută personalitate în oraş. Nu trece
mult şi-mi răspunde printr-o scrisoare de felicitare,
promiţându-mi totodată că-n proximul număr al revistei pe
care o conduce mă va onora cu o cronică la volum. Domnia Sa
ţine în „Ateneu” o rubrică, „Pro amicitia”, şi-ntr-adevăr, după
un răstimp, citesc la rubrica amintită un text mai mult decât
flatant. Şi mai trec apoi încă puţine zile până când, printr-o altă
epistolă, poetul mă invită la librăria centrală, unde urmează să
lanseze un nou volum, pare-mi-se „Grădina în formă de vis”.
Armata. Ştie toată lumea, are rigorile ei, şi nu poţi ieşi pe
poarta cazărmii când vrei şi când nu vrei, ca-n viaţa civilă, aşa
că dl. Cârneci îşi încheie invitaţia cu un post-scriptum:
„Spune-le comandanţilor dumitale că vii la mine şi-ţi vor da
bilet de voie!”. Aşa şi fac, iar în ziua respectivă ajung într-un
suflet la locul acelei întâmplări literare. Lume multă, iar în faţă
patru-cinci persoane (ulterior aveam să aflu că erau colegi de
redacţie ai poetului), dar şi autorităţi ale judeţului, printre care
recunosc numaidecât figura celui care m-a invitat – doar i-am
văzut fotografia de mai multe ori prin reviste şi pe coperta
unor volume. Nu trec decât câteva minute şi dl. Radu Cârneci,
aruncându-şi privirile prin sală, descoperă şi pe singurul
soldat prezent acolo: eu. Se desprinde din grupul domnilor
în costume, cu cravată şi puşi „la patru ace” şi nu se opreşte
decât în faţa mea: „Dumneata trebuie să fii poetul din Buzău,
Florentin Popescu?!”. „Da”, răspund eu emoţionat. „Vino
lângă noi!”, adaugă, în vreme ce mă prinde de braţ şi încearcă
să mă conducă la grupul din care s-a desprins mai devreme.
Nu-i vine uşor s-o facă, pentru că emoţia mă face îndărătnic
şi mă las cu greu dus de-acolo. Ce să caut eu acolo, printre
atâtea somităţi? Şi-apoi şi hainele astea militare, şi bocancii
mă cam strâng şi-mi dau un sentiment de stinghereală. În fine,
nu rezist şi în cele din urmă cedez…
Au trecut de-atunci aproape patruzeci de ani, dar scena
mi-a rămas atât de adânc întipărită în memorie, de parcă nu
s-ar fi întâmplat decât în urmă cu câteva ore, ori cel mult cu
o zi-două, de unde şi concluzia firească: amintirile frumoase
te marchează pentru toată viaţa şi nu se mai şterg niciodată
din memorie.
Aşadar, au trecut de-atunci aproape patruzeci de ani, timp
în care aveam să mă întâlnesc cu poetul Radu Cârneci de zeci
de ori şi în fel de fel de împrejurări, în Bacău, mai apoi în
Bucureşti şi-n multe alte locuri din ţară. Aveam să participăm
împreună la nenumărate manifestări culturale: lansări de cărţi,
expoziţii, întâlniri cu prietenii, întâlniri în redacţii şi la Uniunea
Scriitorilor, festivaluri şi ceremonii, sărbătoriri ale sale de către
prieteni, aniversări personale, vizite la cunoştinţe comune,
emisiuni de televiziune etc, etc.
Şi nu exagerez! În tot acest timp, care echivalează cu o
viaţă de om, poetul Radu Cârneci m-a onorat şi continuă s-o
facă şi azi 1) cu o prietenie rară, cum cred că n-au mai făcut-o
decât puţini alţii din mulţii cunoscuţi pe care i-am întâlnit
în trecut şi-i întâlnesc şi azi în forfota vieţii noastre culturale.
(Pe cât mi-a stat în putere am încercat, la rându-mi, să nu-i
trădez în niciun fel şi niciodată sentimentele calde pe care
le-a nutrit / le nutreşte pentru subsemnatul). Recunoaşterile
naţionale de care s-a bucurat / se bucură la senectute a ţinut
/ ţine aproape de fiecare dată să le trăiască şi împreună cu
mine. În urmă cu câţiva ani, bunăoară, m-a invitat să-l
însoţesc în Gorj, unde a fost încununat cu un trofeu
important în cadrul Serilor de poezie de la Brădiceni,
altădată am mers împreună la Râmnicu Sărat, la
sărbătorirea, dacă nu mă înşel, a 500 de ani de atestare
documentară a municipiului – cadru în care poetul a primit
