Brigada diverse – (F)an (N)emo!
15 februarie 2024
Da’ și când stă chitaristul după toboșar. Până dă de o mie de ori în fiecare tobiță la reglajele de sunet, trece mai mult decât s-ar acorda un chitarist. Și-ar tricota mai mult de bentița în lucru sugerată de-o poză pe facebook.
Ar fi două ipostaze culese de marcat împreună. Despre cât de cocoși se dau bărbații în privința dotării și cât de muncitori se dau ăi de doar dau din gură. Despre ambele categorii am rezerve mari. Căci amândouă expuneri auto laudative sunt deșarte.
Dacă am ajuns să ne bazăm pe un copil de 12 ani, ne putem lua adio de la maturitate. De interes sau nu, verificarea Razei Morții biblice ne întoarce undeva în preistorie. De ce ne-ar mai trebui chestii cu oglinzi? N-am inventat laserul? Îngrijorarea mea crește pe măsură ce cuvintele unui astfel de „deștept” se suprapun peste ale unor instituții cu greutate. Adică, de n-ar fi declarat „sunt de acord cu grupul de la MIT”, tot ce emiseseră aceia despre posibilitatea construirii unui astfel de dispozitiv rămânea suspendat în incertitudine? Adică el cu becul lui de 100 de watt și oglinjoarele mamei cui l-a făcut de se fardează în ele e mai credibil decât o gloată de inteligenți patentați de o mie de ori înainte pentru tot atâtea reușite?
Nu problema transformării deșertului în teren arabil mă descumpănește, ci costurile (ce dacă-i China, nu se discută și acolo despre eficiență?) și efectele pe termen lung a „sădirii” unei pelicule de silicon sub nisip (un fel de botox pentru sol). Că împiedică apa să se scurgă în van, nimic de zis, că stă apa și planta poate absorbi cantitățile necesare, iară, sunt de acord. Mă tot paște îndoiala că planeta, organism chimic în continuă mișcare și schimbare, nu va mai fi la fel. Că va avea de suferit. Și noi.
Avem internet. O favoare pe care o încearcă aproape toată suflarea Terrei. Prin intermediul căruia orice este cu ochi și auz se poate transmite lesne. Și-i doldora de filmulețe, de muzici. Oricine ar fi domnul M. căruia i se mulțumește cu năduf, muzică din cea clasică exista și înainte ca acesta să furnizeze un canal special. Da’ așa e pe lumea asta actuală: toți își arogă inventarea ăleia care se-nvârte.
Figura fizicianului Kaku a devenit notorie, grație televiziunilor care vorbesc de la pandemie încoace despre extratereștri. Asiduu. Deși-l știu nu tocmai lunatic, iată-l tag-uit dând sfaturi de cum să te comporți dacă te răpesc nepământenii. Nu parcurg scenariile dumisale, îmi pot închipui destule, fără vreun rezultat în favoarea mea. De aceea i-aș sugera să ne îndrume mai întâi ce și cum să facem la o răpire obișnuită, pământeană. Cum să scăpăm, de exemplu, când ne răpesc arăboii și țin amenințători sabia lui Allah asupra capetelor noastre.
Să juri că lecturez un volum borges-ian. Misterios până să îmi piară cheful să aflu cam ce nume aveau transilvănencele acum 700 de ani. De ce tocmai 700? Mă omoară nonșalanța legării de nume de sfinte la acel moment. Iaca, la 1300 zburdau scrierile pe toate drumurile, slujeau bisericile ca acum, la orice oră din zi și din noapte și se botezau pruncele ca împărătesele și martirii biblici. Culmea onomasticii o are pe Elisabeta, dar nu pe Lisaveta, o are pe Caterina și nu pe Ecaterina. Ca să nu amintesc că nu oricine putea lua nume la mare preț în ierarhia nobiliară. Era mai mult de-o îndrăzneală, canonic vorbind se clasa în sfera blasfemiei.
… sau cum să faci dintr-un festival național unul de talie mondială, deși sunt pe arătură destui muzicieni (așa e în live, calci pe glodurile laringelui). Și cum să primești dojeni nu pentru calitatea interpreților, ci pentru genul de politică… în defavoarea (sunt la treia inserare…; erau hatâr, beneficiu…) altora. Că și alții au dreptul să cânte. Necum un dezavantajat la preselecții, ci evreii, ai căror sorți răi au dat cu barda-n ei și cu alte organe-n participanții la un festival omolog Sanremo. Că de ce n-au popularizat ororile? De ce nu s-au solidarizat?
