Spații culturale nr. 3 (8)

Radu Voinescu

PENUMBRE

Copiii nenăscuţi

Oare cum visează copiii nenăscuţi?
Cum e plânsul lor?
Ascultaţi o clipă, atunci când soarele scapătă,
când vântul nu mai bate, când vine
ceasul odihnei de seară,
când glasurile se mută din stradă,
când tac motoarele automobilelor,
când mierlele negre privesc
la secera lunii,
când numai apele mâloase
mai curg în canalele oraşului
şi veţi putea auzi copii nenăscuţi,
scâncetul lor uşor…
Grijulii să nu
ne tulbure liniştea, copiii
care nu ştiu decât toba
liniştitoare a inimii;
să nu ne bântuie visele, copiii nenăscuţi,
au în ochii închişi doar
amintiri de la începutul lumii,
copiii nenăscuţi, cuminţi,
lăsându-se devoraţi de câini,
de pisici flămânde,
ciuguliţi de păsări în amiezi care ard maidanele,
putrezind neştiuţi la rădăcinile caişilor,
duşi, încolonaţi, spre hăurile canalelor
cufundându-se mocirlă şi în uitare,
amintindu-şi, poate,
doar sporovăiala
stenică a doctorilor,
mirosul formolului şi
chicotelile femeilor care împing
cărucioare albe, aseptice…

Sora divină

Te apropii, printre eunuci,
cu pasul tău moale,
ţi-ai scăldat în lapte de capră
şi în miere, pielea
ca petala florii de lotus,
sclavele nubiene ţi-au pieptănat părul,
ţi-au înnegrit pleoapele
cu mesdemet,
contururile buzelor ţi le-au rotunjit,
obrajii sunt albiţi
cu praf de perle,
ţi-au uns trupul cu sucuri
din planta nemuririi.
Vino, tu, sculptată
precum gazelele
aduse din savanele de peste deşert
de vânătorii noştri,
vinul ne va alerga prin sânge
ne vom îmbăta privindu-ne
în ochi,
Te chem,
cum Ptah a strigat
lumea să se nască,
pe tine, cu răsuflarea fierbinte
precum Sehmet.
Cum Geb şi Nut ne vom uni,
spiţa noastră aleasă Hathor o va perpetua.
Te văd printre genele înnegrite,
aceste braţe lungi, aceste figuri
de pe pereţi, de ibişi,
vom sta aici
până când Anubis ne va purta
în barca lui de papirus,
dincolo de Deltă,
şi mai departe, la atlanţi.
Te chem
să-ţi simt căldura,
potirul să-mi strângă sămânţa
să o adăpostească
să o hrănească.
Te voi culca pe aşternutul regal,
ca pe Tefnut.
Vom fi, soră divină a mea,
ca soarele şi luna
cuprinşi în inelul de diamant
pe care-l pune Apofis pe cer,
la eclipsă.

Vraja

Măcar o dată să se prindă de privirea mea,
să zăbovească pe chipul luminat
ca la biserică,
Ar înţelege atâtea promisiuni, ar vedea
sufletul meu ca un porumbel,
nefastă pornire a dragostei,
să îmi atingă cu palma pieptul
să îmi simtă inima
înghesuită de curbura coastelor
de când mă ştiu,
netezimea pielii,
să ştie că nimeni ca el
nu a avut vreodată
bucuria mea întreagă
veneraţia,
senzaţia că mă transform
într-o lumânare care se scurge
pe pardoseală.
ah, şi ghebul, dacă l-ar atinge,
să mă prefacă în fata
pe care mama ar fi putut să o nască…