titlul de „Cetăţean de onoare” al oraşului.
În Bacăul atât de drag inimii Domniei Sale am ajuns cu
prilejul primirii titlului de „Doctor Honoris Causa” al
Universităţii de acolo. Şi văzându-l în toga şi ţinuta specifică
acelui moment a fost şi pentru mine, ca şi pentru alţii, o
bucurie să rostesc câteva cuvinte despre Omul Radu
Cârneci. Tot cu acea ocazie, poetul şi doamna sa au ţinut să
facem un drum şi la Hemeiuş, vestitul parc dendrologic,
apoi la Ocolul silvic Fântânele, unde familia Cârneci
(amândoi ingineri silvici) şi-au petrecut o bună parte din
tinereţe. Cei doi amfitrioni ad-hoc erau vădit emoţionaţi de
reîntâlnirea cu locurile din amintire. „Aici s-a întâmplat
cutare lucru…” îmi spunea poetul, iar doamna sa îl completa,
punându-mă în temă: „Aici, aşa şi aşa… În clădirea asta am
născut-o pe Magda (e vorba de fiica lor, cunoscuta poetă).
Şi altele. Şi altele.
Fugit irreparabile tempus! Din goana maşinii care ne
purta prin ţinutul Bacăului am văzut şi locul în care în
primăvara ploioasă a anului 1970 făceam exerciţii militare,
la poalele unei păduri. În locul poligonului de odinioară
potentaţii zilei ridicaseră vile mari şi arătoase, îngropând
sub temeliile lor şi amintirile a zeci şi sute de soldaţi de
altădată. Dar asta e o altă poveste…
Ajuns la senectute, dl. Cârneci a rămas acelaşi
temperament optimist şi solar (poate că nu întâmplător
volumul cu care a debutat în poezie se numea „Noi şi
soarele”: a înfiinţat o editură, Orion, şi o Fundaţie „pentru
protecţia naturii şi a artelor” (în câteva rânduri m-a
încununat şi pe mine cu Diplome de excelenţă ale acesteia,
fapt nu tocmai banal, de vreme ce, pe atunci, preşedintele
de onoare al Fundaţiei era doamna Zoe Dumitrescu-
Buşulenga, cunoscuta academiciană, profesoară universitară
şi spre sfârşitul vieţii călugăriţă), apoi a dat la iveală cărţi ce
vor intra, fără îndoială, în istoria culturii naţionale: „Mioriţa”
(în şapte limbi), „Antologia pădurii” (la al cărei prim volum
mi+a solicitat colaborarea şi se înţelege că am acceptat cu
plăcere cererea de a alcătui sumarul şi de a scrie postfaţa),
„Cinegetica”, vastă panoramă a textelor consacrate temei cu
pricina la noi şi în literaturile lumii, „V. Voiculescu +
Shakespeare, Sonete”, cea dintâi ediţie la care creaţiile celor
doi mari poeţi au fost reunite între copertele aceluiaşi volum.
Acum are pe „şantierul literar” o vastă culegere ce
cuprinde toate versiunile româneşti ale „Cântării
Cântărilor” şi o Antologie a sonetului românesc de la
începuturi şi până azi, întreprinderi temerare la care nu cred
că ar fi mulţi dispuşi să se „înhame”, dată fiind enorma
trudă de bibliotecă şi nu numai de bibliotecă…
Poetul Radu Cârneci are o operă literară care umple şi
totodată înnobilează peste un întreg raft de bibliotecă.
Intenţionat n-am scris aici niciun cuvânt despre ea, fiindcă
au făcut-o / o fac şi o vor face desigur, în viitor, cercetătorii,
comentatorii, istoricii literari. Dar poate că înaintea lor şi
înaintea tuturor de această operă s-au bucurat, se bucură şi se
vor bucura şi în viitor cei pentru care a fost ea creată: cititorii.
Aşa s-a întâmplat, se întâmplă şi nu mă îndoiesc că şi la
recitirile viitoare se va întâmpla şi celui ce semnează aceste
rânduri şi care are privilegiul de a se număra printre
prietenii poetului. Poate nu întâmplător, într-unul dintre
multele autografe pe care mi le-a scris pe cărţile Domniei
Sale – cel de pe „Heraldica iubirii”, carte apărută în populara
colecţie „Biblioteca pentru toţi” şi căreia i-am semnat
Tabelul cronologic, nota: „Acest minunat popas al urcuşului
nostru întru Poezie se încredinţează – cu prietenie şi aleasă
preţuire – cinstitului biograf [sic!], poet şi publicist de marcă
Florentin Popescu şi distinsei sale doamne, din partea lui
Radu Cârneci, 31 mai 1999”.

