Brigada diverse – Vern(e) Sa(m) – Gran(t) (A)lam
16 februarie 2024
Pierdeam ideea. Un cumul de fapte m-a repus pe harta ei. Un mecanism draconic căruia oricât i-aș căuta explicații științifice, se împotmolește într-o ridicare naivă de umeri. Ceartă cu directoarea, liniștea dinaintea furtunii fiziologice, starea de vertij de la pândă, răul efectiv, trimiterea în patul care nu mi-a mai văzut oscioarele la ore de după miezul nopții și nu mai târziu de geana dimineții, Raluca Faraon de la capul patului, buzna în paginile ei, ciocnirile de prețiozitatea criticii, inutilă și nefondată – s-ar mira chiar Dochia de transgresarea propriilor porniri poetice -, o neliniște care mă stăpânește încă de la primele mele lecturi, încă o pagină citită din altă transfigurare a slovei lui Vinicius, cu gândul la Bătăturescu, un gând către „câte pagini o avea?”, o ocheadă la cuprins, o descoperire de Mihai Marian, coleg de redacție la Literadura, varii păreri despre el (în minte), o primă pagină citită din „critica”-i adusă, mai potolită stilistic, o răsfoire cu mirare că i-a putut aloca șapte pagini (deși lui Dochia i-a făurit un „castel de/din iluzii”, două din trei cronici au doar cinci pagini), o mirare pentru două titluri (surprins de câteva incongruențe cu primele impresii ale provenienței câtorva cunoștințe ale lui, „beatnici” de-a binelea – nu știam cuvântul, a țâșnit singur și n-am fost prea departe de înțelesul propus -, dintr-un grup de năuci cu patalama, vindecabili prin terapie așa-zis poetică) ce depășesc „pudoarea” unui cititor cuminte, ba chiar și pe-al unora năzdrăvan de inteligenți, care pot remarca imediat aroganța scribului, taxând-o cu indiferență și ignorare totală. Și-aici legându-mă de o inventică a unui alt coleg de breaslă. Exagerată cu totul. Ca să închei planul determinării, dextrogir-ul (o licență fizică împrumutată de Marian poeziei) a pironit în minte brusc o întâmplare de ieri, nu neapărat faptică, ci metodologică. Tehnică. Vernisaj, o figură girată de dată recentă de câteva persoane cu luciditate critică întemeiată și recunoscută, un tip cu care am făcut cunoștință cât să fie complezența în sensul confirmărilor lexicale. Nici nu s-ar fi căzut altfel. Doi străini prinși în capcana (ideea de bază a Ralucă-i în descoaserea dedesubturilor dochiene) invitațiilor încrucișate, el de la Agir, eu de la Sorin Burlacu, el, pozițional, asigurându-mi ariergarda. Scepticismul meu. Un pic mai răsărit, destăinui, decât gloata…. În fine. Ziua de ieri, cu gânduri răzlețe, combătându-mă în sine pentru inerentul gând că la o astfel de manifestare nu se cade un „mai prejos de…”. Punându-mă pe mine într-o atare ipostază, am decis că indulgența se potrivește cel mai bine omului și momentului. Până la un punct, unde am fost contrariat că s-a ajuns la astfel de metode. Atunci și acum am declarat autorul, compozitorul, creatorul inexistent. De ce? Fiindcă a apelat la un altul pentru a-l ghida cum să scrie. Să exprime ce printr-o așa învățătură? Ce simte, ce percepe, ce visează, ce-și închipuie dincolo de realitate? Și mai mirat și imediat revoltat m-am simțit aflând cât a durat „ucenicia”. Șapte ani…. Când nu izbucnește din tine, „creația” nu va fi mai mult de un act interpretativ nereușit.
Așteptări puține de la o așa „umflată” competiție de tenis de pe la mândrul Cluj. Nu va fi niciodată de teapa celor consacrate…. La o primă și a doua, poate și a treia trecere în revistă a turneului, totdeauna nu mai mult de trei-patru secunde în goana după ceva cât de cât acceptabil la televizor, am avut impresia unei arene dincolo de obișnuit și dincolo de claustrare (revin la Raluca și la Dochia, „îmbătat” de o a doua idee pilon despre volum, „afară-înăuntru”, univers subteran…). Toată imaginea aceea de „grad șlem” (pronunție românească…) luată lungului de teren, înșelătoare, s-a dovedit, apucată de un „rândaș” din marginile extreme, o banală sală de sport.