Crucea nopţii

Le simţeam urma
ca iepurilor sau căprioarelor,
şi mă înfăşuram în căldura sângelui lor
pe care l-am băut cu bucurie de zece ori
până să dau de ei,
cum stăteau ascunşi,
morţi demult de spaimă,
iar aroma spaimei
era cea mai tare băutură, înţelegeţi voi?
că de-abia mă ţineam să
nu vărs de plăcere pe ei,
carnea moale şi fragedă
cu ce dulceaţă a tremurat în mâinile mele,
erau mici şi cruzi,
că nici caisele nu sunt aşa de
zemoase şi de dulci,
şi eu le spuneam mereu sa nu le fie frică
şi-i îmbrăţişam cu dragoste
ca pe pui, şi o dată le suceam gâtul,
şi briciul găsea beregata să o crape
da, că erau copii buni, copiii mei erau,
pe cine să iubesc şi eu mai mult
decât pe ei,
femeii i-am spus să nu se bage
dar proastele astea nu pot să priceapă ce le trebuie
şi ce nu, de-aia m-am oprit
să o muşc, cu dinţii, înţelegeţi?, cu dinţii
să-i sfâşii vinele gâtului,
lup mă făcusem, şi alergam,
cu părul zburlit,
cu noaptea grohăind în urma mea…

Vitrinierele

Ele, fetele, vânzătoarele magazinului,
femele cu fustiţe scurte,
despică energic
viermuiala zilnică
de cad seara late în camerele
lor – nici să ne mai gândim
să ne răcorim şi noi, singure,
vai, dacă tot n-avem bărbaţi,
nu ne mai arde –
Fetele, cu fustiţele lor roşii, galbene,
prăzulii, mov, negre,
cu tocurile tropotind
ponei drăgălaşi,
excitând auzul clienţilor
plutesc ziua toată
în visul care se va împlini abia
la stingerea luminilor,
când vor lua din vitrină manechinele,
le vor dezmierda, le vor mângâia,
cuvinte dulci le vor şopti în urechile de plastic,
obrazul lor fierbinte şi-l vor apropia
de obrazele reci,
vor manevra membrele inerte
ale acelor bărbaţi arătoşi, prefecţi,
se vor ameţi de privirile lor
sticloase, vor frisona
la atingerea de gheaţă a trupurilor ţepene
tu, nemernico, lasă-mi-l şi mie
p’ăsta blond
nu te mai uita aşa la el, că-l
topeşti, ticăloaso,
mâine seară va fi mai mult al tău,
pe mine mă vor interesa, mâine,
bruneţii.
Eva şi Ela, cu fustiţele lor roşii,
galbene, prăzulii, mov, negre,
stau aşa, seară de seară,
îşi alintă iubiţii,
mâinile lor, pricepute,
pipăie neruşinat
pulpe de plastic,
piepturi de plastic,
umeri de plastic
schimbând costume, îndesând pe cap
grijulii, pălăriile,
şi tremurul care le scutură trupurile
nu l-ar împărtăşi
cu nimeni…
Cât de cuminţi sunt iubiţii lor!
Ce supuse trupurile netede,
o letargie irezistibilă, atingerea formelor
ce stau toată ziua ascunse trecătorilor!
…Şi se duşmănesc de moarte,
preţ de o clipă,
pentru privilegiul privirilor de gheaţă –
cine poate ghici,
câtă voluptate
seara,
îndărătul vitrinelor cufundate în
penumbră!?