11 Făurar, 2009

CRONICĂ LITERARĂ

PETRACHE PLOPEANU

Ioan Dumitru Denciu
sau Ultimul Joc al Iluziilor
Marelui Sine

Cele trei părţi ale volumului lui Ioan Dumitru Denciu,
Chemători şi atrape, (Editura Andrew, Focşani, 2008): Ultime
rime, Lasă jocul iluziilor şi Către Marele Sine, lasă mintea să se
tulbure şi, din această zbatere iniţială, găseşte o ludică plăcere
de a rearanja cuvintele aparţinând titlurilor respective, de a
le păstra majusculele acolo unde gândul observatorului crede
de cuviinţă, de a interpreta pornind de la rezultatul acestui
travaliu plăcut şi jocul, şi iluziile, şi sinele celui care s-a ostenit
îndeajuns să „cheme” prin „momelile” sale înaripate, mai
întâi poemul spre sine, iar mai apoi lectorul îndrăgostit de
poezie. Pentru că, să explic, titlul are trimiteri spre lumea
cinegetică, dar, îndrăznesc să spun, nu este acea lume a
animalelor chemate, ademenite pentru o „predare” uşoară, ci
este acea lume a cuvintelor care sunt chemate, sunt ademenite
pentru a fi prinse şi a fi păstrate, nu împăiate, nu expuse pe un
perete prăfuit de muzeu al vânătorii, ca un memento mori
animal, ci vii în toată plenitudinea lor, iar dacă ele, cuvintele,
acceptă acest lucru, este pentru că nu pot exista adunate
buchet, în pământ şi pe pământ, în apă, şi aer, şi foc, decât sub
ochiul poetic al creatorului lor – prinderea cuvintelor, cu
delicateţe, cu dragoste, cu duioşie şi mângâierea lor
încontinuu, este fără îndoială o creaţie.
Cred în posibilitatea ca tot ce există să aibă un sens, nimic
nu este întâmplător, iar poezia lui I. D. Denciu, cu atât mai
mult nu este întâmplătoare, poate doar intenţia autorului
acestui articol de a găsi pretutindeni legături şi nu
întâmplări, să fie chiar ea întâmplătoare, dar oare lucrurile
stau chiar aşa? Întâlnirea unor oameni care iubesc
deopotrivă cuvintele şi, mai ales poezia, să fie
întâmplătoare? Să fie oare întâmplătoare în acest context
identificarea direcţiei acestui eseu spre sensurile şi
semnificaţiile pe care le arată titlul: Ultimul Joc al Iluziilor
Marelui Sine? Nu vreau să cred aceasta, iar judecătorii, aceia
care vor citi cele scrise aici, vor hotărî!
De ce Ultimul Joc, de ce Jocul Iluziilor, de ce Marele Sine?
Chiar I. D. Denciu mă îndeamnă să mă opresc pe acel ţărm
al Ultimelor rime: încercarea apare ca un ultim gest al reluării
semnificative a gestului ritual de-o viaţă în scris (Să mai
încerc un ton din melodia / cândva cu-nfiorare prinsă, Să mai
încerc), o nostalgie după un inefabil al ninsorilor de altădată
se desprinde într-un efort de catalogare a imposibilului alb
al desăvârşirii (alt catalog de ninsori / valori şi iarăşi valori, Alt
catalog de ninsori). Poetul se vede cometă străpungând o
clipă firmamentul vieţii (Nu-s ciudăţenie. Închipuire… / …
Cometa care sunt cu-antenele străpunge / şi nu în trupul sângelui
se stinge, Cometa), dar nu pune semnul egal între el şi ea,
dintr-o pudoare a firii sale, pentru că are conştiinţa
imposibilei reveniri, aşa cum se întâmplă cu acel corp ceresc
o dată la câteva sute de ani, poetul are conştiinţa
„ultimităţii”. Nu doreşte un statut cultural-ontologic aparte,
ci se doreşte doar observatorul care arată cu degetul (Vă
desfid să mă socotiţi un scai / care vi se agaţă de haină / sau mierea
ce vă ispiteşte / să vă lingeţi pe degete / mai făţiş mai în taină … /
…degetul care se-ntinde / poate alina şi închide, Intimă). Aceasta
pentru că sentimentului efemerităţii este acut intuit (Unde se
naşte oare adevăratul pui: / în clocotul de sânge pliat asupra lui /
sau în rotirea surdă de elemente moarte? … / … Secretul se
ascunde în spumele verzui / mi-a spus intuitivul, nu prea hârşit
în arte, Secretul spumelor verzui). Cu toate aceste ultime
rime, se doreşte încă rămânerea în murire (Înadins / nu voi
mângâia pasul prea departe / prea lesne întins. / Îndărătnic voi
zăbovi în acest loc / cu umbrele clipelor agăţate de pelinişuri şi soc,
Calm <>). Ascensiunea este încă dorită chiar
dacă se ştie dinainte că urcuşul este prea dificil pentru a fi
supus de un om, de aceea va fi ratată (Înfierbântat, mă urcam
până la soare; / umbra în mine-o simţeam şi-o păstram / ca pe ceva
ce nu doare. / Durea doar ascensiunea ratată …/ …Cât mi-a
