Spații culturale nr. 3 (7)

Poezie din lumea persană veche

Daqīqī

(Abū Mansūr Muhammad ibn Ahmad Daqīqī)-
(935/942-976/980)

Se ştiu puţine despre viaţa lui. Abū Mansūr
Muhammad ibn Ahmad Daqīqī Tusi (935/ 942 – 976/
980), cunoscut ca Daqīqī (întâlnit şi în formele: Dakiki,
Daghighi), a fost un poet de factură zoroastriană. Se crede
că ar fi de loc din Tus (sau Toos, Tous; oraş străvechi din
provincia Khorasan, aproape distrus de oştile lui Genghis
Han în 1220; se spune că aici ar fi murit califul Harun al-
Rashid; aici s-au născut multe personaje importante,
dintre care: Firdousi, Asadi Tusi, Nizam al-Mulk, Al-
Ghazali, Nasir al-Din al-Tusi ş.a.) sau Balkh (străvechiul
Bactra, locul unde se spune că s-a născut Zarathustra), azi
în Afghanistan. După ce a scris peste 100 de pagini
despre crezul lui Zarathustra a fost ucis (după unii, de
un sclav al său, turc).
Cuplete ale lui au fost incluse de Firdousi în Shah Name
(opiniile diferă: după unii câteva, după alţii cam 1000,
poate chiar mai multe).
Cuvântul „daqiq” are două înţelesuri în arabă: „făină”
(daqiqi ar putea fi negustor de făină), sau „precis, exact”
– probabil de aici ar putea veni acest pseudonim, dată
fiind şi scrupulozitatea cu care poetul verifica acurateţea
sensurilor/ limbajului poemelor sale.
După Ahmad Tamīndārī (A History of Persian
Literature. Schools, styles and literary Genres, The Center
for International-Cultural Studies, Tehran, Alhoda
International Publishers, Iran, 2002), în poezia lui
întâlnim vechi idei iraniene, un filon epic, dar a acordat
atenţie şi panegiricelor. Avea înclinaţie pentru lirism şi
gazel. Tamīndārī consideră că din punct de vedere al
calităţii literare nu folosea instrumentele retorice (uzuale
atunci), nu avea puterea expresivă pe care o avea
Firdousi, dar lirismul lui estompează din slăbiciunile
epicului. Iată două rubaiate atribuite lui Daqīqī:
*
Ochii tăi, în care se termină toate certurile lumii
Buzele tale rubinii, din care curge apa vieţii
Ele mi-au uscat atât de tare trupul încât
Într-un nor de colb prin el mătură ăst vânt
*
Din toate cele bune ori rele de pe lume
Doar patru lucruri lui Daqiqi îi sunt de ajuns
Buzele roşu-colorate, al harpei plâns
Crezul zoroastrian şi vinul roşu-sânge
(traducere şi prezentare: Marius Chelaru)
Marcel Mureşeanu, într-o toamnă, la Buzău