SILVIA IOANA SOFINETI

Elemente de folclor
în satul lui Zaharia Stancu

Întrucît romanul se vrea o „monografie” a satului din
Lunca Dunării, elementele folclorice nu puteau lipsi.
Zaharia Stancu adună tradiţii şi obiceiuri care ilustrează
existenţa umană de la naştere pînă la moarte, dar şi
elemente de medicină empirică, leacuri băbeşti, practici
pseudo-magice şi, mai ales, un număr impresionant de
doine de haiducie, de cătănie, anticiocoieşti (se asortau cu
lupta comuniştilor împotriva duşmanilor de clasă), balade,
cîntece bătrîneşti, dansuri populare (jocul Căluşarilor, de
exemplu). În primele pagini, cititorului i se oferă un cîntec
epic antiboieresc, spus de mătuşa Uţupăr printre buze, încet,
încet, ca şi cum i-ar fi teamă să nu se audă cuvintele rostite
dincolo de fereastră, în uliţă :Toate plugurile umblă,/ numai
pluguleţul meu / l-a-nţepenit Dumnezeu./ Dar o da şi
Dumnezeu / să umble şi plugul meu, / să trag brazda dracului /
la uşa spurcatului, / în pieptul boierului, / o brăzduţă d-ale
sfinte, / s-o ţină boierii minte…/ Că mi-am vîndut cămăşoară /
şi cumpărai săbioară…/ Pluguleţul meu nebun, / cum te
prefăcuşi în tun! / Vezi, aşa mai pot ara, / să mai scap de angara,
/ să scăpăm de ciocoime, / să trăim şi noi mai bine… (5-6,I).
Versuri din aceeaşi categorie cîntă şi Pantilie, fiul
mătuşii Uţupăr. Acesta le scorneşte din mintea lui, apoi îi
învaţă pe lăutari şi-i îndeamnă să le cînte şi altora, ca să i
se ducă pomina. Mariţa cîntă cîntece de mahala : Mişule, ce faci
tu, Mişule ?/ Hai fii cuminte, Mişule,/ Nu mă ciupi!…(125,II)
sau îngînă cu jale : Are-n lume noroc, are,/ Cine moare fată
mare,/ Are-n lume norocel,/ Cine moare mititel…(126,II).
Copiii au şi ei folclorul lor, aproape neobservabil în
învălmăşagul de fapte şi evenimente narate. Descîntecul
melcului vine în memoria lui Darie de departe, din anii
petrecuţi pe malurile Dunării, dar modul cum este inserat
în text creează senzaţia că ne aflăm în faţa unei
reminiscenţe livreşti ( v. Ion Barbu): Melc, melc, codobelc, /
Scoate coarne boureşti, / Şi te du la Dunăre, / De bea apă tulbure,
/ Şi te du la baltă / De bea apă caldă, / Şi te suie pe buştean / Şi
mănîncă leuştean… (311,II).
Cei mici inventează cîntece, aşa cum este cel „dedicat”
lui Mişu3, inocentul convins că pe copii îi aduce barza,
motiv de batjocură pentru ceilalţi, deja „şcoliţi” în
înghesuiala promiscuă din bordeiul natal: puii berzei ies, ca
şi puii de găină, ca şi bobocii de raţă ori de gîscă din ouă. Viţelul
îl fată vaca. Iedul îl fată capra. Mielul îl fată oaia. Pe copil îl naşte
maică-sa.(237,I) În rest, folclorul copiilor cuprinde jocuri
arhaice, cum ar fi de-a caii şi călăreţii, dar distracţia de
bază este dusul cailor la păscut şi bătaia, aceasta nelipsind
decît în somn. Iarna, cînd vremea nu le permite să se
hîrjonească pe afară, stau pe lîngă cei mari şi ascultă nu
poveşti, ci legende despre turcii care au năvălit de atîtea
ori şi au fost alungaţi sau au fost asimilaţi (v. legenda
despre Daud, pe care l-a îmblînzit Zarinca) sau despre
cazacul Geantă, care şi-a bătut joc de păgîni.
Ca în orice spaţiu folcloric, legendele despre comori
ascunse, comori pe care dansează flăcări, comori
blestemate şi comori căutate nu puteau lipsi. Pe cale orală
şi anonimă încă mai circulă poveşti despre cazane cu bani