trebuit să înţeleg / că vremurile nu mai îngăduie / decât o-nălţare
ce năruie! …, Despre anume ascensiuni). Există chemători
suficienţi aici, există şi atrape care acţionează prin magia lor
existenţială, iar dorinţa cea mai puternică este aceea de
cunoaştere, de întâlnire şi întrebare asupra celor care sunt
(Amare şi străine chinuri. Familiar şi dulce / nimic nu cade-n mine
drept zodie de pace…./ …Un fel de scoică rară cu dublă foame
sunt, Scoică rară), cunoaştere a celor lăsate de Dumnezeu
pe acest tărâm, dar chiar şi a lui Dumnezeu însuşi (Şi eu pe
Dumnezeu îl caut şi poate / aidoma l-am găsit: pui de pasăre căzut
din cuib. …/ …Tu oare nu te-ai rătăcit prin nu-ştiu-câta-Luiînfăţişare?,
Rilke). Cere, dar ştie că nici un răgaz în plus, faţă
de acela fixat, nu-i poate fi acordat (Aş fi vrut să-ţi las întreagă
/ ciudăţenia momentului numit răgaz … / … Doamne, doar ca
iarbă a naşterii ne-mprăştii şi retragi?, Aş fi vrut să-ţi las
întreagă). Este inevitabil, la acest examen ultim al rimelor
poetice şi ontologice, un bilanţ care conchide asupra
sensului vieţii: aruncarea din vag în pustiu (S-a pierdut până
şi amintirea / spumegărilor copilăriei / în aşteptarea unui fericit
urcuş. / Mai rămâne doar brânciul final, lămurirea / aruncării din
vag în pustiu, Bilanţ). Poetul îşi acceptă senin destinul
retragerii din poezie, aceasta este retragerea lui supremă şi
nu neapărat aceea din planul existenţial (Încet să ne retragem
dintre zodii: / foşnetul pur al zeului învins … / … Dar zelul zeului
acum învins / nu l-a purtat un nobil ins / ci doar o pulbere de zodii
/ atrasă în vârtej de pulsul unei rodii, Retragere fără torţe).
Această primă parte este o gravă reflectare în conştiinţă
a creaţiei poetice. I. D. Denciu se dovedeşte a fi aici un adânc
reflexiv şi îşi acceptă rolul de oglindă cu mii de spărturi,
fragmente cu unghiuri diferite, care reflectă diversitatea
lumii sale, dându-i acea sursă de hrană care o menţine în
viaţă. Chemătorii şi atrapele şi-au îndeplinit până aici
sarcina. Au atras „vânatul” în conştiinţa creatorului şi a
tuturor celor care l-au identificat pe acesta, uneori chiar ca pe
o „atrapă” inedită!
Partea a doua, Lasă jocul iluziilor, ne îndrumă asemenea
unuia dintre cele „Patru adevăruri nobile” din religia-filozofia
budistă, spre îndepărtarea iluziilor pentru că numai în acest
fel putem să ne debarasăm de dorinţe şi într-o etapă
superioară să eliminăm durerea, suferinţa pentru a atinge
seninătatea. Este, această a doua parte a volumului lui I. D.
Denciu, atât o instrumentare a distanţării de iluzie, cât şi o
ilustrare a acestei stări de după iluzie, care, sigur este
sublimul! Calea spre sublim nu este una uşoară: este nevoie
acum de o curăţare a creierelor de tot ceea ce ţine de
reflectarea în conştiinţă a creaţiei pentru a crea talvegul, pe
unde imaginile reflectate de luciul oglinzilor-fragmente, pe
cale de a se transforma în esenţe, să ajungă unde trebuie
(Nu-şi poate construi / un chip mai frumos, / nici chema o iubită
/ din poveştile sublunare. / Nu-i curge în vine / decât un fluviu
trădat, Cine sau ce), dar simultan şi de o eliberare şi de spaţiu
şi timp (E mult până la extaz. / Trebuie să existe o limită / a legii
de plastic a vieţii; / pielea însăşi a putea să plesnească, / spre a
elimina otrăvurile… / Ai respirat prea mult miasmele / acestei
margini de spaţiu şi de istorie, Schiţă de eliberare). Bunătatea,
înseşi, trebuie ascunsă pentru că ea ar putea să ţină în loc
deplasarea, iar mersul trebuie să fie unul furişat, deoarece
conştiinţa este un paznic prea vigilent pentru a lăsa porţile
deschise oricui. Când se vorbeşte despre sublim, chiar
Dumnezeu trebuie să se retragă pe furiş, darmite Omul (Nu
mai am timp să te caut; aud clipele viforându-se către planeta
absenţei. … / Tu parcă Te retragi pe furiş, Tu parcă Te retragi pe
furiş). Pentru I. D. Denciu, este clară această trecere spre
altceva, intuit dar niciodată numit şi el se simte într-un fel
vinovat de părăsirea acelora care nu pot trece graniţa dintre
conştiinţă şi sublim (Acum mă simt vinovat pentru / trădarea
secretului şi preschimbarea speranţei într-un vis-statuie, Între
