Spații culturale nr. 3 (6)
Inima nopţii spre ruptura
sufletului şi
Alexandru-Ovidiu Vintilă,
poetul de dincolo
de contemplare
Mi-a fost oarecum dificil, bineînţeles că apelez aici la
o retorică simplă, în a găsi un titlu potrivit, atât cu ceea ce
este poezia lui Alexandru – Ovidiu Vintilă din volumul
miezonoptice tradiţia rupturii, apărut la Editura Timpul,
Iaşi, 2008, cât şi cu ceea ce sunt eu, cel care scriu acum,
deoarece nu consider acţiunea mea doar o simplă datorie
de împlinit, ci, după lectura atentă de câteva ori a lucrării,
o adevărată autodemascare, pentru că poezia lui A.– O.
Vintilă mă obligă să mă uit cu mai multă atenţie la mine.
Aceasta este de fapt reacţia pe care o provoacă lectura
acestui obligatoriu volum de versuri, pentru oricine simte
altfel lumea ce înconjoară şi lumea ce iese din noi.
Volumul are două mari părţi, concretizate în cele trei
cuvinte miezonoptice tradiţia rupturii, expuse ca oasele
unui dinozaur poetic chiar pe prima copertă, asezonate
bogat cu scene din coşmarurile lui Bruegel. Cele două
părţi ce plutesc ca anticele cuvinte mene tekel fares, au
viaţa lor interioară, dar în acelaşi timp hrănesc alte
disjuncţii: miezonoptice, henada şi muta, aceasta din
urmă cuprinzând alte trimiteri: 1. culcat ca într-o ladă de
sticlă; 2. naşterea noii psaltiri; 3. o tragedie barbară; 4.biografie
consumată într-un spital de boli nervoase; 5. dezlănţuirea
instinctelor naturale; 6. viaţa într-o plenitudine exuberantă şi
7. ecoul din burckhardt. Din a doua parte, menţionez fugar
sânii ei muşcau din cămaşă erau vii, rilke, el era mort încă de
tânăr, încremenit în trupul meu, ispititor şi cald ca o pâine,
pământul tumefiat de umbră.
Gândul că există o unitate între cele patru icoane,
miezonoptice, henada, muta, tradiţia rupturii, a apărut
fără să vreau în mintea mea, am fost îndemnat să găsesc
unitatea şi continuitatea care există fără doar şi poate
între acestea, dar nu o continuitate de circumstanţă,
deoarece A.-O. Vintilă nu este un poet de circumstanţă ci
unul cu greutate ontologică. Nimic din ceea ce face nu
este întâmplător, nimic din ceea ce pare întâmplător nu
face altceva, decât să te urce pe o pistă aparent facilă,
pentru a te pomeni aproape de sfârşit cu o multitudine
de ochi, de urechi, de guri îndreptate spre tine şi tuturor
acestora trebuie să le oferi ceva, tu, cel care lecturezi şi
nu cel care te-a condus până acolo. Şi a oferi din
sensurile multiple ale poeziei lui A.-O. Vintilă este o
adevărată bucurie.
Ce face A.-O. Vintilă: în primul rând, reface un drum
al misterului, dintr-un mister al clipelor incerte, al tuturor
transformărilor posibile, printr-o multitudine de probe
iniţiatice, care au darul de a revela şi releva, începutul (o
pădure de animale domesticite / în desimea ei întunecată / … /
aşa de mai bine de-o zi până în miez de noapte), eşecurile,
pierderile personale (mi-ai întins un peşte / şi mi-ai spus
/ doamne domnule / în această / noapte / te vei întuneca
şi / vei dispărea), trecerile printre ceilalţi cu întregile
consecinţe ale protejării (cuvintele tale / miez dulce de fruct /
e carnea lor şi apă de băut disperarea), sau primejduirii lor,
lupta cu zilele ale sufletului, cu efemerul, cu moartea şi
instrumentele e (ca şi cum ar umbla pe străzi / sufletul meu
strâns / într-un buzunar / cu el se războiesc / faptele zilelor ale
semenilor / ale viermilor ce rod din bucata asta de carne – ) şi,
găsirea esenţei şi renaşterea de fiecare zi într-un timp
degradat având puterea de Golem a acceptării veşniciei
mântuirii şi a apocalipsei revenirii (încerc să plămădesc un
golem – martor / în chip de răspuns la vremea amiezei / când
rupţi de cordonul ombilical / poposim în faţa unei candele /
obosiţi / transfiguraţi / … / şi atunci ai vrea să ceri ajutorul
cuiva / de sus / în jos ne / naştem)) . Merge mai departe în
esenţele transcendent interioare şi coboară înălţându-se
în lumea tuturor fiinţelor raţionale, ale acelei henade
primordiale despre care scrie Evagrie din Pont în Tratatul
practic Gnosticul: “La început era henada, alcătuită din toate
fiinţele raţionale (hoi logikoi). Aceste fiinţe – egale între ele, altfel
spus, avînd acelaşi „statut ontologic“ – au fost create (prima
creaţie) în scopul con templării Unităţii, Monadă şi Treime
(non-numerică) în acelaşi timp. Din neglijenţă, intelectele şi-au
întors faţa de la Unitate şi au intrat sub stăpînirea „mişcării“
(kinesis)”. A.-O. Vintilă continuă drumul început, dar de
data aceasta în universul său de dincolo de el şi surprinde
într-o matură introspecţie poetică, resorturile intime ale
contemplării discontinuităţii (o contemplam aşa cum era /
înfăşurată în pielea mea unde lătrau privighetori / călăuze ale
secetei scurse pe asfaltul încins), dorinţa-eroare a retragerii
din contemplare, dorinţa-eroare de cunoaştere (în femurul
meu o visam dăruindu-mi şuviţe / din părul ei descântat mă şi
vedeam la waterloo / despicat în dreptul frunţii cu capul întors
pe dos / spre capătul corpului unde mă ţin în braţe cu sângele /
răvăşit foşgăiam lăsându-mă în voia înfrângerii), tristeţea
despărţirii de contemplare şi a asumării mişcării, iar în
final anticiparea morţii (îţi era frică de viaţa ta / viaţa ta e o
cârpă pe care / o strângeai în buzunarele / de la cămaşă la piept
/ în dreptul inimii / Henada curgea spre marile ape / le ghicea
locul de odihnă / aluneca liniştit spre / o imensitate mută)
pentru că henadele au acest destin, acela al transformării
în suflete, unele căzând mai jos altele mai sus. Şi e absolut
firească această concluzie a lui A.-O. Vintilă legată de frica
henadei de viaţă, curgerea henadei, curgerea timpului
ei rămânând doar visul sufletului. Sufletul trebuie să-şi
împlinească acea chemare implicită a morţii, de aceea
muţenia este starea de fapt a acestuia, stabilirea ca titlu,
Muta, a ciclului de şapte poeme care îi aparţin, fiind
absolut necesară. Sufletul, despărţit de contemplarea
primordială, la fel ca în lumea ideilor lui Platon, nu poate
vorbi decât în sensul efemer, ceea ce este semnul implicit
al muţeniei esenţiale. Sufletul suportă privirea care
înlocuieşte ceea ce este absolut cu ceea ce este efemer
(mi-era sete şi lacrimile au încetat / să-mi mai curgă m-am
ascuns în adâncul ochilor / dilataţi pe creier), suportă acea
moarte permanentă a viilor între vii (îi simţeam trupul /
pasiv ca o litanie. de prisos totul / eram îngropaţi vii. printre
vii), are sentimentul acut al pierderii timpului, al orbirii
odată cu ieşirea la lumină – care nu este lumina
contemplării ci a senzaţiei – (văd orbi bâjbâind la lumina
unei candele / unii nu au / nici măcar bastoane), suportă
durerea zilei, deşertăciunii gropii (la groapă în mătăsuri /
decupată de pe / fereastra palimpsest), adevărul că puterea
nu este totuna cu puritatea şi frumuseţea ( nu e ochiul
leului trup de virgină / nici fenomen din negura altuia),
1.culcat ca într-o raclă de sticlă. El se chinuieşte în urma
acelei schimbări la faţă a zămislirii celuilalt (născuta / cum
văzu lumina zilei / îşi aruncă blestemul crescu în preajma
mamei / singura ei raţiune era), încearcă să-şi găsească
singur drumul către începuturi şi acceptă cu bucurie
presimţirea morţii care poate să fie calea spre revenire.
Doar uitarea însă face posibilă a doua psaltire, aceea în
care Omul apare stăpân al sufletului, iar aici A.-O.
Vintilă, introduce spaţiul tradiţional al rupturii. În acest
spaţiu henada se uită cu desăvârşire, până la anamneza
finală, iar tot ceea ce este puternic uman îşi ia o revanşă
şi ea efemeră, dar cât de necesară. Acum e vremea sânilor
vii ce muşcă prin cămaşă (sânii ei muşcau din cămaşă erau
vii), este timpul devorării simbolurilor, al germinaţiei
amintirilor despre cei care au fost cândva, al strigătului ce
îngemănează şi sânii şi germinaţia şi blasfemia şi
împărtăşania şi femeia. Timpul acesta este în egală
măsură al poeziei (Rilcke), al părinţilor trăitori pe esenţe
(părinţii noştri tăceau mult), al tinerilor uitând că sunt tineri
şi trăind ca bătrânii, mai puţin, mult mai puţin înţelepţi
însă (el era mort încă de tânăr), al zborului cărnii în umbră
(carnea cuvintelor îşi desfăcea aripile). Chiar şi în această
stare de stază umană aparent difuză, sufletul, henada
iniţială începe să se rupă de prezentul încremenirii
(încremenit în trupul meu) şi, alternând ispita poemului
cald cu adâncimea mormântului în mormânt, al rostului
vieţii (ţi se citeşte rostul în palmă, linia vieţii), cu tumefierea
pământului (pământul tumefiat de umbră), cu albul
calciului uman în groapa comună (amprente de calciu într-o
groapă comună) şi roşul sângelui (amirosea a sânge), îşi
redescoperă singurătatea (singurătatea îşi extinde nimicul)
ceea ce permite rememorarea (anamneză într-o amiază),
ceea ce anunţă regăsirea dincolo de suflet a henadei cu
ea însăşi în contemplarea Unicităţii.
Putem spune cu deplină îndreptăţire că A.-O. Vintilă
a regăsit acea henadă, nu numai a contemplării poetice
ci şi a oscilaţiei bine controlate a materiei poetice, dinspre
şi înspre noi.
TRADUCERI
Mari Poeţi ai Iubirii
Începând cu numărul 3, maestrul Radu Cârneci va
susţine aici rubrica Mari Poeţi ai Iubirii, din antologia cu
acelaşi titlu, în pregătire la Editura Minerva –
„Megapres”. Deschidem aceste pagini cu marele înnoitor
Edgar-Allan Poe, de la a cărui naştere se împlinesc, iată,
200 de ani. Ilustraţia antologiei va fi semnată de
graficianul Nic. Hilohi (red.)
Edgar Allan POE
Edgar-Allan POE s-a născut la Boston, în 1809.
părinţii, actori ambulanţi care au murit de ftizie. A fost
crescut şi educat de un negustor. Studii în Anglia şi
America (liceul la Richmond, universitatea – neterminată
– la Charslottesville şi Virginia). Fire ciudată, imaginaţie
extraordinară, fantast-macabră. Viaţă dezordonată,
extravagantă, subminată de alcoolism şi mizerie.
Fascinaţia morţii şi a purităţii. Se stinge în 1849, în urma
unui atac de delirium tremens. Opera sa de calitate
artistică excepţională, sinteză a unor tendinţe
contradictorii, a spiritului critic şi evazionismului. Atât
poeziile, cât şi „povestirile extraordinare“ au deschis
drum în literatura modernă simbolismului şi
suprarealismului. Geniu sumbru şi nefericit, având
asemănare cu marele Baudelaire, care l-a şi tradus
excepţional.
E.A. POE (1809-1849)
CORBUL
Cândva, într-un adânc de noapte, stând peste
înnegrite şoapte
Din prăfuite cărţi străvechi, cu înţeles tulburător,
Cum somnu-mi pătrundea în gând, deodat’-am auzit
bătând,
Abia de-am auzit bătând la uşa-nchisă din pridvor.
Mi-am zis: „E, poate,-un călător la uşa-nchisă din
pridvor.
Desigur, doar un călător.“
Nu! n-am să uit acel târziu! Era-n decembrie, pustiu,
Iar jarul din cămin scădea scăzând lucirile-n covor.
Tânjeam spre zori, spre-al zilei drum, supus tristeţii
ca şi-acum
Citind în cărţile de fum şi retrăind-o pe Lenore,
Minunea fără-asemănare, ce îngerii îi spun Lenore
În cer răpita mea Lenore.
Perdelele-n mătase grea – iar purpuriul lor foşnea –
Mă-nfiorau ca-ntr-un mister de suflet ameninţător
Şi, inima a-mi domoli, îmi tot spuneam că: „Poate fi
Vrun călător ce ar dori să-i fiu cumva găzduitor;
Da, rătăcit în miez de noapte, dorind a-i fi găzduitor
E doar atât: un călător“.
O clipă n-am mai aşteptat şi-n mare zor am cutezat: „Hei,
domnule, ori doamnă, – am zis –, iertaţi-mă topit de dor
Gândeam la ea ca un proscris şi, picotind, nu v-am
deschis,
Dar aţi bătut uşor, ca-n vis, la uşa-nchisă din pridvor.“
Şi-am tras zăvorul ruginit, scrutând adâncul din
pridvor:
Beznă! dar nici un călător.
În prag, o vreme, am rămas, fără vedere, fără glas,
Sperând, visări am înălţat cum n-a-ndrăznit vrun
muritor;
Ca un mormânt tăcerea sta şi-ntreg pământul tot aşa,
Ci, numai un cuvânt vibra gândit: cuvântul sfânt,
Lenore,
Ce-l murmurai, şi-ntr-un ecou se-ntoarse şoapta mea:
Lenore!
Fu, doar, ecoul călător?!
Când înlăuntru-am revenit, de dor şi temeri mistuit,
Din nou am auzit bătând! acum bătând cutezător:
„Ceva se-ntâmplă – mi-am zis – poate e vrun canat
ce lemnu-şi bate!?
Ah, toate astea sunt ciudate şi-mi sapă-n sânge-adânc
fior,
Vreau taina asta s-o dezleg, să scap de-acest nebun fior,
Poate-i doar vântul călător!“
Fereastra, larg, o am deschis! şi, ca într-un fantastic vis,
Pătrunse-un corb bătrân, venind din vremi adânci,
în straniu zbor
Şi, ca un rege sau regină, purtându-şi neagra lui lumină,
Sus, lângă uşă, sub lumină, se aşază cutezător
Pe bustul zeei Pallas şi mă sfredelea cutezător,
El, tenebrosul călător.
Priveam la el: era urât şi grav, şi mă simţii că râd:
Sta plin de ifos, nemişcat, voindu-se dominator.
I-am zis: „Deşi ţi-e creasta cheală, totuşi pătruns-ai
cu-ndrăzneală,
Corb insolent, trufie goală, trimis al Nopţii sfidător.
Ci, care-i princiarul nume ce-ţi dete Iadul sfidător?!
Răspunse Corbul: „Nevermore”.
Mult mă uimi rostirea clară la acea pasăre barbară,
Chiar dacă nu părea decât un geamăt ameninţător;
Fiindcă, s-ar putea susţine că s-a văzut – de către cine?
O pasăre-fantasmă, cine, ca piază-rea lângă uşcior,
Pe al zeiţei bust, acolo, Corb hâd pe bust lângă uşcior,
Spunându-şi, singur, „Nevermore“?
Da, singur şi fără de gând, în cioc o vorbă doar având,
Iar altceva ne-mai-simţind în cugetu-i croncănitor;
Tăceam, tăcea precum o stană, fără-a mişca măcar o pană,
Şi-atunci mi-am zis în şoaptă vană: „Alţi prieteni, ieri,
plecară-n zbor,
În zori şi el se va cam duce precum speranţele, în zbor”.
Dar Corbul zise: „Nevermore”.
Rămas-am, sincer, interzis de un răspuns aşa precis,
Şi m-am gândit: „Acest cuvânt e moştenirea-i, aspru dor
De la vrun peregrin bătrân supus destinului hapsân,
Care l-a biciuit păgân cu-acest refren sfâşietor,
Speranţelor un bocet, doar, acest refren sfâşietor,
Nefericitul „Nevermore”.
Dar, fiindcă fiara-păsărească îmi făcea ochiul
să zâmbească,
Mi-am tras fotoliu’-n faţa uşii, spre chipu-i ameninţător
Şi, sprijinit în catifele, legam simţirile-ntre ele,
Imaginându-mi şi-alte rele, pe care Corbul cobitor,
Această pasăre fatală, mi le va spune cobitor
Cu vorba-soartă „Nevermore“.
Voiam asemeni desluşiri fără să-i fac destăinuiri
Acestui, fără suflet, Corb, care, cu ochiul scrutător,
Mă răscolea profund şi, încă, privirea-mi – de dureri
adâncă–
Mi-o înclina, ca-ntr-o poruncă, pe catifeaua pernelor
Ce nu vor mai fi mângâiate – alintul dulce-al pernelor! –
De cea plecată-n veci: Lenore.
Atunci mi se păru, pe clipă, o-ntămâiere în risipă
Din tainice căţui purtate de blânzi Serafi în pas sonor;
„Netrebnice – mi-am zis – de sus, chiar Dumnezeu,
Prea bun, ţi-a pus
Balsam în suflet, leac adus spre-a ta uitare de Lenore:
Bea plinul cupei de licoare şi uit-o, uit-o pe Lenore!“
Dar Corbul zise: „Nevermore“.
„Profet pocit, duh necurat, oracol, vraci încrâncenat,
Chiar că Satana, ori Furtuna, pe ţărmu-acest’neprimitor
Te-a lepădat prea-urgisit pustiului de-aici vrăjit,
Şi casei mele te-a ivit, ci, spune-mi, fii alinător,
Dacă în Galaad găsi-voi acel balsam alinător?“
Răspunse Corbul: „Nevermore!”
„Să-ţi fie-acest blestem, plecarea, pasăre-drac,
iar depărtarea
Să te cuprindă-n noaptea nopţii şi-n a’lui Pluto
pentru nor!,
Iar pana neagră a minciunii – te du cu ea! – dă-o
furtunii
Şi lasă-mă-n lumina lunii, pieri de pe bust, cenuşă-n zbor,
Ah, smulge-ţi pliscu-amar din mine! te du şi
spulberă-te-n zbor!„
Răspunse Corbul: „Nevermore„.
Şi de-atunci tot stă aşa!, nicicum dorinţa-i de-a zbura
De pe-al Palladei bust zeiesc; stă nemişcat şi pânditor
Şi-n ochii-i care scânteiază zăreşti un demon ce visează,
Iar lampa, sumbru, proiectează nestinsa-i umbră pe covor
Şi sufletu-mi n-o să se smulgă din umbra-vrajă din covor
Spre-a se-nălţare: „Nevermore!”…
ANNABEL LEE
Demult, într-o ţară, lângă o mare
– De-atunci ani mulţi or fi –
Trăia o fată – vă amintiţi? –
Şi se numea ANNABEL LEE,
Iar fata aceasta trăia visând
Să o iubesc, să mă poată iubi.
Eram un copil, doar, şi ea o copilă
În ţara de lângă marea cea gri;
Ci dragostea noastră era peste dragoste:
Eu şi minunea ANNABEL LEE!
Şi-atunci, serafimii de sus începură
Iubirea a ne-o pizmui.
Şi pentru aceasta (e vreme de-atunci!)
În ţara mării se năpusti
Un vânt năpraznic şi o îngheţă
Pe iubita mea ANNABEL LEE;
Iar bogatele-i rude îndat’ o purtară
De la mine în altă zare,
Şi un mormânt îi durară
În ţara aceea de lângă mare.
Da, gloata îngerilor invidioasă
La fericirea noastră râvni –
Cu siguranţă, aceasta fu cauza
Ştiu toţii altceva nu putea fi
Că vântul pornit din norul de noapte
O îngheţă şi-o ucise pe ANNABEL LEE.
Dar dragostea noastră a fost mai puternică
Decât a celor mai bătrâni decât noi,
Decât a celor mai înţelepţi decât noi,
Şi nici îngerii din cerul de slavă,
Nici demonii din marea de lavă
N-au reuşit sufletul a-mi despărţi
De cel al frumoasei ANNABELL LEE.
Şi azi, aurie, luna mi-aduce
Visări cu minunata ANNABEL LEE
Şi-n stelele scânteind revăd ochii
Mereu prea-frumoasei ANNABEL LEE,
Şi astfel, în mareea nopţii înaltă, mă culc lângă ea
Draga mea taină, mireasa mea,
În cavoul acela din ţara mării,
Ţara cu mormântul în care stă ea.