îngropate într-un anumit loc. Cei mai creduli aşteaptă să
vină seara ca să poată săpa după comori imaginare.
Datorită acestei obsesii colective a cîştigului nemuncit,
pînă şi curtea lui Darie se îmbogăţeşte, an de an, cu cîte o
groapă, lucru perfect normal în ochii celorlalţi. Zvonistica
de tip folcloric spune despre cei care au beteşuguri trupeşti
sau mor din cauze necunoscute că au găsit banii, dar cu
blestem asupra lor, căci nu sînt bani curaţi, ci furaţi sau
pătaţi de sînge.
Superstiţiile şi credinţele ocupă un loc de frunte în
mentalitatea ţăranului imaginat de Zaharia Stancu. Astfel,
cei care se nasc cu căiţă sigur vor fi strigoi şi vor veni după
moarte să sugă sîngele rudelor. Există, bineînţeles, şi o
metodă de a împiedica strigoirea, care constă în
introducerea unei undrele în inima mortului. Pruncii care
îşi dau drumul în scăldătoare (150,II) vor avea numai reuşite
în viaţă. Cei care ating doar cămaşa unuia care s-a înecat
vor avea numai nenoroc, spre deosebire de cei care o
îmbracă (de fapt, cămaşa defunctului rămîne moştenire
unui frate mai mic, aşa că acesta poate trage nădejde la
noroc în viaţă). Copiii care încearcă sau chiar reuşesc să-şi
lovească părinţii săvîrşesc un mare păcat şi, conform legii
talionului, mîna vinovată se va usca de la umăr pînă la
degete. Păcatul poate fi iertat prin omorîrea unui păianjen.
Explicaţia trăsnetului este foarte plastică: cînd e cerul
înnorat şi nu plouă iese sfîntul Ilie la plimbare prin nori cu
căruţa lui. Căruţa sfîntului are roţi de foc. Şi caii sfîntului sînt
tot de foc – năluci de văpăi. Copitele cailor, roţile căruţei zguduie
norii şi-i scutură de ploaie. Diavolul se ascunde. Sfîntul Ilie, cu
ochii pe el. Îl vede şi trage cu săgeata de foc în el. Ăsta e
trăsnetul. Îl nimereşte săgeata pe Sarsailă, îi pîrleşte pielea.
După trăsnet miroase totdeauna a pîrlit…(68,II). Dacă plouă
prea tare, se pune sare pe prag pentru a domoli ploaia.
Din cînd în cînd, luna este mîncată de vîrcolac. Potrivit
tradiţiei, acesta are drept gazdă un om normal care, cînd
vede că este lună plină şi simte că i-a venit vremea, pleacă
de acasă şi se ascunde într-un tufiş, unde cade într-un
somn adînc. În timpul somnului, vîrcolacul iese din trupul
omului, pleacă să mănînce luna, se întoarce năduşit, ostenit,
stors de puteri, ca după o călătorie lungă, iar cînd se trezeşte,
gazda îşi aduce aminte doar că a făcut un drum lung prin
văzduh. Asemenea anomalii psihice sau fizice pot apărea
dacă în timpul sarcinii femeile văd schilozi, milogi sau
betegi. Unele leapădă, altele nasc copii cu cap de broască, cu
aripi, ca peştii, scurte, în loc de mîini, ori cu picioarele lipite
(86,II).
Omul nu trebuie să-şi dea moartea sau să şi-o cheme,
pentru că o are în măduva oaselor, din clipa în care s-a
plămădit. […] Moartea ori o chemi, ori n-o chemi, tot vine cînd
îţi este dat să vină şi…te ia…(17,II), iar crucile de pe
mormînt, dacă au căzut, nu trebuie ridicate, ci lăsate să se
facă una cu ţărîna (94,I)
Obiceiurile – practici rituale
Monografia satului natal al lui Darie este realizată
mai ales prin descrierea cîtorva obiceiuri şi tradiţii, cele
mai multe legate de ceremonialul nunţii. Deşi sînt
prezentate fragmentar, fără o intenţie artistică elaborată,
evenimentele din această categorie au cîteva lucruri în
comun.
Totul începe după ce fetele şi flăcăii se prind în horă ;
atunci se ştie că, în anul acela, fetele prinse la joc se vor
mărita. În caz contrar, întreaga lor familie este făcută de
rîs prin intermediul strigăturilor, despre care am vorbit
într-un subcapitol anterior. După ce tinerii hotărăsc să se
căsătorească, părinţii băiatului se duc la viitorii cuscri
pentru a se tocmi în privinţa zestrei. În funcţie de avere,
zestrea cuprinde un număr de loturi de pămînt, animale şi,
eventual, o casă, plus lada de zestre, lacra, în care sînt puse
ţoalele (cămaşă de mireasă, cămaşă de ginere, cămaşă pentru naş
şi naşă (185,I), căpătîiele, pernele, aşternutul (191,I).După
negocierile sfîrşite, nu de puţine ori, cu tradiţionala bătaie,
ginerele îşi alege un frate de mînă care merge din casă în
casă cu o ploscă pîntecoasă şi invită rudele la nuntă. Nunta
începe duminică dimineaţa: întîi se aduce o creangă mare
de cireş, bradul miresei, care este împodobită cu fir de
busuioc, cu panglici colorate şi panglici de beteală albă.
Apoi este îmbrăcată mireasa, care arată ca o magaoaie, pe
care o strîng pantofii şi care trebuie să stea pînă cînd intră
în aşternut […] dreaptă, de parcă ar fi înghiţit un băţ (189, I).
Cînd este gata, tînăra este dusă la fîntînă de către fratele de
mînă. De aici, fata se îndreaptă spre noua ei casă, purtînd
pe umăr cobiliţa cu cele două vedre. Drumul acesta este
simbolic pentru viitorul ei de slugă în casa bărbatului. În
jurul cobiliţei se încinge o horă, una singură, care se învîrte
de trei ori. Vedrele sînt pline şi semnifică faptul că femeia
va duce greul în căsnicie. Ajunsă la noua locuinţă, mireasa
e întîmpinată de soacră, care îi dă să mănînce pîine cu sare.
Invariabil, fata începe să plîngă, iar lăutarii cîntă: Taci,
mireasă, nu mai plînge,/ Că la mă-ta mi te-oi duce,/ Ori atunci,
ori nici atunci/ Cînd o face plopul nuci…(191,I). Spre seară, se
porneşte adevărata horă, care se transformă în scurt timp
în alai pentru însurăţeii pregătiţi să semneze actele la
primărie şi să se cunune în faţa lui Dumnezeu. Cînd hora
este în toi, cîteodată se întîmplă să vină ţiganii cu urşii.
Animalele imită dansul oamenilor, apoi merg cu o căciulă
între labe pe la fiecare ca să-şi ia răsplata. Dacă suma
strînsă este generoasă, şeful ursarilor o pune pe ursoaica
bătrînă să facă pe mireasa: Ursoaica se urcă în patul miresei
dintr-o săritură. Îi cîntă Dudău cîntece de mireasă. Se face
ursoaica ghem în pat. Îşi strînge picioarele din urmă. Îşi acoperă
faţa cu labele. E ruşinoasă tare […] Se întinde Didina. Mormăie.
Se întoarce cu pîntecul în sus, îşi arată pîntecul cu păr roş, ţîţele
bătrîne, uscate, negre. Se gudură, tremură toată… Iar îşi astupă
faţa cu labele. Mormăie încet. Se strecoară jos, cu botul atingînd
pămîntul (193,I). Ritualul acesta are menirea de a
binecuvînta culcuşul, de a face ca viitorii copii să fie
frumoşi şi sănătoşi. După ospăţ urmează ceasul darurilor:
naşii primesc cămăşi şi ştergare din borangic cu flori mari,
roşii, apoi pun pe un taler darul în bani, pildă urmată şi
de meseni. Nunta nu s-a încheiat însă. Mireasa este supusă
„probei cămăşii” (despre care am vorbit anterior), iar
înainte de a se lumina de ziuă, două femei şi doi bărbaţi
pornesc cu lăutari la socrii mici, ducînd vestea că mireasa
a fost găsită fată mare. Vestitorii sînt cinstiţi şi prind două
găini albe, le boiesc cu roşu şi se întorc chiuind, cu
hărmălaie, la casa ginerelui. De aici pleacă din nou la socrii
mici, de data aceasta însoţiţi de mire şi de mireasă, de naşi
şi de fratele de mînă, la o altă repriză de petrecere cu masă
mare şi lăutari, într-o abundenţă de bucate în totală
contradicţie cu imaginea creată la începutul romanului.
Petrecerea continuă, ca în poveşti, trei zile şi trei nopţi,
pînă marţi dimineaţa, cînd mireasa duce trei plocoane: unul
în casa din care a plecat, altul la naş, ambele pentru iertăciune,
iar pe cel de-al treilea fratelui de mînă, pentru osteneala
prilejuită de nuntă (195,I).
Obiceiurile referitoare la celelalte evenimente majore
din viaţa omului, naşterea şi înmormîntarea, nu
beneficiază de aceeaşi atenţie acordată de Zaharia Stancu
nunţii, iar pomenile de după moarte sînt descrise şi mai
lapidar. În schimb, sînt adunate alte obiceiuri, de origine
arhaică, printre ele aflîndu-se binecuvîntarea de la urşi,
datul în tivic şi paparudele.
Scenele de violenţă deşănţată sînt descrise cu
voluptate: în seara lăsatului de sec, flăcăii satului prind
cîinii, le leagă o tinichea de coadă şi-i bodogănesc cu ciomagul,
ceea ce înseamnă că i-au dat în tivic. Cîinele nedat în tivic în
ziua de Sfîntul Toader s-ar putea să şi turbeze în timpul anului,
astfel că nici unul nu scapă nebătut (183, I).
Pe timp de secetă, vătraşii îşi aşază la marginea satului
şatra. Paparudele sînt ţigănci, copilandre goale puşcă, ce
poartă cununi de bozii pe cap şi-n jurul şoldurilor. Îşi
încep jocul bătînd din palme, săltînd de parcă ar fi apucate
de iele, cîntînd într-un glas cu un ţăran bătrîn: Paparudă,
rudă, / Vino de te udă. / Ca să cadă ploile, / Cu găleţile, /
Paparudele; / Să dea porumburile / Cît gardurile, / Paparudele;
/ Să crească spicele / Cît vrăbile, / Paparudele; / Să sporească
grînele, / Să umple pătulele / Paparudele; / Să pornească ploile,
/ Paparudele… (115, I).
Ţigăncile, arămii, goale, se astîmpără numai cînd jocul
lor este stins cu o căldare de apă.
Tot ţiganii sînt aceia care, de Rusalii, merg din sat în
sat cu căluşul, ritual care, de altfel, este tradiţional
românesc. Zaharia Stancu produce astfel, probabil fără
intenţie, o denaturare a acestui rit, mai ales că prin alte
părţi (spune Amos, angajat pe moşia lui Arghir) în jocul
căluşarilor intră nu ţiganii, ci flăcăii cei mai mîndri […] ătiţi
ca de nuntă (298, II). Descrierea căluşului este făcută
cinematografic, cu obsesia detaliului: Au îmbrăcat ţiganii
tot ce au avut mai prost în corturile lor, au luat o prăjină lungă
şi în vîrful ei au agăţat o fîşie roşie, mare, de pînză. Prăjina au
înfăşurat-o în bucăţi de pelin. Au mers, alai lung, gălăgios, la
malul Dunării […] în sîmbăta Rusaliilor. Mutul şi căluşarii
s-au jurat, şi jurămîntul a fost făcut pe duhul şi coarnele
necuratului, că timp de o săptămînă, cît va ţine căluşul, el n-o
să scoată nici un cuvînt din gură, orice s-ar întîmpla. Ceilalţi
ţigani au jurat şi ei, tot pe duhul şi pe coarnele diavolului, că se
vor supune orbeşte mutului, orice le-ar face mutul, şi că nu-i vor
purta nici o pică nici cît va ţine căluşul, nici după ce căluşul va
fi spart, pentru loviturile primite de la el. Jurămîntul s-a rostit
cu mîna pe steagul înfăşurat în pelin. Căluşarii şi-au aninat la
brîu buchete de pelin, şi-au înfipt fire de pelin la pălărie, în sîn
şi-au băgat pelin… Nu vă miraţi… Cine nu poartă pelin la el
în săptămîna Rusaliilor, poate să fie luat în căluş, poate să
rămînă cantaur. Mutului i s-a lipit de obraz o barbă de cîlţi.
Peste mustaţa lui stufoasă i s-au lipit mustăţi de cînepă, mai
stufoase, şi i s-a dat în mînă o sabie de lemn, vopsită în roşu; în
faţă i s-a pus un şorţ muieresc… Căluşul are lăutari – un ţigan
cu dibla, alt ţigan cu cobza […]. În timpul jocului mutul face
semne căluşarilor să-ntindă pod. Se aşază în patru labe, unul
lîngă altul, căluşarii. Mutul veghează ca alinierea să fie bună..
E mulţumit mutul şi înalţă, ca un voievod înainte de a intra cu
armata în ţara duşmană, sabia în sus. Se pregăteşte să treacă
podul la vrăjmaş. Dar iată că alt căluşar îi face festa; iese cu
capul dincolo de rînd; mutul îl bate pînă-l face să-şi reia locul.
Din nou mutul vrea să treacă podul. Căluşarul de la mijloc se
culcă pe burtă. A venit apa mare, a rupt podul. Mutul se chinuie
cu sabia; dacă loviturile nu-i ajung, le înteţeşte. Căluşarii, în
sfîrşit, rămîn nemişcaţi. Acum podul e bun. Mutul se urcă pe
pod şi încearcă să-l treacă. A trecut peste unul, peste doi, peste
trei, peste cinci căluşari. La al şaselea, podul se rupe, mutul se
rostogoleşte de-a berbeleacul în ţărînă. Căluşarii sar fripţi.
Lautarii care au privit tot timpul cu ochii sticloşi dau drumul
cîntecului – în iureş nebun porneşte cîntecul. Proptiţi în
ciomege, căluşarii joacă, le scapără picioarele. Rîuri de năduşeală
curg de pe trupurile lor. La opinci şi la genunchi, căluşarii şi-au
legat clopoţei. Jocul e zornăit. Mai abitir decît toţi joacă mutul…
Un căluşar se desprinde din rînduri, se urcă într-un copac.
Mutul bagă de seamă, opreşte căluşul, se duce să-l aducă pe
fugar în rînduri. Se urcă în copac după căluşar. Acela se urcă şi
mai sus. Mutul după el. Loviturile de sabie curg droaie.
Căluşarul sare jos. Sare şi mutul. Jocul reîncepe. Acum căluşarii
joacă mai domol, mutul nu mai are nici o grijă, lăutarii cîntă.
Mutul se apropie de mulţime. Pe unii oameni îi loveşte cu sabia,
să facă cercul de joc pentru căluşari mai larg. Pe femei le
împunge în fuste[…]. În ultima zi din săptămîna Rusaliilor,
după scăpătatul soarelui, căluşarii s-au dus pe malul apei, acolo
unde au făcut jurămîntul, cînd au pornit căluşul. Frîng steagul
şi-l aruncă pe apă. Sabia mutului e şi ea aruncată, după steag, pe
apă. Mutul îşi rupe barba falsă, mustăţile false, le aruncă după
sabie. Jurămîntul a fost ţinut, căluşul s-a spart. (296-298, II)
Acest joc este catalogat de Amos drept un caraghioslîc plin
de măscări, care vine de la turci.
Dintre toate dansurile populare, hora este descrisă cu
exces de lirism, poate pentru că se potrivea mai bine cu
structura intimă a lui Zaharia Stancu. Cîntecele, horele,
proverbele, ghicitorile şi basmele vin din vremuri străvechi
şi au fost născocite de oameni în momentele lor de restrişte
sau nostalgie, de obidă şi împilare, batjocură şi suferinţă (299,
II). Din sufletul poporului chinuit, dar plin de speranţă într-o
vreme mai bună, s-au iscat melodiile acestea largi, generoase, în
ritmul cărora şi acum, peste veacuri şi veacuri, românii leagă
hore întinse pe care le joacă făloşi, cu paşi mari, cu fruntea sus,
de parcă întreaga lume ar fi a lor, numai a lor, hore de stăpîni ai