primul şi ultimul scris). Interiorizează puternic şi vede clar
contururile suprarealiste ale noului spaţiu spre care se
îndreaptă (Lanţ al clipirilor ce mă obosesc / lumea ia forma
fantoşei / pe care o tremur în mine / tot mai stingher,
Interiorizare). E stingher pentru că presimţind sublimul,
anticipează deja apropierea de transcendent, iar această
apropiere este întâlnirea cu Marele Sine. Bucuria se
partajează complementar cu tristeţea, se resping şi se atrag
una pe alta. Cum prinde I. D. Denciu sublimul şi ce face fiind
acolo? Frumuseţea este cea dintâi locatară (Mă faci să respir
tu literă, / dovadă a pierderii suflului / în faţa unei frumuseţi ce
mereu ne alege … / … Şi cât de supus sunt şi cuminte dorindu-te
/ recunoscându-ţi alba apartenenţă / la colierele Împăratului
Albastru … / … Zănatecă nevoie de frumuseţe / de Frumoasa în
sine fie şi palidă, …Nevoie de frumuseţe). Consonanţa este
cea de-a doua locatară, aceea care permite realizarea
echilibrului intrinsec, al treilea locatar al sublimului (Din
discordante simţiri şi idei / de fiinţă plăpândă / în fond, în absolut
bolnavă / ai făurit consonanţe, Montale), căruia-i este intrinsec
surâsul, deci starea de pozitivitate, altă fiinţă diafană a
spaţiului sublimului (Numai un surâs poate opri / scurgerea
deşartă-a speranţei … / …Te agăţi de el / de ele şi fiinţa începe / să
recunoască, să accepte / balansul care ţine strâns / disperarea şi
fericirea, Numai un surâs). Tăcerea este alt locatar, dar nu
aceea rea, încruntată ci aceea creatoare (aş vedea şi-auzi
umilele creşteri / din sâmburii de cuvinte, … Dacă mi-ar fi cu
putinţă să tac). Poemele lui I. D. Denciu, identifică rând pe
rând şi alte manifestări ale sublimului: nimicul, non-limita,
non-ambiguitatea, non-plictiseala, zborul, unicitatea, etc.
Ultima parte din volum, Către Marele Sine, propune şi
întreprinde o substituire clară între el, micul creator, micul
sine şi El, marele Creator, Marele sine şi ne delectează cu
intenţia poetului de a ne duce dincolo de sublim, spre
transcendent, dar se întâmplă ceva pe drum, ceva îl
determină pe primul să întreprindă o mistificare, nu a
poemului, nu a spaţiului spre care tinde ci a raportării
sufletului său. Raportarea la divin există, dar ea se
intermediază chiar prin sufletul însuşi. Această raportare
este privită chiar şi de către Zeu, cu îngăduinţă, pentru că
transcendentul vehiculează alţi nous-i decât sublimul şi de
aceea orice răgaz ce îmbogăţeşte Fiinţa Divină, este un răgaz
de cunoaştere, inclusiv pentru Ea! I.D. Denciu se întreabă
dacă „se poate atinge / vreo pleoapă a Sinelui?” (Limita),
îndeamnă la creaţie prin smerenie „Goleşte-te smerindu-te …
/ … De undeva, poate chiar / dintr-o turlă reală însă de templu
pierdut / va izbucni ticăitul straniu / apoi melodia nemaiauzită. /
Florile de magnolie vor exploda”, (Îndemn), dar dă talentului ce
e al lui (Talentul, chiar dacă / n-o fi Pasărea-ciocănitoare a lui
Nietzsche / nu face puncţie doar în clipa lui / ci înţeapă mereu
pojghiţa sentimentelor, Nostalgie: talent şi intelect). Ajuns în acest
punct al drumului său, început cu reflectarea în conştient,
continuat cu raportarea la sublim, poetul se proiectează în
propriul său transcendent, care ar reprezenta sinteza tuturor
singurătăţilor (Singur sunt – / sinteza tuturor / singurătăţilor?,
Senzaţia sinelui), o scadenţă sau naufragiu (Straniu deja, mai
exotic decât / cel căzut în solitudinea bolilor minţii, / încerc să eşuez
pe o plajă / unde m-ai putea regăsi, Scadenţă sau naufragiu), un
exerciţiu de înstrăinare (Când nu mai poţi suporta / nu plânge;
înstrăinează-te, Exerciţiu de înstrăinare) şi de cântare a luminii
în acelaşi timp. În final proiecţia în adevăratul Transcendent
se realizează, (Nu, Domnule – şi observă că nu-ţi spun Doamne
/ de teamă să nu mă leg prin tine la vreun / stăpân lumesc-idolesc
… / … Cum a fost cu putinţă / să nu ne recunoaştem atâta timp?
/ Eram ocupaţi cu / adânciţi în propria creştere … / … Ce minune
de adevăr-bine-frumuseţe alcătuim / separat şi mai ales împreună,
Separat şi împreună), ceea ce mă face să spun: I. D. Denciu
este asemenea unui drumeţ, care gândeşte, merge, se
odihneşte şi seara se roagă la Poezie.

