Spații culturale nr. 3 (5)

ADRIAN MUNTEANU

CE-NTINSĂ-I CALEA DESFĂTĂRII SLUTE
la Psalmul 1

Ce-ntinsă-i calea desfătării slute!
Vicleana călăuză e ispita.
Ea bate-n poarta poftei cu copita,
Să te îmbie-n lumi necunoscute.

Alături, drum îngust strecoară sita
Virtuţilor pe trup firav cusute.
Nesocotinţa n-ar putea s-ajute
Să-mbraci în fir strălucitor clipita.

Să nu rămân în strâmta judecată
Ce-o fac ades păcatului din noi.
Când s-a întins pe chipuri ca o pată,

Au năvălit poverile şuvoi
Şi n-a mai fost pentru răgaz răsplată,
Căci ne-am zvârlit uimirile-n noroi.

3 februarie 2009

O VIERMUIALĂ PE SUB ŢĂRNA MOALE
la Psalmul 2

O viermuială pe sub ţărna moale,
Sub rădăcini ce-şi înnoiesc prigoana.
Tăioase limbi de şerpi sporesc hârjoana
Să-nalţe seva urii-n rotocoale.

Ce-i pentru ei în piscuri dulci icoana
Suită-n zbor etern, cu braţe goale,
Printre păduri cu respirări domoale,
De îngeri gravi astâmpărându-şi goana?

Un bici arzând le-a săgetat răgazul
Celor ce-ascund năpârci în sânul flasc.
De lut puhav li s-a lipit obrazul

Şi doar în pirul otrăvit mai pasc
În timp ce aripi străjuiesc zăgazul
Şi taine blânde în sălaş se nasc.

5 februarie 2009

CUM SE-NTĂRÂTĂ SUNETU-NCLEŞTĂRII!
la Psalmul 3

Cum se-ntărâtă sunetu-ncleştării!
Cu urlet vag se prăvăleşte ura;
Şi-au pus pe hoituri răsucite-armura
Şi suliţa la rădăcina scării.

Vor să-mi astupe patosul şi ura,
Să nu răzbească ceasul îndurării,
Să spargă stânca-nvolburarea mării,
Să îmi aţâţe cu tăciuni arsura.

Dar nu se-mplântă teama în artere
Şi mântuirea o presimt în trup.
Din rana mea nu se prelinge fiere

Şi câinele nu se preschimbă-n lup.
Cu Tine-n toate mi-am aflat putere
Şi mlade noi de sub pământ irup.

10 februarie 2009

ŞI ÎN STRÂMTOARE ÎNSPRE LARG MI-E TOTUL
la Psalmul 4

Şi în strâmtoare înspre larg mi-e totul,
Iar stânci abrupte au de-argint creneluri.
Când îngeri tainici înteţesc apeluri,
Nu mai străpunge pieptul navei ciotul.

Nici când viforniţi vor stârni măceluri
Nu mă mai pierd şi aş porni de-a-notul
Să îi salvez altarului chivotul
Şi să-mplinesc în mine-atâtea ţeluri.

Când roşu vin va boteza belşugul
Şi grâul tainei va domni deplin,
Averea mea din suflet sfarmă jugul

Poverilor ca-n veci să mă alin
Cu mila Ta ce-aprinde-n jarişti rugul
Amurgului când voi dormi senin.

12 februarie 2009

VEGHEZ SFIALA OREI DIMINEAŢA
la Psalmul 5

Veghez sfiala orei dimineaţa,
Râvnind să-nalţ, umil, o rugăciune,
Dar spaima clipei mute mă supune,
Poveri în trup îmi săgetează viaţa.

Doamne, îndreaptă-mi calea, să-mpreune
Mâinile mele ce-au uitat dulceaţa!
Celui puternic să-i aşterni povaţa.
Topeşte-i ura din rostiri nebune!

Atinge-l ca pe-un fur de lună plină
Şi îi smereşte graiul de-nceput,
Ca să-l primeşti de-a dreapta fără vină.

Dă celui blând un veşnicit sărut
Şi adu-mi, Doamne, mirul tău la cină,
Să mă-nvelească taina, ca un scut!

16 august 2004

Teodora JURMA

POEME

* * *
nu de cuvinte a fost
atins ci de cântece
durerea din cuvinte
şi plânsul lebedei
trecând prin mijlocul
cetăţii
nu trecând ci curgând
limpede
prin mijlocul cetăţii
mute
îngheţând ori de câte ori
era nevoie
ori de câte ori devenea
punte într-o mare
de singurătăţi
ori de câte ori zidurile
tremurau sigure
de transparenţa lor
* * *
singură la masă
doar cu litera Q
faţă-n faţă cu veşmintele
vişinului din copilărie
voi da socoteală pentru
frunzele ce nu ştiu încă să
cânte
şi pentru nerăbdarea
pietrelor de a deveni timp
pun puţină sare
pe litera Q
şi mănânc
* * *
pe masă doar litera Q
şi tristeţea
lasă frunzele să cadă
i-am spus tristeţii
dar ea s-a mai dat un pas
înapoi: în paralelogramul
de pe masă mai este loc
înverzeşte-le dacă poţi
ţineţi gura nu vezi că litera
Q doarme
întrerupe numărătoarea atunci
nu pot Q e prima literă
dintr-un cuvânt temut
atunci scrie cuvântul
fericire
i-am mai strigat
nu pot Q doarme
sări ea arsă

Cornel Ungureanu

Radu Cârneci
şi protocoalele
înscăunării regale

Am scris de mai multe ori despre Radu Cârneci
fiindcă, într-un anume fel, revistele provinciale erau
solidare între ele şi revista timişoreană Orizont încerca să
se apropie de Ateneu. Nu ştiu dacă perioada 1964-1972,
ani în care Radu Cârneci a fost directorul sau redactorulşef
al revistei Ateneu a fost înţeleasă ca o perioadă a
resurecţiei provinciilor literare. Dacă nu, ar trebui să
subliniem rolul de constructor al lui Radu Cârneci: a fost
un eminent strateg şi un arhitect care a ştiut să învie
personaje, să recupereze valori culturale moldave, să
păstreze o relaţie cu Centrul în asemenea măsură, încât
sărbătoririle lui Bacovia pe care el le-a iniţiat deveneau
evenimente centrale ale scrisului românesc.
Născut în 1928, Radu Cârneci învie ca literat – devine
poet deplin structurat – odată cu generaţia şaizeci a
literaturii române. Ceremoniile poetice, ritualurile lirice,
protocoalele înscăunării regale, levitația,
dematerializarea, patosul ascensional afirmate de
poeziile lui Nichita Stănescu, Anghel Dumbrăveanu,
Cezar Baltag ş.a., le vom regăsi în lirica lui Radu Cârneci
a anilor şaizeci. Pe urmă scriitorul va adăuga straturi
livreşti, rafinamente ce vin înţelepciunea vârstelor, care
se adaugă frumos: Radu Cârneci rămâne mereu în
cultură şi dinamica sa adaugă înţelesuri noi exerciţiului
liric. Divulgă alte secrete ale protocoalelor înscăunării
regale. Apelează, uneori ca traducător, la arhetip.
Rămâne un profesionist exemplar al paginii scrise.
În selecţia pe care Laurenţiu Ulici o realizează în
volumul al şaselea din O mie şi una de poezii româneşti,
cele două sonete ale lui Radu Cârneci (de tipar
shakespearian) nu ies din vremurile frumoasei încrederi
în virtuţile literaturii. Primul, „Ne protejează cine, iubito,
care zeu” se aşază lângă traducerile imaginare ale lui
Voiculescu. Dar poetul îşi asumă şi libertatea de a da o
replică Maestrului:
„Ne protejează cine, iubito, care zeu
Pătrunde-n carnea noastră şi ne îmbracă chipul?
El ne scrâşneşte piatra călcându-ne nisipul
Mereu ne-mbogăţeşte golindu-ne mereu!
De când mă ştiu de slavă îmi este arhetipul
De când exişti în tine-i un zbor de curcubeu
Şi între noi nu noaptea se despleteşte greu
Ci aurora joacă pe bolta frunţii nimbul
Şi totuşi e o taină jur-împrejur de noi
Vibrează o putere ne-ncercuie frumoasă
Ea ne clădeşte munţii ne-nvăluie cu ploi
Şi-mpreunează cerul cu mlaştina umbroasă
Iar ţie-ţi suie gândul făcându-te de lună
Şi-n jurul tău e-un clopot ce-n valea nopţii sună.
Şi mai bine funcţionează coincidentia opositorum în
„Septembrie! Mor valurile-ncet:
Septembrie! mor valurile-ncet
Şi verile se-nchid în noi comoară
Iar gândurile vor să nu mai doară:
Ne-mbrăţişăm tăcuţi cu gând ascet
Înalt de păsări ochii tăi – şi zboară
În ochii mei mari stoluri şi repet
Un psalm de soare-nvăluit regret
De toamnă pus în noi a câta oară!
Septembrie! Şi valurile mor
Stăm drepţi pe ţărm ca-n strane de biserici:
Altar ni-e marea şi lipsit de clerici
Pustiu-i lung de ape şi de dor
Să-ngenunchem femeia mea spre lună
Şi lacrima s-o plângem împreună.
Citesc lista şaizeciştilor alături de care Radu Cârneci
trăieşte momentul înalt al scrisului românesc. În anii
şaizeci ai secolului trecut, era un veteran. Acum, la
optzeci şi unu de ani, e singurul care mai poate să creadă
în timpul sărbătoresc al scrisului.

Dan Brudaşcu

Exerciţii de admiraţie

Dumitru Cerna a descălecat, din ţinuturile arse de soare
ale Dobrogei, pe meleagurile molcome ale Ardealului,
aducând cu sine, pe lângă visarea specifică, moştenirea
ancestrală, de stirpe ovidiană, a iubirii frumosului şi Poeziei.
La Cluj-Napoca, acolo unde l-a purtat destinul, este, de
ani buni, cum singur s-a autodefinit, „poetul-funcţionar”, care
se impune, însă, de la an la an, prin poezia pe care o scrie,
prin titlurile academice obţinute, ca şi prin participarea
activă şi implicarea permanentă, de calitate, în viaţa
culturală a cetăţii, ca un nume care nu poate fi ignorat.
Dumitru Cerna aduce în sobrietatea academică, adeseori
rece şi impersonală, a burgului universitar transilvan, ceva
din lumina şi căldura spaţiului dobrogean, filtrate, cu har şi
indiscutabil talent, în poezia lui solară, dar profundă,
sensibilă şi nu o dată şocantă prin recursul inteligent şi
inspirat la motive şi teme biblice şi filozofice. El se afirmă,
însă, cu dezinvoltură, şi ca autor de eseuri, texte
memorialistice, articole, inclusiv de istorie şi critică literară,
fiind un colaborator preţuit al multor publicaţii şi ziare
cunoscute pe plan local, regional sau naţional.
Dacă ar fi să împrumut una din sintagmele cu care îi place
să opereze, frecvent, aş putea spune că Dumitru Cerna este
născut pentru poezie. Totuşi, el, în pofida celor aproape zece
volume personale de poezie, a numeroase prezenţe în diverse
reviste, culegeri şi antologii, inclusiv în unele în limbi de
circulaţie europeană şi internaţională2, nu este doar poet, ci şi
un remarcabil şi avizat degustător (şi cunoscător) al
fenomenului poetic naţional şi străin actual. Căci, de câţiva ani,
poetul Dumitru Cerna propune, săptămânal, cititorilor clujeni
şi din ţară, tablete-portret consacrate poeţilor confraţi şi Poeziei.
Recent, Dumitru Cerna a adunat aceste texte între
coperţile volumului intitulat „Poeţii” şi apărut la Casa Cărţii
de Ştiinţă din Cluj-Napoca. Cu bună ştiinţă şi în mod
deliberat, autorul n-a operat nici un fel de cosmetizări,
revizuiri sau rearanjări (poate spre a satisface eventuale
vanităţi şi orgolii), lăsând textele în ordinea în care acestea
fuseseră publicate iniţial într-un ziar local. În plus, însă, el lea
adăugat diverse fotografii nu doar ale unora dintre poeţii
prezentaţi, ci şi unele ale unor busturi, locuri sau imobile
legate de biografia personalităţilor abordate.
Cartea poetului Dumitru Cerna este greu de încadrat, ca
gen literar, căci ea nu este, propriu-zis, o lucrare de critică sau
istorie literară, dar nici una de memorialistică, în ciuda faptului
că face referiri, adesea, la relaţiile sau colaborările avute cu unii
dintre poeţii respectivi. Deşi autorului ei nu-i sunt străine
instrumentele criticului, istoricului literar sau memorialistului.
Ea nu aduce, totuşi, date şi informaţii sau judecăţi de valoare
care, eventual, să impună reconsiderări fundamentale ale artei
sau discursului poetic, respectiv valenţelor estetico-literare ale
operelor autorilor prezentaţi. Asta nu înseamnă, însă,
nicidecum că Dumitru Cerna ar coborî scrisul său la nivelul
unor abordări comune, de simplu inventar istorico-literar.
Dimpotrivă, el îşi surprinde adesea cititorul prin sintetice şi
inspirate abordări şi formulări, care reuşesc fie să definească
mai bine un autor, fie să descopere sensuri şi semnificaţii noi,
ce au scăpat altor critici sau exegeţi cu pretenţii.
Acest prim volum la care ne referim conţine 54 de
tablete-portret, însoţite şi de cele mai ilustrative poeme, câte
unul, pentru fiecare din poeţii discutaţi, pornind de la
Octavian Goga, George Coşbuc, Emil Isac sau Lucian Blaga
şi ajungând la Valeriu Anania, Miron Scorobete, Ioan
Alexandru, Petre Bucşa, Teofil Răchiţeanu şi până la Ion
Cristofor, Ionuţ Ţene, Adrian Mihai Bumb, Victor Ţarină sau
Persida Rugu. În cartea lui Dumitru Cerna figurează poeţi
diferiţi (ca generaţie, stil, operă, valoare estetică), dintre care
mulţi pe care autorul nu i-a cunoscut personal, ci doar din
lectura operei lor, dar care l-au cucerit, inclusiv prin viaţa
pe care au avut-o şi prin ceea ce au dăruit Poeziei.
Dumitru Cerna se apropie de opera poetică a fiecăruia în
primul rând cu sufletul şi mai puţin cu rigoarea şi exigenţa rece,
doctă şi exagerată a criticului sau exegetului de profesie. El
reţine, însă, în fiecare caz prezentat, date şi judecăţi definitorii,
care pot întregi portretul liric, pot ajuta la o mai firească
receptare a orizontului sau a artei poetice a celui în cauză.
Dumitru Cerna este neaşteptat de generos, deschis şi
apropiat, cu nedisimulată sinceritate, de fiecare poet, din
scrisul lui lipsind formulările critice excesive, dure,
tendenţioase, subiective, întâlnite, din păcate, frecvent în
textele unor critici „de profesie”. Dimpotrivă, el transmite, în
fiecare pagină a cărţii la care ne referim, satisfacţia estetică
simţită de sufletul său la întâlnirea cu opera fiecăruia dintre
„eroii” săi, redescoperind trăsături sau gusturi insuficient
comentate, intuind, din unghiuri varii, alte sensuri ale
textului poetic, noi faţete ale eu-lui liric. S-ar putea spune
chiar că textele lui Dumitru Cerna păcătuiesc de prea multă
căldură, de prietenie şi admiraţie.
Lectura acestor veritabile „exerciţii de admiraţie” faţă de
opera înaintaşilor şi a confraţilor săi ne dezvăluie un
Dumitru Cerna mereu îndrăgostit de Poezie, receptiv faţă
de poezia românească a secolului XX, afabil, respectuos şi
prietenos faţă de cei care o scriu. El vrea, într-un fel, să
atragă atenţia asupra faptului că ar fi o împietate să se facă
abstracţie sau să fie marginalizată opera poetică a celor
cuprinşi în acest prim volum.
_____________________
1 Dumitru Cerna, Poeţii, vol. I, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de
Ştiinţă, 2008.
2 Vezi, în acest sens, Voices of Contemporary Romanian
Poets, Cluj-Napoca, Editura SEDAN, 2007 (antologie în limba
engleză, realizată de Dan BRUDAŞCU), precum şi antologia
bilingva, engleză şi coreeană, cu acelaşi titlu, apărută la SUWON,
Coreea de Sud, în anul 2008 (selecţie şi traducere în engleză de Dan
BRUDAŞCU, traducere în coreeană de Yongsuk PARK).

Ionel Necula

Florian Roatiş, un gânditor
al punerii la punct

Pe Florian Roatiş l-am descoperit târziu, dar l-am creditat
de la început cu atenţii perceptive selective şi nu cred să mă pot
lecui prea curând de această „meteahnă”. Faţă de Florian Roatiş
poţi arăta raliere, sau, dimpotrivă, distanţare, dar în niciun caz
nu poţi fi indiferent. Om de bibliotecă, ardelean serios, cu
aplecare pentru corectitudine şi exactitate, nu trece cu vederea
niciuna din erorile strecurate – din neglijenţă – în studiile
consacrate filosofiei româneşti. N-o face din vanitate sau din
dorinţa de a epata, ci dintr-o prudenţă sinceră de a feri viitoarele
exegeze de filosofie românească de eventualele inexactităţi care,
trecute cu vederea, riscă să se statornicească, prin preluarea lor
neverificată şi includerea într-un repertoriu exegetic cu mai
multe poziţionări propedeutice şi chiar în tratatele academice.
Privite cu detaşarea necesară, studiile lui Florian Roatiş au
o funcţie curativă, în măsura în care aşază lucrurile într-un
cadru firesc şi preventiv, dacă avem în vedere că acceptă prin
voie vegheată să facă pe capul limpede la spectacolul desfăşurat
al ideilor filosofice din cultura noastră actuală. Ţinta autorului
este eradicarea scăpărilor strecurate fără voie în studiile
consacrate fenomenului filosofic românesc şi îndreptarea unor
erori stânjenitoare.
Am mai scris despre cartea autorului din 2001, „Pledoarie
pentru filosofia românească” (editura Aius, Craiova), dar, cum
cronica noastră s-a pierdut fără speranţa recuperării, voi relua
în aceste rânduri câteva din ideile pritocite cu noul prilej.
Atenţia autorului se îndreaptă asupra unor aspecte mai
controversate din filosofia românească, asupra cărora autorul
se pronunţă documentat şi cu toate dovezile la vedere.
Reconstituie relaţia exemplară dintre Blaga şi Vasile Băncilă,
acesta din urmă completând ideea filosofului din Lancrăm
privitoare la spaţiul ondulat (plaiul) ca specific sufletului
românesc, cu dezmărginirea Bărăganului, ca sinteză între
infinit şi finit, între pantarheicul Heraclit şi monoliticul
Parmenide. Marea admiraţie pe care Vasile Băncilă i-o purta lui
Lucian Blaga i-a reprimat ideea unei polemici sporitoare de
înţelesuri în privinţa spaţiului mioritic, dar, se vede de departe,
filosofia ar fi avut mult de câştigat de s-ar fi articulat, chiar şi
într-o formă cordială. Aşa însă, teoria despre spaţiul
Bărăganului a lui Băncilă şi ideea spaţiului mioritic plăsmuită
de Blaga au rămas paralele şi în multe privinţe complementare.
Pagini interesante consacră Florian Roatiş filosofilor Mitrea
Florian, un gânditor care nu s-a bucurat de atenţia meritată,
Octavian Vuia (fost student şi discipol al lui Heidegger la
Universitatea din Freiburg, mai apoi o prezenţă activă în cadrul
diasporei româneşti din Franţa şi Germania), polemicii mai
puţin cunoscute dintre N. Steinhardt şi Mircea Vulcănescu (pe
tema definirii noţiunii de „generaţie” şi a succesiunii acestora în
istoria modernă a României) şi altor aspecte mai puţin bătătorite
din istoria gândirii filosofice româneşti.
Centrul de greutate al cărţii din 2001 a lui Florian Roatiş este
diviziunea „Eseuri aproape polemice”, în care autorul chiar
polemizează cu confraţii săi, mai exact cu erorile strecurate în
lucrările acestora, aducând corecţii şi precizări lămuritoare
izvorâte dintr-o riguroasă şi rafinată cercetare filosofică. Să
remarcăm mai întâi că spiritul polemic îl prinde ca o haină bine
croită. Obiectul polemicilor sale, cordiale totuşi, nu sunt atât
autorii studiilor pe care le ia în vizor filosoful maramureşean
Florian Roatiş, cât lucrările acelora, erorile identificate în scrierile
lor. Irinei Petraş, bunăoară, autoarea unei „cărţi masive”, bine
documentată şi, mai mult decât toate, extrem de necesară” –
”Panorama criticii literare româneşti” – îi reproşează anumite
inexactităţi şi transcrierea greşită a unor titluri şi autori, precum
şi diverse erori în redactarea unor fişe, cum ar fi anul naşterii
sau al decesului la circa 300 de scriitori sau omisiuni
nejustificate, cum ar fi Dumitru Isac şi Grigore Popa.
Mai desfăşurată şi mai bine structurată este polemica
purtată cu patrologul Cristian Bădiliţă în privinţa stării
culturale precare de la noi atât în ceea ce priveşte conţinutul
revistelor de cultură, cât şi în privinţa celor ce ventilează
fenomenul cultural românesc actual. „Se scrie mediocru şi inutil
despre cărţi mediocre şi inutile”, spune tânărul gânditor trăitor
pe meleaguri galice. Mereu bine informat şi cu toate datele la
îndemână, Florian Roatiş obiectează arătând că şi cultura
română are destui făclieri – Nicolae Manolescu, Eugen Simion,
Gheorghe Grigurcu, comparabili cu omologii lor din cultura
universală.
N-aş vrea să împrumut ipostaza rabinului din Buhuşi, dar
trebuie să recunosc că în România de azi se publică mult şi cu
mari concesii de calitate, de valoare. Încercând să
supravieţuiască, ba chiar să înregistreze profituri importante,
cele peste 3000 de edituri înfiinţate după revoluţie publică de
toate. În absenţa unui cadru normativ care să distingă valoarea
de impostură, – bunăoară obligativitatea unor referinţe interne
şi externe, girul unor personalităţi cu reputaţie în domeniu,
intervenţia autorităţii de stat printr-un sistem de sancţiuni
pentru editorii ce dovedesc o păguboasă cecitate culturală – se
publică de toate. Presupunând că un manuscris este refuzat de
o editură care se respectă (dar nu se întâmplă o asemenea
minune) ofertantul are toate şansele să găsească alte zeci de
edituri care să-i preia oferta, odată cu suma însoţitoare. Faptul
că editurile funcţionează ca o societate comercială oarecare
absolvă Ministerul Culturii de un control serios asupra actului
editării de carte. Pentru cei mai mulţi editori, importantă nu
este valoarea manuscrisului ofertat, ci preţul impus autorului.
De asta zic, atunci când se polemizează pe teme de cultură şi
prestaţii cărturăreşti, n-ar fi rău să se vadă dacă preopinentul
nu are şi el partea lui de dreptate.
Un alt pretext de dispută cu Cristian Bădiliţă l-a constituit
personalitatea lui N. Steinhardt – teologul român cel mai
îndreptăţit, crede reputatul patrolog, să fie canonizat şi să
figureze în calendarul creştin ortodox. Florian Roatiş obiectează
că mai îndreptăţit pentru această oficializare este Mircea
Vulcănescu, ”a cărui moarte în închisoare a fost într-adevăr
martirică” (p. 101).
Tot Cristian Bădiliţă este autorul cunoscutei scrisori deschise
adresate Ministerului Culturii şi Cultelor în privinţa dreptului
de proprietate a Mănăstirii Rohia asupra manuscriselor lui N.
Steinhardt, iar Florian Roatiş, care a pus multă energie în
publicarea operei rămase de la monahul din Rohia, îi răspunde
că însuşi Steinhardt, într-o scrisoare către Virgil Bulat din Cluj,
expediată cu doar câteva zile înainte de a trece în lumea
umbrelor, a indicat textual că „mănăstirea îmi este moştenitoare”.
În repetate ocazii, Florian Roatiş polemzează cu Gabriel
Liiceanu – mai pronunţat cu prilejul apariţiei lucrării lui Al.
Dragomir, „Crase banalităţi metafizice”. Nu vreau să fac pe
arbitrul, dar încă nu pot credita o paralelizare a optimului unor
gânditori în scopul de a preţui pe unul în defavoarea altuia
(altora). În istoria filosofiei româneşti este loc şi pentru Al.
Dragomir, şi pentru Octavian Vuia sau Ion Zamfirescu. Nu-i o
culpă a lui Al. Dragomir c-a lucrat ca sudor, funcţionar,
corector, redactor sau merceolog (deci în libertate) într-o vreme
când mulţi dintre confraţii săi erau trimişi în tenebrele lagărului
comunist. Liber cu adevărat n-a fost nici Al. Dragomir, cum n-a
fost nimeni în acele vremuri de izbelişte când ţara întreagă se
închircea sub teroarea unui regim de leprozerie.
Oricum, comentariile lui Florian Roatiş la cartea lui Ion
Papuc „Cu faţa spre trecut”, lămuririle privind profilul spiritual
al unor cărturari de indiscutabilă valoare intelectuală şi bine
situaţi în conştiinţa publică – precum N. Steinhardt, Ioan
Alexandru, Marin Ştefănescu – sau despre colaboraţionism şi
iertare sunt nu numai binevenite, dar aduc şi o anumită
limpezire a lucrurilor. Nu vreau să mă implic într-o discuţie
despre iertare, căreia Vladimir Kelevitsch i-a extras toate
înţelesurile în lucrarea din 1971, „Pardonner?”, deşi cred că
virtutea iertării reclamă şi dorinţa vinovatului (în cazul nostru
a colaboraţioniştilor, a turnătorilor), care cer îngăduinţă şi
iertare de la cei pe care i-au năpăstuit. Or, până acum n-am
văzut exprimate sentimente de căinţă şi solicitări de iertare din
partea celor care s-au lăsat antrenaţi în vălmăşagul unei istorii
atroce… Cum să ierţi pe cineva care nu vrea să fie iertat şi nu s-a
arătat interesat de aşa ceva? Comunismul a culpabilizat multă
lume, dar a cultivat şi un fel de aroganţă a vinovăţiei, de care
nici noi, nici intelectualii altor ţări trecute prin comunism nu
dau semne că s-au vindecat. Nu cred că Al. Dragomir, ca şi alţi
gânditori români care n-au trecut prin infernul concentraţionar
sunt vinovaţi pentru c-au trăit în libertate. De ce trebuie să
considerăm libertatea drept o culpă sau o favoare?
Nu scapă de anumite puneri la punct, în sensul clarificării
unor aspecte mai controversate, nici apreciata cercetătoare Marta
Petreu, ale cărei descinderi stenice prin firidele fenomenului
filosofic românesc sunt deja bine cotate printre specialişti.
Lucrările sale, fie că se circumscriu „Schimbării la faţă a
României”, fie neliniştitului Eugen Ionescu sau presupusului
plagiat săvârşit de Nae Ionescu, se citesc cu folos de toţi cei
interesaţi de miracolul mirării. Se ştie că Marta Petreu s-a ocupat
insistent de împrumuturile tacite ale lui Nae Ionescu, în special
din cartea semnată de Evelyn Underhil, „Mistica”, pe care
autoarea de la Cluj a şi publicat-o mai apoi într-o versiune
românească în cadrul editurii pe care o administrează. Nu
insistăm asupra aspectului, dar reţinem ideea lui Lucreţiu
Pătrăşcanu din „Curente şi tendinţe în filosofia românească”
(1946) că împrumuturile, altfel evidente, nu figurau într-o lucrare
destinată publicării, ci oralităţii, unei prelegeri universitare „care
nu-l obliga, cel puţin formal, să le enunţe” (p. 157). Este una
dintre puţinele judecăţi de valoare emise de ”groparul filosofiei
româneşti” (eticheta îi aparţine lui Adrian Michiduţă), care poate
fi creditată fără rezerve şi care a intrat în practica multor
universităţi. „Împrumuturile” în acest caz fac parte din recuzita
fişelor documentare folosite de profesor în vederea elaborării
unei prelegeri şi nu pentru elaborarea unei lucrări destinate
tiparului. Nae Ionescu nu este singurul care a recurs la asemenea
cumulări tacite şi nu cred că izvodirile Martei Petreu – demne de
toată lauda – scad meritele profesorului trăirist.
Ne oprim aici, deşi, la drept vorbind, ar mai fi destule de
spus despre comentariile sale la cărţile de filosofie lecturate cu
o pupilă larg deschisă, de cronicar sinoptic, harnic şi ductil.
Tot dintr-o aprehensiune la inexactităţi şi erori se decontează
şi o parte însemnată a studiilor încorporate în volumul
„Confluenţe filosofico-literare”, apărut în 2008 la Casa Cărţii de
Ştiinţă Cluj-Napoca. Şi aici autorul face precizări salubrizante,
corectează unele inexactităţi şi umple anumite omisiuni
supărătoare: radiografiază polemica lui Blaga cu C. Rădulescu-
Motru, urmăreşte evoluţia relaţiei dintre Blaga şi Petru P.
Ionescu şi identifică în pamfletul lui Blaga, „Săpunul filosofic”,
pe Marin Ştefănescu, eliminând speculaţiile pe această temă care
pendulau între N. Crainic, M. Florian şi C. Rădulescu-Motru.
„Restabilirea adevărului despre ţinta vitriolantului pamflet al
lui Blaga”, precizează autorul maramureşean, „după mai bine
de şase decenii, se impune din varii motive. De ce să planeze şi
azi asupra celor doi mari filosofi – C. Rădulescu-Motru şi Mircea
Florian – această nefericită neînţelegere?” (p. 51).
Pagini interesante consacră autorul şi nefericitei polemici
dintre Blaga şi Dan Botta – o polemică aşa de tensionată, încât
autorul „Eulaliilor” l-a provocat pe Blaga la duel. Pretextul
readucerii în actualitate l-a constituit un articol desfăşurat al lui
Ion Simuţ, publicat în trei numere consecutive ale „României
literare” şi care conţine mai multe erori pe care Florian Roatiş
ţine să le corecteze.
Cartea din 2008 a lui Florian Roatiş mai surprinde şi alte
„consideraţii inconfortabile”, care sunt tot nişte îndreptări şi
puneri la punct activate dintr-o dorinţă onestă de corectitudine şi
exactitate certificată. Astfel, D. Cantemir n-a scris „Descrierea
Moldovei” la cererea lui Leibniz care, la vremea respectivă, era
deja bolnav bătrân şi izolat la Hanovra. „Descrierea Moldovei” a
fost scrisă în anii 1715-1716, deci după ce autorul ei fusese primit
în Academia din Berlin (1714), la propunerea baronului Heinrich
Frederich Hyssen, fost consilier al lui Petru cel Mare (p. 61).
De unde în cartea anterioară autorul se contra cu G. Liiceanu,
în volumul din 2008 intră în dezacord cu Horia Roman
Patapievici, care susţinea, în eseul „Despre idei şi blocaje”
(Editura Humanitas, Bucureşti, 2007), că nu există o istorie a
filosofiei româneşti referenţială şi cu adevărat împlinită, deşi
trece în revistă mai multe încercări în domeniu. Eruditul exeget
maramureşean este întâmpinat de autorul maramureşean cu un
noian de îndreptări şi puneri la punct, arătând încă o dată o
aplecare specială pentru corectitudine şi exactitate. Nu sunt
partizanul tuturor concluziilor formulate de autor, dar apreciez
probitatea şi acribia cu care el îşi supraveghează textul şi fiecare
trimitere bibliografică.
Alte pretexte polemice şi „inconfortabile” i le furnizează
Laura Pamfil, autoarea unei interesante lucrări despre izvoarele
ontologiei lui Noica şi alte aspecte colaterale izvodirilor sale
filosofice, sau Dumitru Hâncu, care a publicat în „România
literară” nr. 24 din 22 iunie 2007 un text pretins inedit
aparţinând lui N. Steinhardt.
Conectat permanent la vitrina cu noutăţi filosofice, Florian
Roatiş se dovedeşte nu doar un cititor harnic, cu o grilă
rezonabilă de receptare a cărţii de filosofie, dar şi un eseist
scrupulos, dispus la galvanizarea unor efigii uitate şi ignorate,
precum Petre Dulfu sau Petru P. Ionescu. Prin toată prestaţia sa,
Florian Roatiş se dovedeşte o prezenţă tonică şi vitalizantă pentru
spiritul filosofic românesc. Editor al lui N. Steinhardt, ar fi bine să
se gândească la o monografie consacrată monahului de la Rohia.
Îi urmăresc prestaţiile cu interes nescăzut şi apreciez intervenţiile
sale sanitare, de întronare a adevărului în forma lui genuină. Am
convingerea că viitoarele tratate de istorie a filosofiei româneşti
vor beneficia de intervenţiile lui Florian Roatiş, care le vor feri de
erorile semnalate şi îndreptate de editorul maramureşean.