Maia Cristea-Vieru

Ursul de lanţ

Duminică, mai pe la prânz,
când multă lume dormita,
în chioşcuri, sub umbrare,
era adus de lanţ
într-o asurzitoare hărmălaie,
un urs bătrân.
Nu ştiu de unde apărea,
îl anunţau schelălăind,
lătrând şi mârâind,
din dosul porţii, câinii.
Ursarul oacheş
striga în gura mare
şi zornăia un taler
cu clopoţei de tinichea.
Sărmanul urs
se legăna în ritm
jucând în pas greoi
pe labele de dinapoi.
Aşa gătit cu funde
puteai să crezi că-i bucuros
că-l admirăm
dar ochii plictisiţi şi trişti
cereau parcă-ndurare.
Să fie liber printre brazi,
să mormăie cu poftă într-un zmeuriş
şi nicidecum lătrat de câini
şi de un lanţ târât
prin mahalale.
Un brâu de frunze
Se-aud bătăi din palme,
alai de voci când agitate,
când mai calme.
Copiii din vecini
cu apă udă
o mică tuciurie paparudă.
Nu s-o acopere, ci să ne-amuze,
pe corpul ne-mplinit şi gol
poartă un brâu de vrejuri
şi de frunze.
Invocă ploaia,
tremură,
joacă bolborosind ceva…
sau, poate cântă.
Pe cer un fulger s-a îndurat
şi-a desenat din linii frânte
un scurt zigzag,
ca-n diagramele de toamnă
şi norii din fântâni cereşti
cât de curând peste pământ
găleţi pline răstoarnă.
Pitoreşti
Din ani de mult trecuţi
ca-ntr-un cuplet de operete
aud şi văd
câteva graţioase siluete
ce cântă şi îşi răspund.
Curioase, negricioase feţe,
bolborosesc cuvinte ne-nţelese
şi-n cântece se-nvârt
cu rochiile-n zdrenţe,
născocesc ritmuri şi cadenţe.
Oprite-apoi să se-odihnească
vor să-ţi spoiască o tingire,
să-ţi facă vrăji pentru iubire
ori cu ghiocul
să-ţi spună soartă şi norocul.
Cărămidarii
Adeseori spre asfinţit
dădea năvală din brutării,
pe străzi, prin cartierele sărace
aburul cald al pâinii
iar din cuptor se-mprăştia
miros de pâine ce se coace
Se întorceau atunci din depărtări
cărămidarii.
Cu puradeii agăţaţi de gâtul lor, pirandele
cu bani strălucitori în păr
de grabă le ieşeau în cale
tărăgănând câte-un alint
cu glasul răguşit
şi tonuri coborâte guturale.
Din praf ţâşneau deodată
vreo câţiva ţânci
strigând că vine tata….
iar vocea lui se concentra într-un oftat
şi-o vagă întrebare
Ce-ai înfocato, de ce plângi?
ia, uite ce-ţi aduce, de prin Drăgaică, tata.
Tărâmul anilor frumoşi
Memoria se-ntoarce adeseori
cu cât mai urci
tot căutând cu mintea un liman,
mai regăseşti câte un Om,
poate e primul tău învăţător
Duceai cu tine-n clasă
în fiecare zi tăbliţa,
buretele curat şi un condei.
Se minunează cei de azi că noi
n-am folosit ca ei
ordinatorul.
La poarta şcolii, răbdător
aşteaptă covrigarul….
Pe umăr un şirag de împletiţimirosul
lor ne-nvăluie
În coş sunt cornuri mari cu mac,
alviţă şi corăbioare
Fugim în clasă, s-a sunat
şi pedagogele-s neiertătoare.

Aida Hancer

aceasta este criza în care m-a născut mama mea
voi veţi face glume veţi spune
că nu poţi să te naşti
tu poet într-o lume pe jumătate consumată