VALERIU SOFRONIE

VICTOR CROITORU –
DRUMUL ÎN SUS

Din toate care sunt şi câte vor mai fi,
un ceas adânc, un ceas de miazăzi
mi-a pus sub subţiori pelin şi busuioc
din fiecare zi, fantastic joc,
uitatul joc cu care spre-nserat
în vorbă gândul mi l-am presurat
pe litera de-nalt priveghi
din care vin, din care mă încheg.
(Starea simţurilor)
Din cele două drumuri – drumul în sus şi drumul în jos
– se fac şi se desfac toate drumurile, toate trecerile şi
petrecerile noastre întru devenire. Îţi trebuie mult să afli
asta. Cauţi neodihnit. Simţi că te împiedici la fiecare pas, la
fiecare aducere a minţii în gândul nestatornic. Nu ai somn,
nu ai stare. O ceaţă fără risipă ţi se întinde peste vedere. Baţi
cu degetul în lucruri, diseci cu teoria ideile. Ceaţa nu
dispare. Acelaşi întuneric pare să stăruie în ale noastre de la
început şi până la sfârşit. Te opreşti şi, îndrăznind mai
departe, o iei încrezător de la capăt. Ţi se pare ceva demn de
întrebat şi întrebi. Un răspuns te îndeamnă la un mult dorit
repaos. Îl întorci însă pe toate părţile şi reuşeşti să îi vezi
deşertăciunea. Travaliul numit al cunoaşterii este totuşi abia
la început. Toţi i-am luat povara pe umeri, uneori mai în
joacă, alteori foarte în serios. De cele mai multe ori pierdem.
Ajungem să ne privim resemnaţi mâinile goale şi vieţile
consumate ca lumânările. Dar se întâmplă şi că, graţie nu
ştiu căror Muze, poţi să ai parte şi de odihnă. Se prinde ceva
în mrejele întrebării şi dintr-o dată totul se clarifică, capătă
sens. Ceaţa dispare, orizontul se limpezeşte. Eşti de-acum în
mijlocul elementelor, arheilor. Poţi numai să întinzi mâna şi
să atingi. Lucrurile nu mai au secrete. Le înţelegi principiile.
Le poţi povesti istoriile. Ştii de unde vin şi încotro vor
ajunge. Înţelegi, aşadar, stările. Între cei care ajung aici, la
înţelegere adică, îl întâlnim şi pe poetul Stărilor, pe Victor
Croitoru. Între atâţia poeţi ai timpului nostru, orbiţi de
fascinaţia simţurilor dezlănţuite orb, Victor Croitoru poate fi
numit Înţeleptul. Între cei care cad victimă gravitaţiei
Drumului în jos, al ascunderii, cântăreţul Stărilor, prezintă
grava anomalie de a fi unul al „căderilor în sus”. Ceea ce
lasă în tine aşteptata lectură, primară chiar, a cărţii sale poate
fi cu certitudine numit ajungere la înţeles. Volumul acesta
de poezie, Starea stărilor (Corgal Press, Bacău, 2007), este o
carte pentru oameni mari, pentru oamenii care nu se mai
mulţumesc de multă vreme cu surogatul zilei şi pretind
cuvântului şi altceva decât sonoritate. Este o lucrare şlefuită
atent sub semnul Cuvântului – Principiu atotstăpânitor. Ca
să poţi rosti Sensul trebuie să privilegiezi între toate semnul
cu orientare transcendentă. Fara el, drumul tău nu poate fi
decât orizontalic. Nu poţi privi de lângă lucruri. Atât de
aproape de ele, văzul nu îţi poate fi decât reificat, secundizat.
Victor Croitoru caută Cuvântul-element, Cuvântul-arheu,
Cuvântul care urmează pas cu pas condiţiile de
inteligibilitate ale Fiinţei clasicilor – de a fi rotudă,
nenăscută, nepieritoare, perfect circulară şi sieşi identică:
„Mă cotropeşte-ades câte-o vocală/ rotundă şi deschisă…/
solitară între toate celelalte sunete/… vocală fără niciun/
însemn şi care nu-şi găseşte locul/ în niciun
cuvânt…/…vocala solitară este o/ gară din care trenurile
pleacă, o gară/ pustie cu ziduri albe în care nu/ soseşte
niciun tren, dacă deasupra/ ei niciun soare nu răsare al cui
este/ pământul în care ea a răsărit şi-n/care nu a putut da
niciun rod” (Starea vocalei). Odată găsit acest Cuvânt,
lumea va putea fi într-un final privită sub speciae aeterni:
„… mă mistui în/ verb…/ În vers e verbul/ nestatornic
flutur, mişcându-şi/ zborul spre veşnicie…” (Starea
verbului). Dar cuvântul acesta mişcător nu scindează fiinţa
omului în părţi, alipindu-se doar de epura raţiunii
universale ţi aruncând în nesemnificaţie vibraţia afectului.
Ca într-o rugăciune a inimii, Ideea este împlinită numai în
măsura în care poate fi prinsă în sistola şi diastola Inimii:
„Cu ce curaj să mai desprind Ideea/din gândul meu răzleţ
şi solitar,/cine poate spune mai mult şi mai bine/decât
inima…?” (Starea urmei). Prinzând vibraţia verbului
ceapă căutările. El ştie acum că nu poţi porni în toate
direcţiile, că nu poţi veni din toate zodiile, că există centre
cardinale, direcţii apogetice către lume. La sfârşitul acestei
călătorii odiseice, nu doar vom putea să recuperăm lucrurile
din fatumul gnoseologic al hemoragiei existenţiale ci şi omul
din trecerile sale nerodnice: „… mai vrem ades o măiestrită
poartă/spre care să ne ducem în nesfârşit convoi/şi
aşezându-ne gând lângă gând, cuvânt/lângă cuvânt…/să ne
spunem oameni şi să trecem…” (Starea oamenilor). Vederea
cea nouă reuşeşte să dea drept de cetate în cunoaştere lumii
dar nu şi de locuire în deplin sens. Va rămâne şi pe mai
departe în actualitate o logică a degradării, a devenirii întru
devenire, a îndepărtării de stările fiinţiale şi în faţa căreia
existenţa cutremurată de luciditate – omul – îşi va afla
neputinţa: „Numai un invizibil praf rămâne …/sub lumină
se destramă cuvinte, se desfoiesc/copacii şi păsări mor
arzând în zbor,/nicio milă, nicio iertare, doar
spiritul/prefacerii tronând deasupra pregăteşte/viitoarele
jerbe în sublimu-ţi altar,/tu, nestatornică Nefacere cu care
încep/şi se termină toate cele rânduite şi nerânduite,/dar
nevăzut spre un liman al liniştii./ …Ce mir să îţi aştern pe
frunte, ce nobile/parfumuri mirosul să îţi îmbie, ce culori
să/aştern peste lucruri ca atingerea ta să/nu le consume fără
nicio urmă?” (Starea uitării). Drumul în sus nu este decât al
omului care, singur de data aceasta, se dovedeşte a fi pe
deplin capabil să intre în logica celeilalte deveniri, bunei
deveniri – devenirii întru finţă: „Numai o zi să ne mirăm la
toate, numai o zi/să fim aceiaşi, noi, din noi coborând şi
mergând…” (Starea mării), pentru că „… altminteri nicio
cale/nu-i posibilă decât a gândului sub care/dinspre alb
înspre roşu ne schimbăm întru/veşnica mişcare a
elementelor,…/ până la apropierea de Nepomenita
trecere”(Starea culorii).
Din starea de fiinţă aruncată pe drumuri, omul înţelept,
regăsindu-şi calea verticală va regăsi prin fiinţa sa împlinită
şi rostul devenirilor lumii, împlinindu-le şi pe acestea: „A
deveni cu totul altceva, a deveni începutul/ tău mistuitor, a
stăpâni metamorfoze fără sfârşit, a/ deveni către lume…a
deveni verb atotmişcător în cuvintele lumii, / a deveni idee,
o formă perfectă a deveni, mutându-ne lângă devenire noi
înşine alţii fiind…” (Starea stărilor).

Ştefan Andrei

Păcate de toamnă

Solzii care au greşit,
Frunzele pe care vara le-a ars în
grădini
sunt nesăbuita cale
spre umbra ta…
În toamna asta ţi-am spus:
nu ai voie decât
să îţi pleci somnul în palmele mele
şi eu să te mângâi pe frunte
cu dureroasele mele lacrimi.
Şi cine ar mai putea să învie
în jocul acesta măreţ de culoare
doar
o clipă din amarul nostru cuvânt;
poate doar strugurii arşi de pofte în vie
să ne sature de
setea aceasta nebună de ochi,
de râs
şi de vară…
că iată,
păcatele cele mai galbene,
se intâmplă toamna ,
atunci când ne împlântăm
sufletul cu tristeţe
în primul măr pe care
l-am gustat
spre ruginie aducere-aminte.
24.09.2008

Zi de octombrie

Vino, să auzi! În înserata negură
închis între pietre cine-ar mai aştepta?
Precum a mai existat, până în cealaltă patrie,
Încă odată cerul să se –nroşească ar vrea.
Şi-n litera v
Tribut îşi trimite cocorii
spre altă chemare.
Toamna ce galbenă e!
Lumină amară!
Unei noi vârste , coapte în toamnă,
Parcă am fi rânduiţi şi culeşi.
Şi-o secundă ne este dat,
tenebrosului ev de la miazănoapte
să-i trimitem un vis fără spin.
Între frunza ce alintă extatic vazduhul
şi copacul fără coroană
sfârşitul se murmură
cu un act de tăcere şi cu multă toamnă…
Un joc al iubirii şi–al sorţii
cu solzoasele frunze
îngaimă pe dealuri,
printre fumuri şi păsări
durerosul şi nebănuitul octombrie.

Înserare de toamnă

Din pisc de munţi
înserarea adie cu
obrajii roşii
în cenuşa unor nori
şi stârneşte rugul aprins sub
năframa lor arsă…
O lumină ce vine grăbită din apus
şi-adună steaua risipită prin frunze:
Dar povara este prea galbenăşi
frunza se desprinde.
Oh, trupul acesta beat de cenuşă!
Să mi-l strecor adânc în pumni
şi mai ascuns să nu-l ajungă nicio
scânteie de lună – altfel
s-ar nărui.

Distribuie: