Fărădelegea lui Călin – Cazul civil
Mă zbat uneori zadarnic, luptele cu morile de cuvinte….
Când să zici că stă intransigentă legea în fața celor cărora li se adresează, se blegește și-o sucește ca la… Giurgiu. Unde latră câinii degeaba. Dacă speram la un caz aparte în Art. 2506, iată-mă la Art. 2507 pus în situația să accept că prescripția este un joc al renunțărilor stricteții licite. Să se împlinească ea prescripția (până la ea nu; este și aici o întrebare care schimbă regulile) și se poate renunța la aceasta. În privința termenului scurs pentru prescripție, să nu uităm totuși că înseamnă după ceva și, cum ar fi normal, pentru totdeauna. Încât „… prescripția începută și neîmplinită.” se referă probabil la renunțare, în termeni matematici, în intervalul (0,+ infinit).
Că trebuia să li se pună un nume prescripțiilor, nimic de obiectat. Tacitul însă înseamnă în general cam fără acțiune, curg lucrurile de la sine. De aceea stipularea Al. 2 despre caracterul neîndoielnic și manifestările neechivoce ca atribuiri tacitului nu se prea potrivesc. Neexprimarea formală, dexul o spune clar, induce în sine o stare de neclaritate, fie cât de mică și de nivel mental. Nu poți determina cu certitudine de ce nu există acțiunea. Și sunt destule cazuri în care după un astfel de accept nemulțumirile s-au manifestat fățiș. În lipsa de acțiune se ascunde mereu ceva. Deci. Renunțarea la prescripție este (niciun „poate fi”) expresă sau tacită. (Art. 2508)
Sunt destule de pus sub lupa analizei la Art. 2509. În primul rând ce înseamnă cele două capacități și cui sunt atribuibile: de a înstrăina sau a se obliga. Apoi, dacă sunt încadrate la renunțarea la prescripție, cel puțin în cazul înstrăinării, dacă acesta era obiectivul sau parte din obiectivul fostei obligații, cum s-a constituit o astfel de obligație? Cealaltă parte, despre „a se obliga”, mă trimite la persoanele fără capacitate sau cu ea redusă pentru a executa orice sau anumite obligații, pe care nu le privește nici execuția, nici impunerea execuției, cu atât mai puțin răspunderea acesteia. Există un înlocuitor.
Infinitele căi de îndreptare legală…. Odată cu renunțarea la prescripție, intră în vigoare una „… de același fel.”. Ori prin renunțarea la „…. beneficiul termenului scurs până la acea dată…” se aplică regulile de întrerupere de prescripție, fiindcă s-a recunoscut dreptul. Cam echivocă…. (Art. 2510)
O mică divagație…. Echivocă, mai curând de domeniul lui „vorbim despre același lucru, dar nu recunoaștem celuilalt același sens al discuției”, tot pentru o chestiune deja fixată legal. La început, oricând după nașterea lui, dreptul, oricare, exista și există, recunoașterea sa având loc prin însăși constituirea lui.
Ce-o căuta „își” între renunțare și produce? Renunțarea este o acțiune, nu are o sine, încât ea doar „… produce efecte numai în privința celui care a făcut-o.”. Și de ce nu îi este atribuită în textul Art. 2511 prescripția, ci numai în titlu? Finalmente… invocarea acestei renunțări. Nu împotriva codebitorilor solidari, nu contra fideiusorilor sau a unei obligații indivizibile. De bună seamă vagi precizări. Aș fi fost curios despre motivele alegerii acestora.
Cu Dumnezeu înainte sau înapoi, opunerea prescripției este apanajul celui căruia i se adresează. Culmea ar fi fost să beneficieze altul. Deși nu produce „… vreun titlu contrar…”. El sau reprezentantul său fiind „acționarii”. Dar, prescripția nu se aplică din oficiu, mai ales de către organele competente și cu jurisdicție. Chestiune care vizează inclusiv alte organe ale statului și UAT-urile (deseori, întâlnind sigla, acronimul, m-am întrebat ce reprezintă; într-un final am aflat). (Art. 2512)