dar realitatea îşi cască gura
înspre chipul meu frumos şi-i vezi gingia roz
şi zâmbetul acela de sticlă murdară
realitatea priveşte prin geamurile universităţii
te conduce pe scări
îţi spune închină-te mie şi
nu vei fi lăsat să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră
dar tu întinzi mâna
aştepţi o schimbare
trădarea se dă în spectacol în zilele mele
aştepţi ca prietenii săi
să iasă ca şerpii când ai nevoie de ei
să meargă în urma ta şi să
iasă din gurile lor o larmă
care să acopere gălăgia gândurilor tale
tu mergi spre metrou
ei încă de la romană ştiu că
te vor trăda
că vor face un semn lupilor şi apoi
se vor ridica la cer
atunci tu singur
n-ai să mai poţi să te rogi
pentru aproapele tău
aproapele tău va fi lup şi va fi
în gura rănii tale
eu nu mai am timp să mă rog
culegătorii de rodii
ştiu mi-a fost sete şi apa a fost inventată acum
foarte mult timp
eu locuiesc aici între fascinaţia maşinii
şi culegătorii de rodii
priveşte mâinile mele
cum pot să crească din ele unghii
cum se poate ca nici un fir de sânge să nu caute aerul
şi totul să fie atât de armonios
totul să se sufoce în spatele pielii?
ştiu culegătorii vor spăla fructele
în cada mea
să las uşa deschisă
mi-a fost sete şi-am vrut să beau
cu toate organele
dar nimic nu se deschide în ascuns
nici măcar un por
nici măcar uşa atunci când e întuneric
şi gura ta gândeşte
la rodii
iată prada mea
cu sânge de rodie
iar eu îmi mestec opera
sârguincios
politicos
cafea cu rom
buzele supte ca nişte baloane
dezumflate creţe roşii
ochii tăi sunt ciudaţi
experimentăm plăcerea
de a-l citi pe jaques prevert
ceea ce vreau să-ţi spun este
că se lasă peste oraş noaptea cu aripi
puternice
înfipte ca nişte gâturi de argint oxidat
în porii lumii
şi că
zâmbetul îngăduitor e ca un deget uscat
apăsând pupila albastră a unui ochi larg deschis
ca să mă liniştesc mi-am apropiat scaunul de fereastră
sub fereastră se înşiră prosoapele
tuturor experienţelor noastre
buretele care păstrează mirosul pielii mele
ude fragmente de piele firme de cosmetice
urme de mohair
şi sare
cu alte cuvinte şi tu te împrăştii pe toate lucrurile tale
acesta este tremurul meu de seară
în faţa căruia nu spui nimic
noaptea îşi ascunde gura ei
roşie sub aripa dreaptă
se culcă şi ea
cu noi toţi până dimineaţă altfel
nu va mai exista
Psalm
Eu n-am linişte până când n-o să ţâşnească
Din tine lumina ca un smoc de vipere gata să îndure
Beau un icetea în cinstea ta
Glumesc cu prietenii de peste hotare
Că va veni şi ziua când împreună vom lucra la
castelul de nisip început
Când mama va fi strâns rufele
De pe sârmele noastre şi-ale vecinilor
Inima va bate la uşi insistent ca martorii lui iehova
Kafka se va pocăi Eu n-am linişte
până când ochii tăi mari nu vor pocni de-atâta floare
a conştiinţei dragostea mea
Beau un icetea în cinstea ta Glumesc
fără cale de-ntoarcere

marianei marin

dragă poetă,
disperarea mea s-a cuminţit şi-mi zâmbeşte
din cartea ta. de fapt eu dorm cu
singurul tău volum de poezii sub pernă
poate groaza să intre ca un hoţ printre principii
să devină
o spun cu mândrie
adevăratul motiv al morţii mele viitoare
dar tu nu ai avut altă grijă
decât scrisul şi manipularea
muşchilor faciali ai cititorului tău
ai făcut abstracţie de liberul arbitru
al fiecăruia şi ne-ai
făcut o lume de trişti de sinucigaşi
de apartamente ferecate
la etajul 10 aproape de soare
deschide-ţi inima abia acum
suntem sinceri cu tine
abia acum disperarea ta ne atinge ca mierea
ne linge cuminte pe frunte
indiferenţa ta e o bătaie din aripi
după ce tai capul găinii şi ea zboară
lăsând urme de sânge şi poftă
în gura tăietorului
ai fost ieşirea noastră de incendiu
dragă poetă
când liniştea atunci noi
abia acum după ce petrecerea
care nici asta n-a fost
se închide şi chelnerul moare
abia acum tac bărbaţii
şi mamele lor cu mai mare înflăcărare
plâng
că după legea lui Dumnezeu
ele cu rănile lor
nu mai întorc pe nimeni din drum
abia acum
se linişteşte pe stradă o luptă
abia acum iese luna
de după Ambianţa
şi pe uşa ei scrie
spaţiu de închiriat
abia acum ne înstrăinăm noi pe noi
şi alţii întreg cartierul nostru
fiindcă noi n-am muncit
făcut nimic
pentru ca locul pe care ne-am născut
să ne ţină ca un plămân
să ne ridice să ne coboare
să ne lase cu ochii în soare
abia acum
după ce morţile noastre nu mai sunt noi
şi nu mai dau de gândit
tac bărbaţii
şi îl vedem pe Dumnezeu în genunchi
pe o undă radio
aproape
acum tac bărbaţii când liniştea
a început
Scenia 18
la un moment dat se creează un gol în stomac
şi vrei să-l bagi acolo pe Dumnezeu
inevitabil chiar îl aduni din toate cotloanele casei tale
pentru că noi credem că
dragostea trece prin stomac
de undeva ţâşneşte o lumină foarte urbană
şi-atunci ca un robot desenat pe carton
îmi iau în serios rolul de maşină
de aur ziua diamant noaptea
şi mă apropii de tine
eu ce să fac
când nu am stomac când oasele mele
nu trosnesc cu zgomot
şi liniştea este bunul meu de preţ şi de schimb
în momente de glorie
şi tata a fost maşină şi mama
undeva în anii şaizeci ani când
regatul nostru familia noastră abia se întemeia
şi în mijlocul lui pe un covoraş
vizitatorii îşi ştergeau picioarele
de unde o lumină foarte urbană
se suprapune peste dragostea mea
care nu-i desigur o icoană sau altă
metodă de maltratare a libertăţii
gândirii mele
dragostea mea vorbeşte cu dragostea altora
despre vreme
la un moment dat se creează un gol în stomac
pe care dacă l-aş părăsi
mi-aş pierde numele
eu locuiesc aici
între fascinaţia maşinii şi Dumnezeu
Anyela
de ce ar vrea viaţa asta
să-mi joace o festă acum
când după 19 ani se răstoarnă lumina
şi-i văd scheletul iar carnea ei
mai mult atârnă decât coboară din os
direct în gura de leu
a hărmălaiei zilnice
fiindcă tu ştii că sora ta se înalţă
precum un zid de ispitire
între tine şi Dumnezeu
ea dansează deasupra minţii tale
ca 10 leproşi vindecaţi
nimic din carnea mea
nu e valabil
privesc cu ochii de popă
mişcarea damei
fac o rugăciune
vreau ca sora mea să trăiască
aşa
ca o nălucă pe-un turn
care zvâcneşte mărgele
de ce ar vrea viaţa asta
să intre în mine mai mult
decât i s-a dat
cu toată dragostea ei
cu lamă dublă
dacă sora mea
nu e o femeie simplă
sângerie
cineva mă loveşte
cineva îmi caută
ochiul
cu dalta

VALERIA MANTA TĂICUŢU

Erezie şi personalism

Într-o povestire care ironizează metehnele prozatorilor
din ultimele decenii, personajul, un profesor cu nume
obişnuit, cu existenţă banală şi conştient de linearitatea
acestei existenţe, visează să scrie o carte. Una prin care să
propună ceva nou, mai interesant decât „experimentele lui
Michel Butor cu persoana a doua” ori opurile laureaţilor
Nobel pentru literatură. Domnul George Panait are cultură,
gust şi un aparat critic bine pus la punct: „După părerea sa,
esenţial pentru o proză – schiţă, povestire, nuvelă, roman –
este ca în cuprinsul ei, în diegesis adică, să se întâmple ceva.
Teoria sa este că autorii de azi nu pot să scrie de prea
deştepţi. Ei se chinuiesc pe sute de pagini să demonstreze
ce vastă cultură au asimilat, cât de bine stăpânesc felurite
tehnici de scriere, că sunt la curent cu perspectivele, cu
intersectările vocilor – auctorială plus celelalte – şi alte
asemenea chestii sofisticate, încât se trezesc că pun punctul
final fără ca măcar un eveniment cât de cât notabil să se fi
desfăşurat” („Joi, 28 februarie”, p. 28). Radu Voinescu
adoptă în această povestire formula naratorului omniscient,
„cu microfon în capul personajului”, ştiind absolut tot ce ştie
acesta şi ceva pe deasupra, fiindcă profesorul de istoria
literaturii, în căutare de formule noi şi percutante, dornic să
scrie „O zi din viaţa lui George Panait” şi să revoluţioneze
proza, va rata cel mai serios subiect de roman: propria
moarte, care se va produce banal şi stupid.
Volumul „Erezii pioase” (Editura Emia, Deva, 2005),
surprinde prin modul cum îmbină naraţiunea pură cu
capcanele teoretice, fiecare povestire părând a fi scrisă în
palimpsest, atâta vreme cât, în stratul ei de adâncime, se
descifrează – nu întotdeauna cu uşurinţă – idei despre
proză, despre tehnicile narative, despre structura şi rolul
personajului etc.
În intenţia poetului, prozatorului şi criticului literar Radu
Voinescu, volumul de „Erezii” trebuia să marcheze nu numai
o schimbare de sens în proza românească, printr-o revoluţie
cuminte, de catifea, ci şi o cotitură în modul de abordare
critică a prozei. Sunt inserate în povestiri pasaje care amintesc
de refugiul în alexandrinism al scriitorilor români, de parada
de erudiţie, rafinament, de caracterul subtil şi uneori ezoteric
al artei noastre, dar şi de întoarcerile la clasicism şi
romantism, de aventura optzecistă, de postmodernism şi de
multe alte experienţe artistice autohtone sau universale. Cu
toate acestea, nu s-ar putea spune că autorul nostru este
solidar cu vreun –ism din cele înşirate. Dimpotrivă, el
încearcă să impună un nou –ism, respectiv „personalismul”
ca modalitate de a rezolva problemele de retorică, dar şi pe
cele privind statutul personajului, rolul lui în vectorizarea
discursului, relaţia cu naratorul / cu vocea auctorială etc.
Noul concept ar însemna, în mare, centrarea pe persoană, dar
nu pe ceea ce are ea unic, irepetabil, de excepţie, în măsură so
situeze în centrul universului. De altfel, Radu Voinescu a
precizat în câteva rânduri că antropocentrismul, aşa cum îl
înţeleg postmoderniştii, nu este în măsură să rezolve nimic
nici la nivelul discursului, nici în planul ontologic al
personajului. Totodată, este refuzată şi introducerea
personalismului în câmpul lexical al biografismului (de tip
optzecist), preferându-se o abordare ce poate fi rezumată
printr-o apoftegmă a medicilor: „nu există boli, ci bolnavi”.
Cu alte cuvinte, tipurile, tipologia, generalizările privind
condiţia umană, încercările de a introduce personajul într-o
schemă recognoscibilă, de a invoca genul proxim şi diferenţa
specifică sunt simple aventuri care nu duc nicăieri. Nu există
istorii care se repetă, nu există personaje de excepţie, eroii au
murit de mult, iar literatura actuală, pentru a supravieţui,
trebuie să accepte personalizarea ca formulă, altfel proza va
sfârşi prin a deveni ilizibilă, fără impact asupra cititorului
obişnuit, cel fără de care cărţile mor în rafturi.
Personajul din „Perfecţiunea” (unde se foloseşte acea
persoană a doua atât de dragă lui M. Butor), de exemplu,
trece printr-o criză existenţială. Pentru a-l înţelege, nu este
neapărată nevoie de empatie, (adică de raportarea
experienţei lui la experienţa ta umană), sau de comparatism
(raportarea scriiturii şi a personajului la altele similare),
pentru simplul motiv că nu aceasta contează. Cel care
construieşte discursul în povestire este o persoană, nu un
personaj, pentru că şi temele existenţiale sunt personalizate.
Persoana care narează întâmplări şocante (în fond avem dea
face cu relatarea unui pedofil) nu-şi abordează existenţa
din perspectivă morală ori religioasă. Pentru ea importantă
este perfecţiunea unei relaţii, modul în care poate fi demiurg
al propriului univers şi mai puţin contravenţiile, păcatul,
sancţiunea etc. Şi prima parte a volumului, dinadins
intitulată „Istorii profane”, abundă în astfel de situaţii / idei.
De remarcat povestirea „Floarea-soarelui”, unde plasarea în
spaţiul rural permite o sinestezie de tip modern: dragostea
maternă devine conştientă de sine prin raportarea (aproape
proustiană) la o imagine vizual-olfactivă, care va declanşa
întotdeauna fluxul memoriei involuntare. Povestirea
„Sacrificiul” face legătura cu cea de-a doua parte a
volumului, „Erezii pioase”, şi este interesantă pentru
imaginea holografică a persoanei. Eugenia Voivozeanu,
profesoara asasinată într-un târg de provincie, îşi parcurge
propriul traseu sacrificial, aşa cum, potrivit mitologiei
creştine, au făcut Iisus şi apostolii. De altfel, cel care va citi
„Y.H.W.H” va constata că Radu Voinescu îl transformă şi
pe Dumnezeu într-o persoană. Şi aceasta pentru că:
„Personalismul literar se face martorul eforturilor fiinţei
umane către perfecţiune, dar şi al condiţiei sale tragice, al
semnelor pe care cerul le oferă muritorilor, dar şi al muţeniei
şi indiferenţei sale. Pentru personalismul literar, Dumnezeu
însuşi, şi orice divinitate, devine personaj. Erezie? Poate. În
orice caz, pioasă” (p.169).

Distribuie: