Spații culturale nr. 3 (4)

PROZĂ

Leo BUTNARU

ZIUA MÂNIEI SE AMÂNĂ

Scriitorul, marele scriitor, era răpus. Distrus. La
pământ. Metaforic vorbind. Îl afectase fatal eşecul de la
academia suedeză, unde căzu printre perdanţii la
decernarea Nobelului. „Cred că nu voi mai fi în stare să
scriu ceva…” se gândi, răpus. Şi, exact în microsecunda în
care îi trecu prin minte cu disperare acest gând fulgerătorscrumuitor,
scriitorului i se înfăţişă Diavolul. Dacă vreţi,
îi putem spune ca la Goethe – Mefisto (fel de fel).
– Salut voios!… Nu mă mai prezint, fiind convins că
mă cunoaşteţi, zise musafirul nepoftit.
– Oarecum… Satana, dacă nu mă înşel, răspunse
scriitorul.
– Exact… Ba nu, nu chiar aşa, Satana, – ceva mai puţin:
Diavolul… Oricum, nu vă înşelaţi…
– Care-i târgul? întrebă omul scrisului.
– Uitarea decepţiei, posibilitatea de a vă răzbuna.
– Cum?
– Veţi scrie un roman. Dar nu unul oarecare, ci o pânză
apocaliptică. Puteţi să-i treceţi titlul în calculator chiar
acum… Scrieţi: Dies irae… Aşa se va numi… (Prozatorul se
execută, trecând cele două cuvinte în fişierul deschis adhoc).
Dumneata îl vei scrie, eu îl voi energiza. Lumea îl
va citi şi îşi va ieşi din minţi. În general şi în particular.
Din haosul ieşirii din minţi i se va trage pieirea. Lumii.
În vălmăşagul sentimentelor de ins înfrânt sută la
sută, ceea ce echivalează cu – absolut (înfrânt), orgoliosul
scriitor nu putea să spună nu, astfel că întrebă:
– Dar crezi că sunt eu în stare de atare suprageniu?
– Ţi-am spus doar, cu ajutorul meu… Eu îţi voi fi
negrul literar. Mai abitir decât zeci de negri literari ai lui
Dumas-fiul… Dar – tatăl?… Tot un drac… Astfel că te va
cunoaşte întreaga lume.
– Ca negru – nu-i exclus, dar şi literar… Mă rog… Dar
ce rost are să mă cunoască o lume care, spuneai, e pe cale
de dispariţie?
– Mai durează. Până citeşte romanul, până cuvântul
dumneavoastră şi energia mea se răspândesc din om în
om, e necesar să-l citească cel puţin două miliarde de
pământeni… În vecii vecilor nimeni nu va mai avea, nici
pe departe, nici pe aproape, un atare număr – fantastic! –
de cititori…
– De unde să aibă, dacă lumea, totul se va duce
dracului?
– Adică… mie mi se va duce… pardon..
– Fie, ţie, nesăţiosule…
– Dar să revenim la esenţial. Până citesc, până intră
dihonia în ei, până se declanşează apocalipsa – aveţi timp
să ajungeţi arhicunoscut, celebrul celebrilor…
– Celeprul celeprilor…
– Da, ştiam că aveţi spirit, alias umor, de aia vă şi
contactez… Însă vroiam să zic, în continuarea gândului
de mai sus, că puteţi ajunge cel mai mare prozator din
toate timpurile…
– Deja ca şi trecute… Pe sfârşite, timpurile, nu? Răpuse
de apocalipsă.
– Da, cam aşa e… De ce s-o ascund?… Dar dumneata,
până se răspândeşte în lume molima romanului nostru
comun, ai suficient timp să te bucuri de glorie, onoruri…
– Până la ghiftuire, nu?
– Lăsaţi spiritul, alias umorul, pentru opera propriu-zisă…
– Să vedem, poate le şi las…. Dar aşa sunt eu, risipitor…
Şi ghinionist, dacă e să ne gândim la decizia juriului
nobelist…
– Câţi ani aveţi?… Şaptezeci şi cinci. Asta e. Cât ar mai
fi să trăiţi, – că doar, pardon, nu sunteţi nici
dumneavoastră un nemuritor, – o veţi duce-o într-o
glorie. După care veţi fi răzbunat.
– Mda, până citesc un roman cam două miliarde de
pământeni, e nevoie de ceva timp.
– Sigur că e… Dar, dat fiind că miza noastră se bazează
pe onestitate, trebuie să vă spun că va fi necesar mai
puţin timp decât presupuneţi. Mult mai puţin timp decât
v-aţi putea imagina…
– Oricum, suficient… Până e tradus, până e tipărit în
Asia, America, Australia, Arctica, Antarctida…
– Nu e cazul să ironizaţi… Repet, veţi avea timp
suficient să vă trăiţi viaţa până la adânci bătrâneţe…
– Cele mai adânci… Al doilea după Matusalem..
– Nu este exclus. Dar ţineţi cont…
– Bănesc?… La ce i-ar mai folosi milioanele unui
aproape muribund?…
– Să nu dramatizăm…
– Domnule Diavol şi posibil coautor al meu, pari a fi o
fiinţă stilată.
– Mă rog, când e cazul. Dar vroiam să spun că romanul
domniei tale nu se va răspândi ca cel despre Harry
Potter… Zicând de traduceri, la Roling te-ai gândit, nu?
(De altfel, ea nu va lua nicicând Nobelul… V-o spun eu…)
– Nu ştiu dacă anume la aşa ceva mă gândii, dar să
zicem că exemplul prinde şi în cazul nostru.
– Cu ajutorul negrului dumneavoastră literar, iertată
fie-mi lipsa de modestie, – cu ajutorul meu, care îi voi
insufla spirit şi mister, romanul va putea fi citit
concomitent în toate limbile. Plus răspândirea prin Internet
şi pe cale audio… Audio-books… Radio, televiziune,
teatre, cinematografe, lecturi în colectiv… Vă daţi seama
ce ofensivă va fi aceasta? Unică, nemaiîntâlnită până
acum… şi în vecii vecilor… atunci… când va fi s-o
declanşăm. Dacă va fi nevoie, apelăm chiar şi la
mijloacele arhaice – hulubii de poştă, să zicem. Apoi –
telegraful, alfabetul morse… Ca să nu mai vorbim de
telefonia mobilă… Iar în ţările cu democraţia la pământ –
reveni-vom la underground, samizdat, ilegalitate şi câte
altele – metode şi mijloace care aduc şi ele plus de efect,
de randament…
– O-ho, chiar că ofensivă!… Dar crezi tu oare că aş fi în
stare de aşa ceva? întrebă scriitorul din nou.
– Sigur că veţi putea. Din câte mă pricep eu la
literatură, sunteţi cel mai tare… Trebuia să vă revină
Nobelul… Dar, ştiţi dumneavoastră, – Diavolul continua
să se arate a fi o fiinţă politicoasă, bine crescută, –
conjuncturi, manipulări politice şi interetnice… Zadarnic
se dă literatura română de ceasul morţii… De ea depinde
foarte puţin… Chiar dacă sunteţi cel mai tare – o recunosc
eu, cititorul cu un stagiu etern, aş putea spune, –
prioritate avu altcineva. De aceea am şi venit, ştiind că
veţi putea scrie anume romanul pe care l-am gândit eu, ca
idee, şi căruia, după ce-l scrieţi dumneavoastră, îi pot
insufla puterea distrugătoare, echivalentă apocalipsei…
De ce nu aţi accepta?… Cât v-a mai rămas să trăiţi?… De
obicei, a doua oară nu se mai înaintează la Nobel unul
dintre cei refuzaţi anterior… Şi nici post-mortem nu se
acordă distincţia, milionul…
– Am impresia că nu m-ai înţeles…
– Cum să nu vă înţeleg? Că doar vorbirăm mai înainte
exact despre acelaşi lucru.
– Ba nu, nu despre acelaşi lucru… Doar întrebarea fu
aceeaşi, însă în cu totul alt sens.
– Cum adică?… Ce fel de alt sens?… V-am spus: cu
ajutorul meu veţi fi în stare să scrieţi romanul ce va
declanşa apocalipsa…
– Crezi tu că aş fi în stare să merg la aşa ceva? Piei,
Satano!
Strigătul scriitorului parcă declanşă cântatul tuturor
cocoşilor din lume! Cântecul, cantata lor sperietoare de
forţă malefică, de diavol!
– Dar stai, că încă nu e miezul nopţii!… De ce cântă
cocoşii?! se întrebă uluit scriitorul, aruncându-şi privirea
spre ceasul cu cuc de pe perete
Într-adevăr, mai era mult până la miezul nopţii.
Îşi dădu seama că geniul lui e râvnit nu doar de forţele
răului, ci e asistat şi de forţele binelui, care se răspândesc
ca un eter al spiritului prin lume. Anume din această
cauză mai mulţi oameni, ce par iremediabil răpuşi, găsesc
forţă de a-şi reveni. Iar cei ce nu-şi pot reveni…
El poate presupune doar în ce-i priveşte pe ai săi, pe
scriitori… Cei care nu-şi pot reveni, dintre ei, probabil cei
care scriu un blestem, o replică veninoasă… Altul s-ar
arunca sau ar fi aruncat din turla mănăstirii… Cine ştie…
Iar vreunul, poate, chiar va încerca să ticluiască romanul
care să declanşeze apocalipsa…
Afară, continuau să cânte, agitaţi, cocoşii lumii, cărora le
ţineau isonul măcăitoarele gâşte ale Romei, cucul din ceasul
scriitorului şi fluieratul disperat al doctorului Faustus.
Omul scrisului manipulă şoarecele computerului,
dând click pe „ştergeţi”, lichidând fişierul în care nu
introdusese decât cele două cuvinte dictate de diavol:
Dies irae, pe care le cunoştea, de fapt, din lecturile sale
din călugărul Thomas de Celano.
Apoi stinse ecranul.
Astăzi se va culca mai devreme ca de obicei şi va
dormi somn profund. Cum i se întâmplă totdeauna când
e cu sufletul împăcat. Iar mâine, mâine – ca în zisa
filozofului: azi e prima zi din restul vieţii tale…

Viorel SAVIN

Schimb de fete
(fragment din romanul „IMPOSTORUL” în curs de apariţie)

… Războiul se terminase. Viaţa mergea înainte. Era
spre toamna lui ’45…
În duminica aceea, flăcăii reveniţi de pe front
organizaseră horă în curtea Roşcoaiei. Lăutarii –
acordeonistul, vioristul şi dobaşul -, obligaţi de flăcăi să
cânte de pe acoperişul casei, luaseră pauză „de şpriţ”.
Greta, fata Feodosiei şi a lui Telu Mavrichi, încălzită de
joc şi însetată, tocmai plecase de lângă maică-sa, la
fântână, ca să bea apă.
Era o după-amiază fierbinte cu nori albi şi seci în
fruntea ei.
În pauza dintre cântări, părintele Nicorescu tocmai
certa oamenii că mai bine ar fi ieşit cu icoanele în jurul
satului, pentru ploaie, când Ticu al lui Coroagă, alergând
dinspre marginea satului cu sufletul la gură, strigă
ascuţit: – Vin ruşii!… Fugiiiţi băăă!… Vin ruşiiii!…
De la primul strigăt, femeile şi fetele cu preotul în
frunte dispărură prin grădini. Aproape imediat apărură
pe drumul dinspre Târgul Mare trei camioane ruseşti.
Primul şi ultimul – în care se aflau militarii! – erau
acoperite cu foi de cort, iar cel de la mijloc, cu băncile
aşezate pe lung, ticsit cu femei culese de prin sate pentru
a fi duse la muncă în Siberia, era descoperit.
Văzând camioanele apropiindu-se şi pe maică-sa
sărind gardul lui Şoşu, nemaiavând timp să fugă, Greta
se pitise, topită de spaimă, între ghizdul fântânii şi gard.
Camioanele de război opriseră cu zgomot chiar în
dreptul fântânii: unul dintre ele avea radiatorul spart şi
trebuia să i se completeze apa pierdută.
Soldaţii obosiţi îşi vedeau de ale lor – fumau mahorcă
ori moţăiau.
Prizonierele însetate rugară în şoaptă să li se aducă
apă de băut. Bărbaţii şi flăcăii care au avut curajul – sau
laşitatea? – să nu se ascundă: se ştia că rusul dacă te vede
fugind, trage! – la îndemnul unuia dintre militari: „Davai
apa la Maria, repede! Repede!…”, aduseră găleţi de prin
vecini, le umplură tăcuţi şi posomorâţi de la fântâna cu
roată şi le dădură amărâtelor peste obloanele camionului.
Erau înnebuniţi de spaimă, mai ales că o ştiau pe
Greta cinchită după ghizdul de lemn! Dacă o găseau ruşii
ascunsă, îi puteau împuşca pe toţi!
De după gard, Feodosia întoarsă din drum îi ţistuia,
cerându-le cu disperare informaţii despre fiică-sa. – Şezi,
dracu’, în pace, acolo!… E ascunsă după fântână,
proasta…! mârâi Drăgan.
În camionul descoperit, alb de colb, femeile înghesuite
una în alta beau cu lăcomie direct din găleţi. Una dintre
ele, îmbrăcată în haine de pânză închisă la culoare, vomita
peste oblonul caroseriei apa băută, icnind. Un ofiţer slab,
cu mustaţă neagră, tuşinată ţărăneşte, şi cu gâtul lung, pe
care mărul lui Adam se mişca în sus şi în jos ca un şoarece
înfometat, coborî din cabina camionului din faţă şi strigă
ceva în limba lui. Se ghicea după grimasa pe care o afişa
că era bolnav de stomac sau că… era câinos din naştere.
Imediat ce termină de vorbit, trei soldaţi săriră din
camionul cu prelată din faţă şi traseră bolnava jos. Slăbită şi
speriată, în genunchi, îşi lipea palmele una de alta scoţând
sunete ininteligibile. Soldaţii o târâră de subsuori la marginea
şanţului din stânga şi o lăsară acolo, trântită la pământ.
După ce prizonierele se săturară de băut, ofiţerul ceru
poruncitor, iar unul dintre soldaţi, un fel de tătar cu
ochiul drept bandajat cu o faşă murdară, traduse: – Davai
apă, încă! Davai, davai! Davai repede!…
Bărbaţii umplură găleţile din nou, soldaţii le smulseră
din mâinile lor şi, cu strigăte imperative, de neînţeles
pentru ele, le dădură captivelor peste oblon. – Acest apă
păstrat! Atât tot pentru drum!… Atât băut! Gata! le
traduse tătarul.
Bărbaţii se retraseră la marginea drumului, în partea
opusă camioanelor. Ofiţerul îşi desprinse plosca de la
şold, îi deşurubă capacul, o goli pe roata camionului cu
zvâcnituri scurte din mână şi făcu semn unui soldat cârn,
cu buză de iepure şi cu fundul lat, să-l însoţească la
fântână ca s-o umple cu apă proaspătă.
Femeile din camionul descoperit, care văzuseră de sus
cum Greta încerca cu disperare să se ascundă, amuţiră.
Liniştea lăsată brusc în urma lui îl făcu pe ofiţer să-şi
întoarcă privirile de om plictisit: sătenii se trăgeau unul în
spatele celuilalt. Drumul plin de praf gros se întindea
liber până departe. Femeia bolnavă zăcea inertă pe şanţ.
Toate zgomotele încetaseră în după-amiază! Ofiţerul
dădu dispreţuitor din mână şi plecă din nou, către fântână.
Atunci, ca o pasăre ce îşi protejează puiul, Feodosia
se ridică pe gard sprijinindu-se într-o mână, fluturând-o
pe cealaltă şi ăuind cu gura deschisă larg, într-o expresie
de groază şi de bluf totodată, în încercarea disperată de a
distrage atenţia ofiţerului. Surprinşi, soldaţii îndreptară
automatele către ea.
Feodosia se şi vedea secerată de gloanţe, dar continuă
să se scălâmbăie. Era ceva ciudat, disperat şi absurd în
ceea ce făcea dânsa – un spectacol gratuit pe care ofiţerul
îl percepu ca atare şi îi răspunse în batjocură, ridicându-şi
mâna cu plosca în sus, punându-şi-o pe cealaltă în şold şi
schiţând câteva sărituri caraghioase de cazacioc, după
care hohoti de râs. Soldaţii slabi şi jegoşi îşi lăsaseră
armele în jos, râzând la rându-le, în hohote. (Groaza şi
neînţelegerea dădeau un spectacol ca de pe altă lume).
Nemaiputând suporta tensiunea, Greta ţâşni de după
fântână pe lângă soldat, către maică-sa. Ofiţerul
încremeni de surpriză. Soldatul hâd, cu instinctul
vânătorului din tundră, întinse rapid piciorul, prăvăli
fata grămadă în praf şi îi înfipse mâna în păr, scoţând un
sălbatic strigăt de victorie.
Feodosia trecu gardul strigând disperată: – Lăsaţi-mi
fata în pace!… şi se aruncă înspre Greta, dar o opriră
ceilalţi doi soldaţi lovind-o cu ţevile automatelor în burtă.
Se încovoie de durere şi căzu în genunchi. Încercă să
se ridice, dar ofiţerul cu figură de ţăran prostit de
înfumurare îi strigă ceva, iar traducătorul tătar o întrebă:
– Tu, cine? – Sunt mama ei, domnule!… E speriată, fata…!
Tătarul îi traduse spusele, ofiţerului. Acesta,
umplându-şi plosca cu apă, îi comunică ceva, cu ton
plictisit. Tătarul se întoarse către Feodosia şi îi spuse: –
Bine, femeie! Tavariş afiţer nu împuşcat fata tău! Dar tu,
foarte mulţumit: luat fată bolnav la tine! Da?
Faţa Feodosiei se lumină de bucurie: – O iau, domnule!
O îngrijesc ca pe fata mea, vă promit…!
– Bine! Tu luat fată la schimb! Bine?…
Feodosiei aproape că i se opri inima în piept: – Nu,
domnule, cum să-mi dau copila la schimb?… Sunteţi
nebuni…?! Tătarul îi traduse ofiţerului refuzul femeii.
Acesta, vizibil enervat, îşi scoase pistolul din toc şi,
bolborosind ceva în ruseşte, îşi îndreptă arma către capul
Gretei. – Ce faceee?!… urlă Feodosia, îngrozită. – Împuşcă
bandit ascuns! Spion! Acum, mulţumit mai bine? îi răspunse
traducătorul, agasat. Nu vrei schimb, el împuşcăm fată al
tău! Şi tu… ai fată mort! Dacă vrei schimb, el nu împuşcăm
fată! Şi tu… ai fată nou: faci sănătos şi… ai afacere foarte bun!
Amuţită de oroare, Feodosia privea cu ochi rătăciţi în
jur. Traducătorul o mai întrebă o dată: – Vrei?… Bine, nu
vrei! Unu…, doi…, treeei…! Atunci, ca să salveze viaţa
Gretei, Feodosia strigă cu glas răguşit: – Vreau schimb!…
Pentru Dumnezeu, nu o omorâââţi…!
…Nu ţinea minte cum soldaţii au urcat-o pe Greta, cu
forţa, în camion, cum au demarat camioanele în nouri de
praf şi nu ştia nici măcar cum au ajuns acasă, ea şi cu fata
Atât ţinea minte: cum îşi jelea bietul Mavrichi
nenorocirea! (Abia după ce s-a trezit din boală a aflat că
fata de la capul ei – care o îngrijea cu dragoste – era mută!)
Aşa voise Dumnezeu!
Dar, oricât s-a luptat cu sine, nu a putut să îndure să
o vadă prin casă: era ca şi cum Muta luase prin viclenie
locul Gretei! Aşa că, într-o bună zi hotărâse împreună cu
Telu că locul Gretei trebuia să rămână gol – ca o chemare
acasă…! Sau ca o ispăşire!… – şi o mutară cu toate cele
trebuincioase în casa veche, de la vale.] (FIŞA 10.1)

NICHITA DIACONU

RĂZBOIUL

Pe vremuri, broaştele şi albinele gigantice erau cei mai
mari duşmani.
Albinele atacau oraşele broaştelor cu mii de ţepi şi le
lipeau limbile cu tone de miere. Broaştele dădeau drumul
apei pe care o strângeau în gură, iar apoi atacau albinele.
Fiecare trupă mare pierdea câteodată.
În timp ce aceste războaie se ţineau, trupe întregi de
berze se pregăteau pentru a ataca.
Odată, când trupele broaştelor şi ale albinelor au
atacat în acelaşi timp, s-a distrus un baraj. Apa de după
el a lovit atât naţiunea broaştelor cît şi pe aceea a
albinelor.
În ziua următoare berzele au atacat. Albinele şi
broaştele s-au apărat cu tot ce au avut. Dar berzele nu au
fost afectate.
În acea zi a trebuit ca broaştele şi albinele să
colaboreze. Mierea şi cu apa celor două trupe au fuzionat
într-un lichid lipicios. Cu acea substanţă au lipit
picioarele berzelor de pământ ca să nu se mai poată mişca
şi apoi au atacat cu tot ce au avut.
De atunci albinele şi broaştele au devenit cei mai buni
prieteni..
PIVNIŢA FĂRĂ CAPĂT
Era o stradă îngustă într-un oraş medieval ce părea să
aparţină unui timp de basm. Strada strâmtă, neaşteptat
de luminată, ducea spre o lume albă, invizibilă, fără
contururi. Trei tineri, care treceau pe sub o cupolă de
piatră, păreau ieşiţi din timp.
Strada era înconjurată de ziduri, cu trotuare de piatră
lucioasă, pe care lumina se reflecta ca într-o oglindă.
Florile şi rădăcinile copacilor de pe ziduri te făceau să te
întrebi „Unde suntem?”. Geamuri cu gratii şi verdeaţa
de deasupra ta îţi dădeau senzaţia că te afli mai jos ca de
obicei, într-o pivniţă cu multe becuri. Atât de mult
contrasta lumina, puternică, cu vechimea zidurilor şi a
pavajului. Era neobişnuit şi totuşi te aflai în siguranţă sub
această lumină caldă a soarelui.
Un singur lucru era mai nou, o cutie poştală cu un ziar
în ea. Semn că totul aparţinea prezentului.
ÎNTREBARE
A trăit odată un mare cavaler ce obişnuia să trăiască
ascuns într-un sat. Timpul însă nu ţinea cu el, un război
începuse nu de mult şi ştia că urma să lupte. El nu era
tocmai un luptător aşa de puternic, dar era un inginer
foarte priceput. Şi-a făcut un costum cu care putea
controla tot ce era in jurul lui, putea atrage şi apoi arunca
diferite obiecte fără să le atingă. Oamenii spuneau că era
un fel de armată formată dintr-un singur om. Ajuta
oamenii care se aflau în necaz şi salva vieţi; de asta era
foarte respectat. Un om totuşi care deţine cheia unui
întreg război este un om periculos.
A venit vremea, câmpul de luptă îl tăia în două
făcându-şi drum spre palatul regelui. După zile întregi
de luptă a ajuns în faţa regelui. Surprins însă de situaţia
în care se afla, eroul nostru a fost invitat să ia loc la o masă
nu foarte mare pe care se afla mâncare. Regele îi spune:
– Ia loc, brav luptător ce-ai reuşit să-mi înfrângi
întreaga armată.
– Huh?! se miră luptătorul, în timp ce luă loc.
– Aş dori să te-ntreb cum ai reuşit una ca asta, ştiind
din experienţă că fapta ta nu ţine numai de costumul pe
care-l porţi.
– Pentru că am vrut să îţi arăt că nu ai dreptul să începi
acest război.
– Ce încerci să dovedeşti prin aceste fapte eroice pe
care le faci?
– Încerc să fac încă un rău să dispară.
– Pentru ce? Oricând alt om va încerca să te distrugă,
să aibă el putere.
– Atâta timp cât există rău va exista şi bine.
– Ce vrei să-ţi dau ca să te conving să pleci undeva
departe? Ce vrei tu să faci e imposibil de realizat atâta
timp cât nu vei învinge mai întâi răul din tine.
Eroul mai trăieşte poate şi acum, după mulţi ani după
ce l-a exilat pe acel rege, punându-şi aceeaşi întrebare:
„Răul din mine?”.

DEBUT

Ioan LILĂ

Auzi cum se izbesc fluturii de noapte
27 ianuarie 2008
Franţa

E vremea cireşelor coapte.
Auzi cum se izbesc fluturii de noapte !
Îţi culeg un coş de gânduri, ca pe nişte fructe.
Cerul s-a sprijinit de fruntea unui munte.
E timpul să culegem muşeţel şi albăstrele.
Să adunăm din iarbă un coşuleţ cu stele,
Din care să îţi fac un colier,
Cât mai am timp, cât mai pot să sper…
Şi mai vreau să-ţi aduc o turmă de nori pufoşi,
Ca să ai din ce să faci gogoşi.
Şi de la zvârlugele alea de iele
Puţină pulbere dulce de stele…
Şi, dansând pe tâmpla mea, să dai timpul mai încet,
Că deja îl aud pe bătrânul ascet,
Care mă amăgeşte cu o eternitate…
Auzi cum se izbesc fluturii de noapte!

Azi noapte-au înflorit salcâmii

Azi noapte-au înflorit salcâmii, copacii ăia colţuroşi.
Frânturi de stele-i dau gust vieţii, când se presară în gogoşi
Aceste flori cu-n receptacul ce-mi aminteşte de-o zidire,
De-o nuntă-n cer care-mi presară încă fiori în amintire.

Nuntind aiurea ca zăpada ce cade-ncet, adânc, din cer,
Noi doi ne-am împlinit de-a pururi visul suav de îngeri puri,
Dar tot mai sper că în lumina, pe care ţi-o cerşesc, ţi-o cer,
Zace uimirea mea curată, pe care-n zâmbet tu mi-o furi.

Şi-aş vrea să ne unim cu noaptea, să strălucim doar o secundă,
Dar în secunda asta viaţa să se topească-n mintea mea –
Când tu vei fi deja fecundă,
Iar eu voi străluci-ntr-o stea!

Eşti atât de departe

Eşti atât de departe, dar te simt cum pluteşti,
Ca o frunză de nufăr pe un lac cristalin.
Umbra ta mă îmbată şi azi ştiu de ce eşti,
Tu, minune de fată, un pocal cu venin…

Pentru că nici nu ştiu fericire mai mare,
Decât să visez că te mângâi pe frunte…
Să te simt cum respiri ca un foşnet de mare,
Ca un zbor ce-i strivit, ca o umbră de munte…

M-ai scufundat într-un ocean de vise

M-ai scufundat într-un ocean de vise.
M-am trezit rănit ca un soldat.
Eram tare departe de visurile mele proscrise –
în oceanul din sufletul tău m-am înecat.

Tu erai poate ultima strălucire din ochii mei,
Tu erai sarea din pântecul oceanului.
Eu eram ca o picătură de apă respirată de porumbei,
Pe rana însângerată cu maci a lanului.

Ardeau toate câmpiile, degeaba te căutam.
Veveriţele te ascunseseră ca pe o nucă –
în labirinturile lor săpate în stele te căutam
Şi nu învăţasem să te regăsesc, nu încă!

Mai trebuia să străbat un ocean de coapse bronzate,
Ca să te regăsesc, dar n-am mai putut înota
Strivit de dulceaţa lor ce bântuia prin cetate
Şi chiar şi în sufletul meu se-nnopta!

Frumoasele nopţilor

Nici nu ştiu cum au trecut pe lângă mine,
Pe atunci, pe când eram nemuritor,
Zilele, ca nişte roiuri de albine,
Frumoasele nopţilor cu miez dogoritor.

Au dispărut din viaţa mea încet, cu răbdare,
Caii şi câinii de rasă şi visurile toate.
Le admiram femeilor alura delicată de floare,
Trupurile lor unditoare, dulci ca perele coapte.

Azi mai străbat străzile amintirilor presărate,
Cu frunze uscate ce foşnind s-au prelins…
Şi simt cum şi sufletul meu astăzi străbate,
Printr-o lumină difuză… sub un cer palid, stins…

Tu eşti mai mult

Risipeşte-mă în toate înţelesurile cuvintelor,
Ca să mă pot pierde în ploaia ta luminoasă.
Vreau să simt cum mă sufocă stelele,
Când o să înfloresc la tâmpla ta graţioasă.

Tu eşti mai mult decât dulceaţa, tu eşti,
Un crin de zăpadă ce m-a-nflorit târziu,
Şi m-ai ucis, văzându-te cum creşti,
Pe mine, cu iubire-nvăţându-mă să fiu!