pămînturilor şi ai pădurilor, ai apelor şi ai zăvoaielor, ai
plaiurilor şi ai munţilor şi ai văzduhurilor, hore de oameni
slobozi şi fericiţi.[…]Unele hore se desfac şi se leagănă mîndre,
pline de frumuseţe, liniştite ca apele mari care curg printre
maluri mărunte, domol-domol, altele repezi, zvelte, bătute totuşi
vijelios pe loc (299,II). Altele sînt hore în care se vede măreţia
şi încrederea poporului în biruinţă şi în fericire şi sînt hore în
care se arată lupta împotriva apăsării (300, II). Cît de
propagandistic sună această idealizare a horei, care dă mai
mult senzaţia unui dans tribal indian împotriva forţelor
răului (filmat în studiourile cinematografice DEFA Berlin)!
Farmece şi leacuri
Memoria lui Darie a adunat leacuri băbeşti şi farmece
prelucrate artistic de scritorul de mai tîrziu. Puterea
magică a cuvîntului e întrebuinţată la descîntece, unele
doar compilaţii, altele pure invenţii: Plecai pe cale, pe cărare,
/ Mă-ntîlnii c-o fată mare, / Fata mare cu o tiugă la spinare, /
În tiugă-o barabulă… / – Unde te duci, fată mare? / – Spre
soare-răsare, / Să arunc boala băiatului / În pustiu, / Unde
nu se află ţipenie de om viu. / Să rămînă băiatul curat, / luminat,
/ Ca steaua din cer, / Ca roua din cîmp, / Ca poalele Maicii
Precista. (42, II).
Blestemele, majoritatea inventate sau prelucrate, nu au
nici forţa, nici savoarea blestemelor argheziene.
Destinatari sînt îndeobşte boierii (vede-i-aş în pămînt cu
iarbă pe piept – 52,I), ajutoarele lor (arde-l-ar focul să-l ardă!
– 107,I) sau acriturile satului, cărora li se prezice ruina: o să
vie sărăcia peste ei; o să-i apuce calicia în haine domneşti (43,I).
Potrivit mentalităţii rurale, multe boli ori beteşuguri îşi
află rădăcina în blesteme. Fiindcă i s-a tot spus usca-ţi-s-ar
picioarele, (96,II), Darie devine din Dinţosul, Şchiopul, ceea
ce-l împiedică să urmeze şcoala de ofiţeri.
În ceea ce priveşte leacurile, există o sumedenie, pentru
toate vîrstele şi pentru toate bolile. Dacă este vorba de
friguri, medicina le tratează cu chinină; cum desculţii n-au
bani de aşa ceva, se apelează la zeamă de salcie şi la
pansamente cu frunze de sunătoare care ard pielea. Năjitul
constă în umflarea gingiilor; sub umflătură răsar bube
mici, cît măciulia chibritului, cu vîrful alb, care se sparg,
făcînd loc altora. Această boală se tratează cu un descîntec
şi clătirea gurii cu leşie de dimineaţa pînă seara tîrziu.
Vraciul Năbădae, considerînd că peste Darie au dat
ielele şi de aceea are piciorul beteag, le spune părinţilor săi
că trebuie să toarne în tipar un picioruş de argint, pe care
să-l atîrne apoi în biserică, la icoana Maicii Domnului.
Dacă nu se ştie de ce boală suferă o anumită persoană,
i se ghiceşte în plumb. Nimeni nu se bazează prea mult pe
vrăjile Dioaicăi, dar, cînd dau de necaz, oamenii sînt
capabili să creadă în orice. Astfel, ţîrcovnicul Florea Floacă
e convins că prin farmece îl poate omorî pe Gică Stănescu
pentru a-i lua postul de notar; în urma apelului la
vrăjitoare, sfinţii din biserică rămîn fără ochi.
Dacă o fată nu s-a măritat la timp şi nici nu are peţitori,
Dioaica e cea care pregăteşte farmece. Dacă un bărbat
însurat îşi neglijează familia, tot Dioaica dezleagă
descîntecul de urît pe care l-au făcut duşmancele, iar dacă
un flăcău este ignorat de cea pe care o iubeşte, face baba de
dragoste (45,II).

Distribuie: